Propoziții pretențioase – Aureau
De la prietenii pleacă deseori pricinile cele mai neînțelese. Corecțiile amicale producând deseori nenumărate și ireparabile supărări.
Tata era ,,meșter” la înmuierea sufletului, selectorul personal de beneficii în avantajul clientului avea un neobișnuit criteriu electiv, uneori după avuția lipsă, alteori după o singură aventură la un șpriț, pierdută în negura timpurilor, unora le reducea drastic prețul doar fiindcă fuseseră în același Intercoop, altora pentru o stimă de uz general cetățenesc, fie direct persoanei – de-alde domnul inginer, domnul director, domnul contabil… -, fie progeniturilor prin redirecționare, indiferent de merite, de dezechilibrul vizibil între generații. Ca și-n cazul doamnei pretențioase mă pusesem contra, întrebarea ,,Ia zi, mă, ăsta mare, cât îi luăm pentru pazie?” primind după un calcul conform axelor precedente, om-lucrare, cost materiale-cost manoperă, ore-zile lucrate, un răspuns cu număr fix ori cu posibilitatea unei mici reduceri. Deh, eram fiul lui, ,,înmoiul” apucându-mă după un soi de emoție empatică. Greu explicabilă. Dar ei, doamnei…, nu-i puteam lăsa o lețcaie. Nu fusese ,,om” cu noi și nici vremea vreuna favorabilă, se depunea din zori ceață…. Până-n oase resimțită. Ca să nu mai pun la socoteală legea ospeției, când nu primești un pahar cu apă sau pentru nevoi un closet.
Așa ajung la o altă muiere, în vârstă, nevastă de croitor, pe trotuarul opus intrării de la Intercoop, mai aproape de ,,Scapă porcu”’, relație extrapolată de tata ,,simpatetic” – între termenul simpatiei pentru soț la vreo sau mai multe băute și stima purtată ambilor -, cu urmări trecute la ciudate. Așadar – dacă am mai povestit, iertată-mi fie stăruiala, mă chinuie unele amintiri ,,neprețuite” obsesiv -, lucru pe nou, o legătură cu partea veche a casei, mici nemulțumiri pe fundalul neajunsurilor provocate. Ospătare din dotarea gazdei, o ciorbică, o sărmăluță, o apușoară, de la noi suculețul. Iar după umplere umbli disperat să te deșerți. Casa femeii, regulile ei. Nu înăuntru, acolo unde era toaleta, singura. Și-atunci? A avizat un fel de paravan, lângă construcția nouă, cu fața la stradă, lângă ,,complexul” avicol, coteț plus leasă. Neștiind care-mi erau nevoile facerii, negândindu-se la minima intimitate și igienă. Decât așa, mai bine-n dosul noii locuințe. Mai pe lângă gard, mai îngrămădit…. Cu dotări de bun simț. Acolo…. Nicio urmă de civilizație, niciun fir de azalee, buruieni cât cuprinde, vreo doi-trei producători de avrame, o lume încremenită, aproape azoică (azoica o omiseră adunătorii de forme lexicale) de n-ar fi gângurit insectele – fiindcă-n vecinătate musteau grajdurile spoitorilor de balegă bovină -, un instantaneu sălbatic – în plină civilizație urbană (?) – și din picioare, și de pe vine. Iar după ce mi-am stors ,,axonii” într-o scremere până la ieșirea ochilor din orbite, după aversa deversată la pungă – dotarea simțitului -, m-am returnat restabilit, gata a mă avânta în bătaia de tablă. Și le-am replicat, lui Cristi și tata: ,,Ce credeați, că nu găsesc soluții?” Povestindu-le. Amintindu-le episodul coanei Nela, bunica. De atunci, o vreme mi s-a spus ,,Pungașule”. ,,I-ai spurcat curtea femeii. Când o da de ele…”, ,,Să fie-n bafta ei!” le-am replicat.
Fiindcă de-alde ea au mai fost.
