Literadura nr. 1 (4)

Prof. Dr. MANUELA CAMELIA SAVA

O carte de vizită cu imagini poetice

Scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu,
membră a USR, nu mai are nevoie de
nicio prezentare, cartea de vizită a
domniei sale constă în volumele de proză,
critică sau poezie, în activitatea literară și
culturală, domnia sa fiind recunoscută la nivel
național prin premiile numeroase primite în
ultimii ani ca recompensă a talentului, a
muncii, a perseverenței unui spirit plurivalent.
Proza scurtă sau romanele, cronicile literare,
volumele de poezii, eseurile, panseurile stau
mărturie a conturării unei personalități literare
de mare valoare, răsărită în arealul de sud-est
al literaturii române. Titlurile volumelor
publicate sunt cele mai edificatoare în acest
sens: Citește, Ulise, și plângi (versuri, 2005),
Regatul baroc (versuri, 2006), Laudate
Dominum (sonete, 2012), Copiii plictisiți ai
întâmplării (versuri, 2013), Monolog pentru
o vară târzie (proză scurtă, 2001), Slalom
sentimental (roman, 2001), Zece la puterea
infinit (roman, 2002), Anul lui Irod (roman,
2003), Mamin (roman, 2010)
Cea mai recentă apariție editorială care îi
poartă numele este volumul de poeme
vânătoare de îngeri și crini, editura Editgraph,
a văzut lumina tiparului în 2015,
aducând o notă originală în lirica românească
feminină.
Voce sigură, autentică, lirică, puternică, poeta
este interesată de un demers inițiatic: „vânătoarea”
ei este una regală, în care vânătorul
este și vânat, pentru că devine captiv în
propria lume; urmărind să surprindă în cuvinte
sentimente, stări, tușe de lumină, vom
întâlni cele două simboluri, prezente încă din
titlu, ca două puncte terminus ale efortului său
artistic: îngerii și crinii. Ambii termeni desemnând
puritatea, dimensiunea angelică, se
ajunge la o căutare perpetuă a perfecțiunii –
fie ea spirituală (îngerul), fie vegetală, nobiliară
(crinul). Acestea vor intra într-o puternică
distonanță cu întunericul, cu ridicolul, cu
micimea ființei de lut, fiindcă poemele sunt
astfel croite încât să redea cele două lumi,
bazate pe antinomii: celest/mundan, sus/jos,
divin/uman, anostul/strălucirea.
Volumul vânătoare de îngeri și crini conține
o poezie matură, a înălțării. E o poezie
verticală, înțeleaptă a cuvântului – cuvânt ce
reface un drum plin de surprize: cu sentimente,
resentimente, speranțe și decădere, cu clipe
înălțătoare sau cu secvențe întunecate.
Identificarea sinelui cu poezia, cu lumina și
bezna, ființa e însetată de frumos, caută să-și
depășească timpul prin aripile pe care i le
oferă versul, trăgând sufletul spre mai sus,
spre senin.
Poemul inițial invită cititorii – stabilind o
legătură strânsă între aceștia și poet – la o
lectură serioasă, repetată: „hai să citim poezii
scrise pe șervețele…”, chiar dacă totul trece
prea repede și „timpul adoarme totuși cu
pistolul la tâmplă” (lectură în doi).
Simbolul central al volumului este îngerul:
„nu suntem îngeri, îmi spui, suntem imagini/
vândute la târg”. Nu e vorba doar despre
îngerii biblici – apare aici o gamă a tipurilor
angelice, sărind peste tipare, peste idei
preconcepute, căci îngerii pot fi diferiți, cum
ar fi „îngeri trădători”. Sfatul poetei trăiește
un veșnic ecou: „fără patimă și frică, fii înger,
fii înger!”. Motivul e osmoza între om și
îngerul său păzitor: „i-am spus îngerului:
apără-mă, nu mă lătra,/ când ies pe poartă cu
mănuși de piele și cheia în buzunar,/ nu-mi
mirosi cizmele, nu fi câine,/ fii înger păzitor,
învață-mă cum să fiu invizibilă” (fii înger).
Ipostaza primordială a poetei este cea de
vânător, fiindcă prada preferată e cartea:
„cartea fără cuvinte murea în pocnetul
puștilor de vânătoare,/ prada noastră de zile și
nopți se schimba în nimic”. Poeții sunt acei
vânători ai absolutului: „…noi, vânătorii,
trăiam doar în munții celorlalți,/ împușcând
secundele, cu luna în ochi”.
Ludicul se împletește cu ironia: „drumul spre
școală nu este niciodată același,/ uneori trece
prin inima de iasomie/ a vreunei grădini
părăsite(…)/ poate că e zi, poate că e joc… –
ei, și?”(drum).
Se remarcă multitudinea de motive ca niște
topoi ale unui suflet expansiv, care poate
cuprinde totul, cu acribie, cu sete de cuvânt:
noaptea, clopotul, rugăciunea, ceața, tristețea,
piatra, somnul, zborul, cântecul, ploaia, toamna.
Moartea și trecerea timpului sunt ușor de
recunoscut ca doi poli ai aceluiași cântec.
Apar culori predestinate universului poetic
polifonic, armonic: alb, albastru, verde. Florile
populează, din când în când, liniile curgătoare
ale poemelor: măceșii sălbatici, crizantemele,
clopoțeii albaștri și, bineînțeles, crinii.
Condiția umană, tulburătoare, este definită
metaforic, amintind de expresia poeților
șaizeciști: „iubește-mă șase zile, naște-mă în
ziua a șaptea,/ fă-mă pământ și lumină,
desparte-mă de ape”(vedere prin sticlă).
Cosmogonie sau poem de dragoste? Și una, și
alta. Inspirația poetică nu e deloc un loc
comun, inevitabil, ea pare să urmeze ființa
îndeaproape, oriunde și oricând: „la intersecție,
s-a oprit un gând, ca să dea/ prioritate altui
gând”(așteptând un poem).
Atrag atenția poeme cu o ușoară tentă social-moralizatoare
ca: perspectivă didactică, greața
cea de toate zilele, citadină, botezuri mov,
fabulă, act de căință. Sunt inserate, de asemenea
și două sonete, cu o construcție ideatică
atrăgătoare.
Simetriile, muzicalitatea, farmecul curgerii
poemelor spre un tot armonios sunt calitățile
unui volum de poezie bună, ce tinde spre
perfecțiunea ideii, spre idealizarea conceptuală
a metaforei, spre a fi, a deveni.
Intuitivă și confesivă, vaporoasă ca expresie,
dar neiertătoare, constantă în ironie și
autoironie, Valeria Manta Tăicuțu completează
panoplia cărții sale de vizită cu imagini
lirice inedite, de mare valoare.

