Literadura nr. 19 (3)

Florentin POPESCU

Oameni și locuri din Buzăul de altădată (XV)

„Oraşul meu”

Dacă viaţa ne poartă prin fel de fel de spaţii, locul adolescenţei noastre trăieşte mai mult în amintire decât în realitatea concretă. De aceea nu cred să existe cineva să nu poarte în memorie şi în suflet „locul lui”, oraşul lui” de altădată.
„Oraşul meu” (care a fost şi a rămas în amintire, de unde nimic şi nicicând nu-l poate alunga) este Buzăul deceniilor al şaselea şi al şaptelea din veacul trecut.
Caut să refac filmul (fiindcă, fără îndoială, imaginile alcătuiesc un film cronologic) acelor vremuri şi faptul că revista „Literadura” mă stimulează s-o fac îmi dă noi, nostalgice puteri să mă întorc pe locurile atât de dragi mie de odinioară.
Să fi avut pe atunci mintea de cum şi, în plus, să fi dispus de un aparat de fotografiat, un simplu aparat de fotografiat cu ajutorul căruia să imortalizez străzi şi cartiere, aş fi avut astăzi, probabil, cea mai interesantă şi bogată arhivă foto, de larg şi mare interes nu doar pentru mine, ci şi pentru istoria Buzăului.
Dar cum această posibilitate n-am avut-o, nu-mi rămâne decât să fac apel la memorie, aşa cum am făcut ori de câte ori a fost nevoie. Noroc că ea, memoria nu m-a trădat niciodată şi că la o adică ar fi în stare să intre în concurenţă cu orice calculator performant de azi…
Chiar dacă amintirile mele de prin anii 1958-1959 nu sunt atât de multe pe cât mi-aş fi dorit, iar unele din ele s-au mai estompat cu trecerea vremii, n-am să pot uita niciodată pitorescul de atunci al Buzăului, cu Crângul lui aproape sălbatic (a cărui monotonie nu era tulburată decât de imaginile „cinegetice” ale statuilor lui), străzile cu aspect patriarhal. La încrucişarea unora dintre ele, pe timpul verii erau nelipsite cărucioarele cu îngheţată şi chioşcurile cu sucuri naturale şi atât de aromate de parcă doar cu câteva minute în urmă ar fi fost zdrobite fructele – caisele, zmeura, vişinele şi toate celelalte din care erau făcute, sunetele sacadate ale cailor de la trăsurile ce îşi trăiau pe atunci ultimii lor ani de existenţă.
Nu-mi amintesc să fi existat taxiuri şi văd şi acum şirul de trăsuri aliniate în spatele gării în aşteptarea trenurilor care să le aducă posibilii clienţi.
Câteodată, când mă întorceam din vacanţă şi personalul Buzău – Nehoiaşu mă lăsa pe peronul gării din Buzău apelam la serviciile birjarilor şi-mi răsună şi acum în urechi tropotul cailor pe străzile şi străduţele pe care ajungeam la mătuşa care mă găzduia.
De pe capra înaltă a vehiculului lor, vizitii îşi conduceau cu pricepere caii şi-i văd parcă şi azi pe acei oameni îmbrăcaţi în rubăşti şi paltoane ponosite. Îmi păreau a fi de o mare, neînţeleasă tristeţe. Dacă atunci nu vedeam şi nu înţelegeam închiderea lor în sine, abia azi, după atâta amar de vreme cred că starea în care îi vedeam se datora şi faptului că simţeau că meseria lor se află la amurg, că trăsurile vor intra încet-încet în istorie, iar ei vor trebui să-şi caute alte locuri de muncă.
Târziu de tot, cred că era prin anii 1985-1986 mi-a fost dat să-l întâlnesc pe ultimul birjar, dar nu în Buzău, ci la Râmnicu Sărat, unde am fost să fac un reportaj pentru Televiziunea Română. Îl chema Carabelea şi era, într-adevăr, ultimul conducător de astfel de vehicul din întreg judeţul Buzău.
Am avut atunci inspiraţia să-l rog pe cameramanul care mă însoţea să mă fotografieze în acea trăsură alături de unul dintre cei mai cunoscuţi cărturari de acolo, fost primar al Balcicului, Octavian Moşescu. Se înţelege că fotografia aceea face parte şi azi dintre cele mai preţioase amintiri…
Oraşul meu de atunci, de la paisprezece-cincisprezece ani mai însemna şi locul în care mi-am făcut prieteni „dedându-mă”, împreună cu ei la fel de fel de plăceri nevinovate, cum era colecţionarea de timbre poştale şi schimburile dintre noi, fotbalul de masă în care ne întreceam care să fie mai priceput în „dirijarea” unei monede cu ajutorul unui echer rupt către o minusculă poartă desenată pe câte o bancă. Şi nu se mira nimeni că multe din băncile Şcolii pedagogice erau „împodobite” cu mici stadioane în miniatură, către care dădeam buluc de îndată ce aveam o pauză sau chiar după încheierea cursurilor.
Cred că profesorii şi pedagogii noştri de atunci ne cunoşteau şi ei jocurile şi pasiunile, dar cum ele erau nevinovate, n-aveau niciun motiv să ne împiedice de la ele ori, şi mai rău, să ni le interzică sau să ne aplice cine ştie ce pedepse.
Şi totuşi o dată am fost pedepsit disciplinar, însă nu pentru fotbalul de masă. Şi nici pentru pasiunea mea pentru filatelie, ci pentru cu totul altceva: pentru că am fost surprins citind într-o oră de curs, pe sub bancă, un fascicul din „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice”, pe care o edita săptămânal revista „Ştiinţă şi tehnică”. Acele cărţulii, cu desene incitante, provocatoare la lectură, aveau nişte coperţi viu colorate, cu fel de fel de figuri de cosmonauţi şi de extratereştri, ori monştri nemaivăzuţi prin alte tipărituri.
Am fost pedepsit ca toată recreaţia mare să stau în poziţie de drepţi pe hol, lângă uşa cancelariei. Şi nu erau deloc puţini profesorii care, ieşind din cancelarie, ori întorcându-se acolo de la vreo clasă să nu mă întrebe cu ce rost mă aflu acolo. Când le spuneam, unii zâmbeau, alţii îmi ziceau „Aşa îţi trebuie, să te înveţi minte!”.
M-am învăţat eu ce m-am învăţat minte în cursul gimnazial, dar peste nişte ani, la Liceul „B.P. Hasdeu” nu m-am putut abţine să nu răsfoiesc, tot pe sub bancă şi tot într-o oră de curs, revista „Luceafărul”, pe care după o goană nebună până în centru, în pauza mare s-o cumpăr, o parcurgeam cu înfrigurare, doar-doar îmi vor apărea acolo poeziile trimise.
Şi, spre bucuria mea, s-a întâmplat ca într-unul din numere, în 1963 chiar să-mi apară…
19 ianuarie 2021

