Spații culturale nr. 61 (5)
Adrian MUNTEANU
LECTURI REGĂSITE
Motto: „Cultura nu înseamnă să citeşti mult, nici să ştii multe; înseamnă să cunoști mult”. (Fernando Pessoa)
Episodul 7
18 aprilie 1986
Continuat Zoe Dumitrescu Bușulenga, „Momente și tendințe importante în dezvoltarea culturii universale” (În „Crestomație de literatură universală”, 1983).
Literatura orientală
Literatura sumero-babiloniană
Epopeea lui Ghilgameș – III î.e.n.
Două teme de circulație universală: a prieteniei și căutarea nemuririi
Ghilgameș – despoticul rege din Uruk își dorește să dobândească slava veșnică.
Enkidu – zămislit de zei pe potriva lui Ghilgameș
Cei doi se luptă, apoi devin prieteni. Amândoi îl ucid pe uriașul Humbabu (stăpânul pădurii de cedri)
Ghilgameș o respinge pe zeița Iștar, care cere făurirea unui taur ceresc care să-l nimicească pe G.
G. și E. ucid monstrul. Enkidu moare din voința zeilor.
Ghilgameș îl jelește: bocetul are variate noțiuni pe care le evocă, numeroase metafore ale celui mort. Este de o surprinzătoare complexitate a trăirilor deznădăjduite ale lui Ghilgameș.
Ghilgameș în caută pe Utnapiștim (corespondentul lui Noe) întrebându-l despre viață și moarte. Răspunsul cuprinde germenele motoului „fortuna labilis”.
„Somnul și moartea seamănă nespus între ele”.
Utnapiștim îi arată iarba care dă nemurirea. Pe drum aceasta îi e furată de un șarpe. G. înțelege că viața veșnică nu-i este sortită.
Ca finalitate, epopeea pare să sublinieze că numai faptele deosebite sunt sortite nemuririi, nu creatorul lor, omul în general.
19 aprilie 1986
Din același studiu
Literatura egipteană
Cântecul harpistului – gravat pe mormântul regelui Antef (cca 2000 î.e.n.)
Două motive prezente: fortuna labilis și carpe diem (domină în finalul poemului)
– îndoieli despre existența lumii de după moarte.
– refrenul împrumută nuanțe de avertizare, propune meditația asupra existenței unei singure vieți certe: cea pe care o trăim.
20 aprilie 1986
Continuat Bușulenga
Literatura ebraică
1. Vechiul Testament: Geneza, Exodul, Judith, Esthera, Cartea lui Iov, Psalmii, Cântarea Cântărilor, Ecleziastul (î.e.n.)
2. Noul Testament: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Apocalipsa (45-100 e.n.)
Început „Noul Testament”
Evanghelia lui Matei
– cele 14 neamuri, de la Avraam la David.
– cele 14 neamuri, de la David până la strămutarea în Babilon.
– cele 14 neamuri de la strămutare până la Christos
– nașterea, magii, Irod, fuga în Egipt
– Ioan Botezătorul, botezul
– ispitirea de către diavol, cei dintâi ucenici (pescarii)
– predica de pe munte (elemente parabolice, concentrare filozofică)
– vindecările: leprosul, servitorul, soacra lui Petru
– liniștirea furtunii de pe mare
21 aprilie 1986
continuat „Noul Testament”
Stilul parabolic al lui Isus stă la temelia literaturilor moderne. Este o notă livrescă vizând esența lumii: viața, eliberarea ființei, transcenderea.
– pagini cuprinzând întruchiparea visurilor omului: mersul pe mare, înmulțirea pâinilor.
22 aprilie 1986
continuat „Noul Testament”
Finalul unei parabole: „dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului (referire la banii care aveau chipul împăratului (n.m.) și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!”.
– cina cea de taină: Iuda și ceilalți 11 ucenici
– Pilat din Pont și spălarea pe mâini
– după răstignire, strigătul lui Isus (când peste pământ s-a făcut întuneric): „Eli, Eli, lama sabahtani! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?).”
23 aprilie 1986
Continuat Noul Testament
Evanghelia lui Marcu pleacă în derularea evenimentelor de la vestirea venirii lui Iisus de către Ioan Botezătorul. Are, în plus, episodul venirii mamei și fraților săi. Iissus îi numește mamă și frați pe toți cei din jurul său. („Oricine va face voia lui Dumnezeu”).
„Nu este prooroc disprețuit fără numai în patria sa”.