DANIELA ȘONTICĂ

Credinciosule Sancho

Orice Dulcinee
ar da un șut în fund mârțoagei,
ar lua condeiul și i-ar scrie
credinciosului Sancho,
spre clarificare.
Ay, ce mult l-am iubit pe Don Alonso,
l-am cioplit în aur și fulgere,
i-am pus pe cap cunună de pietre scumpe
și i-am pus în dreapta sabie de argint,
l-am trimis în vâltoarea bătăliilor
ca să-l pot adora de departe,
să-l văd neclar și uriaș în rugul deșertului,
era cel mai frumos dintre toți, îți jur,
munți de hârtie am cheltuit
scriindu-i despre o mare iubire,
râuri s-au vărsat cu totul în mare,
oceane s-au urcat la cer,
s-au schimbat regi și palate,
lumea părea la picioarele bărbatului fără
seamăn.
Iar eu,
desigur,
ce mult
l-am iubit
pe Don Alonso,
ce mult!
Adevărata Dulcinee ar da un șut în fund
mârțoagei lui ponosite și ți-ar scrie
că așa se face, credinciosule Sancho,
că mi-am trimis inima pe șesuri cu gazon
direct spre morile de vânt
dar acolo, ce folos? – mestecă întruna
nesfârșite deliruri despre
Don Miguel, de parcă pe el l-aș fi iubit,
de parcă aș fi îmbrăcat degeaba rochiile de
muselină
când binevoia să ne facă o vizită
cavalerul nici unei tristeți.

VALENTIN TUFAN

Fericirea

Bătrânul
cu mâinile vlăguite de vreme
construiește cu băgare de seamă
sensul unic al vieții –
cu îndemânare și înțelepciune
își așază palmele din care crește
însuflețirea, ca cea dintâi bătaie din univers

Iernile cad peste noi
ca o luptă inegală cu timpul,
din turnul cu ceas,
urmele secundelor viscolesc în suflet
ca o hologramă din iernile sugrumate
ale răbdării

Întotdeauna bătrânul a știut să le arate
copiilor, tehnica –
le-a pus hârtia în mână să se privească în
suflet
și să-și împăturească revelările

Odată ce sufletul s-a așternut pe foaie,
a aspirat tot universul
ca un iris ce privește în el însuși

Totul e relativ,
cum s-a și demonstrat,
fețele își schimbă expresia
ca un cub Rubick în mână destinului

