Literadura nr. 1 (5)

„qPOEM este proiectul celei mai solidare
comunități de poeți și iubitori de poezie.
Facebook-ul i-a strâns pe toți într-o
uriașă filă comună pe deasupra invidiilor.
Astfel încât, în orice parte te-ai pierde,
poezia este peste tot, tot așa cum centrul
este peste tot”. – CĂLIN VLASIE

GABI SCHUSTER

Nouă gheme

Penelopa
tricota

Penelopa
tricota în jurul gâtului
în jurul orașului
în jurul cântecului
în jurul așteptării
în rotundul cântecului

avea nouă gheme
le tot schimba între ele
să nu se golească
soarele le umplea dimineața la loc
dar nopțile trebuiau traversate
cu luntrea și puntea
băteau la geam fantasme
văluri de timp irevocabil
intrau pe sub ușă odată cu întunericul

biata de ea
Penelopei
îi amorțeau gândurile
porumbeii călători duceau și ultima
rază de speranță
departe
unde iubitul
dormea liniștit
uitase de ea
pentru o bună bucată de timp
își făcea datoria homerică
pe data de ieri
începută alaltăieri

Ochiul drumului

Am clincănit fals
patul răstoarnă
cadavrele visurilor nedormite
pe un picior de lemn
pantofii îmi pleacă
desperecheați
singura fereastră anemică
iese pe ușă
întunericul
ochiul drumului
se-înlănțuie înapoi
nu
aș fi putut
să uit
codindu-mă pe pasul Golgotei
nu
din coptul zilei
se dezlănțuie lumina
curgând înapoi
dimineața sau seara?
în mijloc tac
nimicul

Par stele

Ai ascultat plânsul și râsul somnului
să-mi povestești ce ai aflat
despre trecerea dintre naștere și moarte
acele lucruri atât de adânci
de nu se pot rosti, n-au nume
se-înșiruiesc umbre tăcute
în aerul nemișcat
par stele înghețate pe miez de foc
lacrimi scurse pe pieptul netimpurilor
iubirea nu-și vede adâncul decât în despărțire
moartea numai în naștere

OTTILIA ARDELEANU

de parcă aș fi dormit adânc pe pieptul Lui

eu nu mai știu ce înseamnă înviere
ce înseamnă un drum curat împănat cu sălcii
figura unui om blând coborât pe scara divină
ca să pricep sufletul fără poveri

eu nu mai știu ce înseamnă Dumnezeu
niciun chip de aici nu seamănă cu al Său
nevăzut
mă închin Cuiva de care am nevoie
și chinul se înalță ca o pasăre piere în cer

trăiesc lângă o biserică și fiecare sfânt
împarte lumină cu dumicatul
dintr-un trup de dragoste care nu doare
nici măcar
atunci când o tăiem cu întunericul nostru

visez că vii cu brațele deschise
copilărește mă iei de mâini și mă rotești
în sensul coroanei de spini
lumea se clatină se face o apă mare
Dumnezeu pare că se îneacă
și eu sar să-L salvez

nu e o haină de ocazie

singurătatea este cu un număr mai mare decât
mine
cu toate astea am tras-o pe mine ce prostie
să cred că o astfel de haină ar putea să-mi
ascundă formele
de tristețe de nemulțumire de nesiguranță prea
fix mulată
ar întoarce privirile ar atrage iar eu nu vreau
să mă știe oamenii că
mă îmbrac modern ar putea spune că poeții
sunt mai sobri

dar nu haina face pe om
aș prefera o rochie pastelată de iubire mai
sus de genunchi așa cum îți plăcea ție

fără să vreau o port pe vremea asta
capricioasă mi se lipește de coapse de parcă
ar vrea să afle cât din tine a mai rămas
îmi pică greu trebuia să-mi închipui că n-am
s-o găsesc vreodată
la preț redus