„Nu este niciun lucru de dinafară care, intrând în om, să poată să-l spurce. Dar cele ce ies din om – acelea sunt care îl spurcă”.
„Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?”.
24 aprilie 1986
Tot Noul Testament
„Care dintre oameni va vrea să fie primul, va fi cel din urmă dintre toți și slujitorul tuturor”.
„Unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge”.
Ungerea (cu mir scump) din Bretania – episod întâmplat în apropierea momentului Cinei Celei de Taină.
25 aprilie 1986
Continuat Noul Testament
În Evanghelia lui Marcu nu mai apare episodul spălării pe mâini a lui Pilat în momentul în care a fost de acord – la presiunea mulțimii – cu răstignirea lui Iisus.
Lepădarea lui Petru este incredibil de asemănătoare cu același episod la Matei.
– momentul răstignirii: ora 9 dimineața
– la Marcu apare un tânăr îmbrăcat într-o lungă haină albă, aflat în cavoul din stâncă, și care vestește învierea lui Iisus.
26 aprilie 1986
Noul Testament
Evanghelia lui Luca începe de la nașterea lui Ioan Botezătorul din Zaharia, preot, și soția sa Elisabeta.
Tot îngerul Gavriil o vestește și pe Maria că-l va naște pe Iisus.
– episodul păstorilor vestiți de nașterea lui Christos.
– doi prooroci neamintiți de ceilalți evangheliști: Simeon și Ana.
Tăierea pruncilor de către Irod nu apare.
27 aprilie 1986
Revenire asupra calității literaturii optzeciștilor.
Alex. Ștefănescu despre Mircea Nedelciu.
Constată că acesta lansează teorii inacceptabile: pretinde că vrea să-i elibereze pe cititori de mistificarea la care îi supun scriitorii; consideră că proza lui lansează o relație democratică între scriitor și cititor.
Modul cum povestește devine mai important decât ceea ce povestește.
Imaturitate intelectuală eternizată surâzător.
Luna de miere a relației cititor-autor se termină repede și se instalează plictiseala vieții conjugale.
28 aprilie 1986
Elemente ale poeziei moderne. în postfață la „Ora fântânilor” de Ion Vinea
– cenzura sentimentului
– eu care-și asumă rosturi ființiale
29 aprilie 1986
Literatura indiană
– cea mai veche operă – Rig-Veda ( veda=cunoaștere, știință) – 2000-1500 î.e.n.
Vedele – Rig-Veda
– Atharva-Veda (Veda descântecelor și formulelor magice)
– Sama-Veda (Veda cântecelor de ritual)
– Yajus-Veda (Veda formulelor de sacrificiu)
Rig-Veda – lupta arienilor invadatori cu autohtonii – filozofie, religie, satiră
Imnul creațiunii Ș filozofie
– la început – neființa
– viața apare din căldura tainică a lui Unu.
30 aprilie 1986
Mahabharata – marele război al neamului lui Bharata
– cca 1500 î.e.n. – până în secolul VI e.n.
– opera cea mai vastă din literatura universală (cca 120.000 de versuri, împărțită în 19 cărți)
– enciclopedie a culturii hinduse: poeme epice, cunoștințe de filozofie, morală, drept etc.
Ca stil este o împletire de real cu fantastic pe fondul virtuților morale ale combatanților. Semnificativă este secvența în care uciderea rudelor este considerată ca un păcat ce anulează fericirea.
Kalidasa – (secolele IV-V) – poet și dramaturg de limbă sanscrită
Sakuntala – capodopera sa. 7 acte în versuri și proză
Caracteristica: lirismul și grația stilului, sentimentul profund al naturii cu care personajele (în special Sakuntala) monologhează.
Literatura chineză
Sec I – Li Tai-Pe – poezie erotică, de natură, eroică, filozofică, socială și de pahar (cu motivul „Fortuna labilis”)
– notații pline de mișcare în poezia de natură, cu nuanțe hiperbolice.
– deosebită capacitate de surprindere a gestului și tăcerii.
– gestul uman extraordinar reverberat în mișcarea naturală.
– note prefigurând poezia modernă.
Du Fu – aceeași generație
– compasiune față de oameni.
– vers redus ca structură, economia simțindu-se și în modul în care se folosesc metaforele. De aici efecte interesante.
1 mai 1986
asonanță
aliterație
epistemologic (proza românească atașată unor răspunsuri epistemologice)
izomorfism
auctorial (noi convenții compoziționale și auctoriale)
diseminare (diseminare a atitudinii auctoriale)
2 mai 1986
Literatura japoneză – începutul e.n.
