Spații culturale nr. 74 (14) – Râmnic, mon amour!
Orice s-ar spune, e confortabil să locuiești într-un târg asupra căruia nu se focalizează interesul știrilor de la ora cinci. Spațiul fără legende, obsesii, vedete/vendete, tâlhari, violatori și alte nenorociri, situat cam la margine de Bărăgan, e cuminte și mulțumit să treacă prin istorie (mai ales prin cea recentă) ca și cum în el, cum spune un clișeu literar, nu s-ar întâmpla nimic. Fiindcă, aparent, aici e încă un loc în care nu se întâmplă nimic, adică, decodificând mesajul, avem un exemplu de liniște și pace, departe de lumea dezlănțuită, de larma colorată a marilor aglomerări urbane, caracterizată prin debusolarea/alienarea tipică vremurilor moderne, în care omul își pierde treptat reperele morale, și, cu o expresie la modă, „țiglele de pe casă”, respectiv mințile, dreapta judecată/ rațiunea și sensibilitatea.
Cumințenia este întotdeauna răsplătită de Dumnezeu sau de opinia publică: probabil că așa se explică trecerea relativ ușoară, fără pierderi însemnate, prin carantina covidică: dacă respecți regulile, stai în casă și păstrezi distanța, te speli des pe mâini și te dezinfectezi, n-ai cum să te îmbolnăvești. Dacă te mai duci și la biserică (pe furiș, într-o frumoasă complicitate cu organele abilitate), ți se iartă și toate păcatele, fiindcă locurile de rugăciune sunt protejate de viruși, niciunul nu îndrăznește să intre în casa Domnului, după cum bine spune și foarte des un înalt prelat de la malul mării. Agheasma, busuiocul, privirile stinse ale sfinților de pe pereți, lumina policandrelor și a lumânărilor de ceară curată, rugăciunile și cântările au fost dintotdeauna remedii pentru orice boală, știut fiind că bolile vin de la diavol și rareori de la Cel Sfânt, ca pedeapsă pentru faptele muritorilor de rând. Iar în casa Domnului, diavolul și bolile trimise de el n-au ce căuta, că e interzis prin lege de câteva mii de ani.
„Sunt câțiva morți în oraș, iubito”, spune un vers din Bacovia, valabil oricând și, mai ales, acum. Dar târgul nu prea se sinchisește: ceea ce nu știi nu-ți poate face rău. Așa că e mai bine să ignori situația tragică din câteva familii de intelectuali, dispariția unor profesori respectați, a unor medici, a unor reprezentanți ai elitei băștinașe, ca să nu mai vorbim despre cei singuri, umili și anonimi, îngropați pe repede-înainte, de parcă ar fi fost niște programe pe calculator. E bine să ignori și situația din învățământ, școlile pustii, mutarea superficială în online a ceea ce oricum se făcea, cu puține excepții, de mântuială și de ochii inspectoratelor de toate felurile birocratice. Desigur, stând strâmb și judecând drept, copiii buni sau din familii bune nu sunt cine știe ce dezavantajați, viitorul le este asigurat fie de efortul și motivarea proprie, fie de ambiția și banii părinților, capabili să găsească meditatori și alte soluții de salvare chiar și în perioadele de criză. Dezavantajați sunt copiii din familiile modeste, cu și fără etnie, dar și aici există consolare, vorba lui Creangă (de fapt, a tatălui, Ștefan a Petrei): „dacă ar învăța toți carte, n-ar mai avea cine ne trage ciubotele”. Cu alte cuvinte, e nevoie și de candidați la munca de jos, culegători de sparanghel, roșii ori căpșuni, spălători de vase, vidanjori, măturători de străzi și alți prestatori de servicii prost plătite și lipsite de relevanță la o privire elitistă asupra împărțirii pe categorii a oricărei societăți, oricât s-ar crede ea de civilizată. Cu astfel de mentalitate păguboasă e ușor de trecut prin pandemie, atâta timp cât ceea ce-i „valoros” (termenul e relativ, fiindcă, ne învață Einstein, totul este relativ) e protejat, iar ceea ce nu-i, nu. Și târgul nostru, ca multe altele din patrie, se resemnează cu starea de fapt, se retrage într-un imaginar călduț și caută strategii de supraviețuire, cum a făcut întotdeauna – și cu, da, relativ succes.
Valeria Manta Tăicuțu