unul lângă altul

norii scriu poeme triste păsări despre trecutul
cărora
nu știu nimic într-o apă neagră nu poți vedea
chipuri
doar fumul unei vieți risipite pe gânduri și pe
vise
o mână de neliniști mă ia pe după umeri și
rochia se face
valuri nesigure pe mersul lor de-a lungul
destinului
se-mpiedică de stânci îmi cad la picioare

pe țărmul ăsta pierd suflet cum ai rămâne
lefter
îmi pierd pașii spre tine acuma șterși
cum ștergi desenele nereușite și le arunci

doar eu și această nuanță închisă ca un
teritoriu în care
dragostea nu are ce căuta dincolo de simpla
privire în gol
citesc cerul poezia mea despre singurătate se
înnoptează

ELENA LUIZA IVANOF

I
Sunt și eu un Kafka pe malul mării
Un Camus izbit de stânci
Agățat de ultima creangă a libertății celor
smintiți.
Și eu caut piatra de intrare
În inima pădurii, în inima fetei în albastru,
În inima cerului albastru amputat de nori
Și eu îmi caut jumătatea de umbră
În văile tânguirii, printre fluiere de pisică
Mă caut pe mine, cel dintâi
Eu cel dinainte de război
Eu cel dinainte de a-i fi arsă biblioteca
interioară
Eu cel dinainte de goliciune și efemer
Eu-infinitul, eu-copilul lui Dumnezeu,
Eu cel dinainte de Oedip, eu cel dinainte de
șarpe

II
Urmăream cu arcul
Toate galaxiile alea rotunde, perfecte
Bune de smuls din degetele infinitului
Și mă simțeam un altfel de Prometeu
Zâmbeam în colțul gurii
Să știu că eu vânez pentru omenire
Că o hrănesc cu mâinile mele apolitice
Și fără sânge în vene
Doar cu multă ambrozie în falange

III
În fond, corbii se înfruptă laolaltă cu leii
Ce-au a face aripile cu pământul de sub tălpile
mele?
Oricum, nimeni nu are să înțeleagă niciodată
Structura cărnii mucegăite sau pântecele
neroditor al căprioarei
Și vor strâmba cu toții din nas când vor da la
o parte
Voalul neprihănit al fecioarei și vor răsării
viermii
Să nu mă întrebați pe mine atunci despre
semnificația lutului
n-am urmărit eu corbii, nu m-am întrecut cu
leii
și n-am momit eu căprioara în colțul din
stânga al morții
n-am cunoscut eu fecioare,
doar una, i-am închinat rugăciuni,
dar mâinile mi-au căzut sub altar.
acolo unde creșteau viermii nemântuiților.

IV
Toate apusurile noastre picătură cu picătură
s-au scurs în vertebrele ghețarilor
mi-am pus câte o dorință în fiecare rană de
soare,
în fiecare fulg urmărit de căpcăunii nebuni

ADRIAN MONDEA

orașul de lut

te caut suflete ascuns pe o plajă străină
cu buna știință a mersului prăbușit în
bătrânii cireși
varietăți ce levitează discret pe o iarnă
concretă
îți scriu cu o ploaie de măști meteorice
în spiritul sacru al frunzelor moarte
prăbușite în inima orașului acoperit de al
șaptelea cer
al ceainicului ce se vrea dintr-odată
recunoaștere

spune-mi traseul spre o nouă ordine a lumii
spune-mi ce se ascunde-napoia ochilor,
planetelor
păsărilor, florilor căzute, nemișcătorilor
copaci
luminilor vagi acoperite de-un cântec la o
fereastră comună
orașul de lut e atât de aproape
încât străzile nu mai încap în primăvară
ar trebui să eliberez o parte din mine în
centrul taifunului
smuls de la gura inimii calde
va trebui să-mi întorc murmurul propriilor
oase
spre înverșunații salcâmi
aidoma remontului nemișcat al universului
tainic
asemenea vântului blând
vibrând din partea ostenită a pământului

totul e simplu oameni de lut
în patru izgonirea devenea un simulacru

(din grupajul „Surâsul Măștilor fără frunze”)