Tanka – 5 versuri (31 silabe)
Haiku – tristih de 17 silabe
– echivalențe lirice ale unei stampe
– dragoste
– venerația față de natură
(Va urma)
Vasile GHICA
SURÂSUL LUI ICAR
Viaţa – un perpetuu pugilat cu eşecul.
„Fericiţi” cei tineri că ei vor moşteni datoria naţională.
Omul de astăzi pare, deseori, un efect pierdut prin puzderia de cauze.
Purtăm în noi eredităţi tot mai obosite.
Singurătatea nu se dezlipeşte de om nici după ce acesta urcă pe tron, pe soclu sau pe cruce.
În jurnale îi găsim pe autori nu cum au fost în realitate, ci cum şi-ar fi dorit ei să fie.
Fiecare om este coresponsabil de pustiul din el.
Lacrimile vărsate în interior sunt, de obicei, toxice.
Ignoranţa a ajuns una dintre cele mai frecvente opţiuni ale omului contemporan.
Gâfâim din greu pe scara umană. Şi mai îndrăznim să mai aspirăm spre cea cosmică!
Trăim în plin absurd. Defrişăm puzderii de păduri pentru nişte cărţi care rămân necitite.
Din armonie, comunicarea interumană tinde să devină urlet.
Dictatorii din toate timpurile ştiau că poporul poate fi strunit, dacă e sărac şi ocupat.
Între rafinatul gust popular tradiţional şi actualul gust comun alterat, nu există niciun grad de rudenie.
Unele popoare au insomnii. Altele dorm de veacuri, de rup pământul.
Popoarele inconştiente îşi modernizează drumul spre sinucidere.
Ignoranţa şi intoleranţa au deturnat Terra.
Aproape toţi suntem vinovaţi de prosperitatea urii.
Ca să ajungi longeviv, trebuie să te sfârşeşti de foame toată viaţa.
Filozofia răbdării i-a asigurat poporului român durata, nu şi prosperitatea.
O tot mai accentuată confuzie a valorilor e un semn că mirosim din nou a peşteră.
Capitalismul este, cu siguranţă, mai eficient decât socialismul. Dar nu şi mai moral.
Pe români, nu tranziţia spre capitalism îi sperie, ci veşnicia ei.
Vorbesc unii despre suflet ca despre stomac.
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
Nopţile deschid uşile iadului
Lumea răzvrătită pe început îşi recunoaşte păcatele,
bate clopotele nemulţumită de întâmplări,
rupe din sufletul încredinţat de Dumnezeu
şi uită de îndatoririle sale.
Nimic nu se ridică deasupra gândurilor ascunse,
să se îmbrace în cuvinte mărturisite,
în răni supurează sângele dezamăgirii,
viaţa are rigori ce se extind
şi nu se mai pot îndeplini.
Întunericul se pierde de lumină,
nopţile deschid uşile iadului
paznicii verifică orice identitate bolnavă
şi însuflă morţii bucuria pedepsei.
Fiecare îşi joacă-n viaţă, rolul
Noaptea s-a scuturat de pe umerii cerului,
odată ajunsă pe pământ se îmbracă-n întuneric,
nu ştiu unde o să fiu când mă cauţi
poate o să mă ascund după cuvinte,
fiecare îşi joacă-n viaţă, rolul.
Nimeni nu mă scapă din ochi
port necicatrizată rana
închisă-n suflet cu cercuri de tăceri.
Tu strângi în palme dragostea departe
ca pe un trup subţire,
mă tem să nu-ţi alunece printre degete
pentru că nu aş putea să sufăr mai mult.
Cu aerul munţilor pe creştet
N-am simţit respiraţia frunzelor,
nu ştiu să mă bucur din plinul clipei,
aş vrea să fiu asemenea păsărilor
în fiecare moment
cu gândurile împlinite de zbor.
Am văzut cum te macină angoasele
şi nu te poţi întrupa în cel de lângă tine
încât să-i trăieşti fiecare mişcare de buze.
Noaptea mi-a pus perdeaua înflorată pe ochi,
aştept să-mi crească dimineţile-n priviri
cu aerul munţilor pe creştet,
să se bucure copiii prin inima mea
şi să se joace cu sufletul
până vor creşte iubitori şi înalţi.
Îmi pare că trec prin tăcerile sublime
ca un tren de noapte prin Câmpiile Elizee
în care nu are opriri.