Trăsură cu cai în Buzău pe bulevardul Nicolae Bălcescu, în dreptul Școlii generale nr 1, actual „Căpitan aviator Mircea T. Bădulescu”.

Radu BATA

meteci

on peut quitter son pays,
on ne quitte jamais sa langue

mă trezesc în română
după un vis francez
dacă nu cumva
se întâmplă invers

fac dus-întors
între cele două limbi
până când cafeaua
oprește pământul din învârtit

și toată ziua
mă plimb
în orașul meu
bilingv

văd brațele dunării
îmbrățișând arborii
din grădina
luxembourg

văd o tabără de gitani
emigrând în cer
pentru a regăsi
veselia strămoșilor

văd un mariaj franco-român celebrat într-un lan
de lavandă care a crescut
într-o catedrală

văd o străină
care seamănă
în mod ciudat
cu mare neagră

văd străduțe în pantă
la fel de nehotărâte
ca ființele
fără patrie

văd cifre și litere
care cad
din capul
organismelor mutante
pe mormântul înflorit
al amăgirii

limbă străină

învăț și acum
limba îndoielii
fără profesor

dar am un dicționar bun
și mă descurc cât de cât
la scris

în schimb
ratez mereu
monologurile

Virginia’s secret

mintea este
un laborator de chimie
cu produse top secret
și un singur angajat

în mintea mea
lucrează un chinez
care încurcă mereu
eprubetele

de aceea
caut acum graalul
sub fusta
unui arici

Manuela Camelia SAVA

Fotograful

Știi să faci fotografii frumoase
cauți în faldurile rochiilor sau
pe buzele rujate ale celorlalte femei sepia
nu te voi părăsi din acest cadru alb-negru
nu poți pleca din inima mea developată
cu sânge cu tot…

Mă fotografiezi

vezi
cum sunt
cu toată carnea gândurilor fragede
admiri
îmbrățișarea din acea fotografie iluzorie
o port în suflet
fiindcă iubirile
sunt culorile care dor cel mai tare
faci un selfie ca să mă recunoști
după aripile legate de cuvinte

Raiul pierdut

nu am reușit să ne ridicăm o casă în Rai
să trăim o iubire absolută
Șarpele ne-a pârât invidios
că ne îmbrățișam fără mască
îngerii ne-au percheziționat și ne – au invitat
să părăsim gradina
se închide la ora 23.00
nu aveți declarație corespunzătoare

am plecat fără nicio explicație
fără cuvinte de prisos
în urma noastră Serafimii au aprins focul la poartă

Întâlnire

aseară Dumnezeu trecea pe stradă
desculț călca pe frunzele ude
luminau stelele veștede
luna sângera ca o inimă
pașii Lui erau mici și adânci
pentru o clipă s-a oprit să mă îmbrățișeze cu zâmbet omenos
noaptea era prea înaltă pentru părerile mele de rău
Doamne, am șoptit,
o să-ți las niște încălțări mâine
la cerșetorul din colț

Dimineața

Deschid fereastra să cânte guguștiucul
despre dragoste
îți închei nasturii cămășii cu atenție
primăvara se agață de mâinile mele

cerul e martorul acestei fotografii neliniștite
în care încap toate diminețile

Timpul ce ne acoperă cu totul

Vine ziua Z
eu mă dau cu un ruj sub masca neagră de gânduri
până la tine alerg de o mie de ori în toate visele
tu ești eroul pe care îl visam în copilărie
că îmi mângâie fruntea
Vine acea zi
urc scările înverzite de dor
în urma mea răsar crengile cu mugurii speranțelor
timpul ne dă șansa de a trăi printre cuvinte

Doi oameni îmbrățișați

Îmbrățișarea îmi rămâne în carne
tu ești înalt aproape atingi cerul
eu sunt în fața ta dezgolită de frunzele iubirii

Atingerile au puterea unui descântec
promit să nu mă las dezvrăjită
de ușile care îmi stau în cale