Bătrânul japonez
dădea sens vieții,
așa le invoca și copiilor
când făceau origami –
își împătureau răbdările
și timpul rămânea schimonosit
și relativ

Când terminau
admirau lebăda în care si-au împăturit
secunda –
din penajul tehnicizat al ei creștea universul
și toate derivatele lui…

Fericirea brută e acea hârtie albă
pe care-ți așterni frământările,
e bonsaiul ce rodește din zidul plângerii,
atât de simplă și totuși atât de complexă,

o îmbrățișare a trecutului cristalizată-n
prezent,
ori un simplu zâmbet pe o hârtie milimetrică,
Fericirea e
un cocon rodit dintr-un mugur de scânteie
pe care îl înalță bătrânul la ceruri drept
lampion –
închinăciune spre cer.

Apus electric

Un abur molatic peste soborul de patimi
cuibărite în apus,
o searbădă reîntoarcere în trecut îți lasă gura
pungă –
îți activează simțurile un dor electric pe care îl
asimilezi
ca pe o doină ce-ți răsună din miezul
sufletului.
Pe lângă stâlpii de telegraf
se zbat himerele cuvintelor topite până în
miezul înțelesului,
șoaptele sărută buzele umbrelor
ca refractarea dintre două respirații ce-ți
escaladează simțurile –
e acel moment de climax absolut
când apusul surâde electric prin doi ochi
ce pier odată cu ultima rază de soare,
acel moment când norii îți cad la picioare și te
dezmiardă seninul
rezultat din împreunarea mâinilor noastre.

Renaștere

Simt cum îmi curg secundele prin vene
ca un dopaj cu nerăbdare,
m-am plictisit de umbra mea
și o dau pierdută voit în ziarul de Duminică.

În colțul camerei conul de umbră doarme,
așteptând efectul meu de fluture,
îmi strivesc precum un huligan în picioare
trecutul
meu asudat în umbre și îl mestec exact ca pe
gumele Turbo din copilărie.

Un fir de lumină îmi sapă în suflet și-mi
dirijează pașii
ca un Icar în drumul spre soare –
m-am descotorosit de aripile de ceară,
am păstrat zâmbetul și speranța,
așa că de azi am senzația că îmi cresc aripi,
e o senzație ciudată, ca a unui copil căruia îi
cresc dinții de lapte…

ANA MARIA GÎBU

testament

dacă te întrebi ce ne-a mai rămas
privește peisajul care ne înconjoară
uite
în stânga vezi cicatricile
(încă mai ard uneori
mai des dor
se simt furnicături sub ele
ca și cum gloanțele
unui război interior se lovesc de cer)

în partea binelui
se ascunde un morman de răspunsuri
fără întrebări
nu te sfii să iei câte ai nevoie
nimeni nu le revendică de ani buni

te aștepți să vezi
cerul și pământul
dar nununu
sus avem tavanul de cărți
pe care ar fi trebuit să le citești
ca să mă înțelegi

jos ard mocnit toate scrisorile
pe care nu ai îndrăznit să le scrii
seara poți auzi pianul cântând singur
furtuna înaintând spre noi
ne-a mai rămas o toamnă
și o zi
apoi tăcere

LUMINIȚA AMARIE

topește anotimpul zările și eu rămân

trezește-te dragostea mea trezește carnea din
somnul ei adânc
îmi spune moartea nenorocită de toți sfinții
mei
pentru că am morți dar dintre toți morții
al meu e cel mai frumos cel mai de neînvins
trezește-te bea cafeaua
rutina să pară un gest desăvârșit
aproape perfect

am spus că nu voi mai pierde timpul
că nu voi mai înnopta pe străzile acestui oraș
plin de viermi și frunze
ce n-au ajuns să fie fluturi
n-au luminat nicio tristețe
cum eu n-am ajuns bătrâna ce se plânge în
inima mea

duc un drum plictisitor
continui să mă lupt cu răscruci imaginare
fir-ar
de-ar veni o durere un sfârșit
ceva cutremurător
de m-ar scoate cineva din mâlul acesta
din colivia aceasta aurită
cu aer curățat de mâini ucigașe

poate m-aș trezi

lipsa ta
viață
din inima mea
e o înmormântare ratată.

stare

să vină cineva să zdrobească zidurile din
capul meu
sticla ce sparge ecoul liniștii
să vină cineva să îngrijească îngerul acesta
să-l ia să-l mângâie să-l ucidă să-l iubească
orice numai să nu mai fiu cuprinsă de frică
orice numai să mă ocolească spaima
să dau de aerul crud să nu mai tremur
să nu-mi mai fugă mâinile