Spune-mi cum îţi scrii poemele
Să-mi împrumuţi inima
cum ai putut să o dai degeaba
celui vândut pe credit minciunii?
Nimic nu-mi justifică naivitatea
cu care uiţi cuvintele
învăţate pe de rost.
Norii s-au scuturat de ploaie,
vântul se-ntoarce acasă,
ochii tăi surprind păsările grăbite.
Ziua se deschide după ziduri de ceaţă
unde soarele capătă suliţe
pentru răpunerea duşmanilor
sosiţi pe neaşteptate.
Spune-mi cum îţi scrii poemele
în loc de scrisori
şi din ele înţeleg totul.
Bat prin aer aripi de pasări
Între noi nu-i nicio umbră,
doar mâinile care se ating discret
şi-şi transmit fluxul de căldură lăuntrică.
Uit să trăiesc emoţia scursă printre degete
într-un final abandonat
de ochii tăi gata să ardă sub pleoape.
Iubirea prinsă-n colţul nerăbdării
tremură armonios ca sunetele pe corzile viorii,
bat prin aer aripi de pasări
care se-ntorc cu grije la puii din cuib.
Mă prinde nostalgia florilor scuturate de măr
şi nimeni n-are nevoie de miraj
când vântul aduce nori de ploaie
şi seara cade obosită peste oraşul
intrat în letargie.
Ca o podoabă smerită
Întorc izvoarele din drum și le adăpostesc
sub ceturi de piatră
fulgere deasupra de munți
îmi aprind căpiţe de fân
în somn.
O pasăre stă pe umărul meu
și vestește furtuna
tu cobori în mine
salamandră-nflorată cu ochiul domol,
pace și înseninare
ca într-o iubire de care mă despart
cu mâna pe sâni.
Noaptea se trece prin ochi
ca o podoabă smerită,
de vorbele lumii te ascunzi
în sângeriul cearcăn al lunii.
imposibilul din cuvinte
mă întorc la dorinţele tale
şi tu nu crezi că voi rămâne cuprins
în interior
între noi s-a statornicit valul
pe care nu-l traversează nicio barcă
îl îndepărtăm cu mâinile
după aceea ajungem la ţărm
ne plimbăm pe faleză
oraşul se apropie de cer
fiecare stea îşi caută un loc
pe acoperişurile caselor neluminate
stau şi mă întreb
unde vom ajunge cu gândurile
privindu-te în ochi
mângâi faţa ta luminată
de un surâs abia desluşit
calci apăsat peste amintiri
fără să le scoţi din locaşul dorit
mai nou
capeţi o certitudine
în suflet îţi cuibăresc păsările
care cheamă la iubire
au un ciripit ce deschide uşile
să iese din piept inima
pentru fiecare gest
dau liber vântului
să-ţi răvăşească părul
şi aştept
marea patimă
imposibilul întrupat în cuvinte
care se lasă spuse
cu buzele aprinse de nerăbdare
nu te grăbi
îndepărtează umbrele
şi intră sub pielea minunii
adevărate
Nimeni nu mă opreşte din mers
Am înmuiat cuvintele în vorbe de lapte,
apoi m-am întors cu faţa la calendarul de perete.
Pe masă între noi, hârtie de scris şi tăcere de umbră,
nicio vervă, nicio împotrivire romantică,
doar două pahare de sete
şi priviri aplecate paste sânii tăi
leneşi ca două păsări ascunse la piept,
dar tu n-ai avut răbdare, ploaia lovea în geam,
gândurile îmi făceau şi ele cu ochiul,
să încep să-mi culeg sentimentele, să le rup
fără să mă ating de ce nu-ţi place.
Surâsul tău mă îndemna la altceva mai practic
care să-mi rămână lipit în memorie
ca un drum pe care vrei să treci în fugă
cu inima grăbită de aşteptare.
Nimeni nu mă opreşte din mers,
mă apropii de tine atât de mult încât mă contopesc
cu tot ce înseamnă ocazie de iubire
şi aer închis în vise ademenitoare, luxuriante
ca o dragoste pentru primăvara înflorită-n trup
în care niciun preţ nu-i prea mare
pentru vindecarea inimii rănite.
Aştept să respir înălţimile albe de zăpezi
în care singurătăţile rămân îngheţate acolo
iar pădurile cu verdele lor proaspăt
dau semnalul de puritate în suflet.
Paginile acestui poem vor fi vălurite
de tot miracolul care prinde aripi de vultur
şi vor cânta odată cu mine
nuntirea florilor cu fluturii albi.
