De-ai noștri! – Ionel I. Bîsceanu – Legende și povetiri deduleștene (7)
CUVÂNT ÎNAINTE
Sâmburele de adevăr din povestirile și legendele acestea îl constituie faptul că locurile despre care scriu au fost și sunt aici, oamenii despre care povestesc au existat cu adevărat pe aceste meleaguri, iar haina în care am îmbrăcat aceste prevestiri și legende a fost uneori pe măsura faptelor, alteori a trebuit ajustată, dar totdeauna materialul din care a fost croită – graiul oamenilor -și-a păstrat o limpezime de cleștar și o tărie de granit.
Și tocmai din această cauză au dăinuit pe meleagurile noastre oamenii cu graiul lor și poveștile în haina lor, toate limitate în spațiu, dar perpetuate în timp, până în zilele noastre și, sperăm, mereu după noi…
Închin modestele mele strădanii oamenilor de pe aceste meleaguri ce au fost și au rămas aproape de inima mea.
Autorul
În loc de postfață
Miracolul din lumea poveștilor sau cum să ai o identitate
Am fost atrasă de lumea poveștilor și a povestirilor încă de la cea mai fragedă vârstă și am fost familiarizată chiar de tatăl meu cu obiceiul de a spune povești (fiindcă dumnealui este un bun povestitor, imaginativ și fermecător, el însuși mocan, apropiat în spirit de universul povestirilor acestei cărți despre care voi vorbi) care au un punct de pornire real, valorificat și preschimbat pe dată într-o lume fantastică a ficțiunii și transfigurării trecutului. Ca să fiu cât mai explicită, voi începe prin a spune că această carte a legendelor și povestirilor din zona limitrofă Râmnicului m-a fascinat de la bun început și am înțeles că le voi iubi pe toate fără tăgadă, recunoscând în miezul lor identitatea noastră ca locuitori pe aceste meleaguri și, totodată, ca prototip de consumatori de literatură de calitate.
Cu siguranță, această apariție Legendelor și povestirilor deduleștene (a doua ediție) – scrisă de Ionel I. Bîsceanu, preot, bun cunoscător de oameni și de neam, trecut la viața de odihnă veșnică – este meritorie și ne redă speranța că nu ne-am pierdut niciodată identitatea de trăitori și vorbitori de limbă română, iubitori de mituri și legende ce ne farmecă și ne fac să ne întoarcem cu drag la acele momente ale istoriei noastre trăite în vremuri mai îndepărtate sau mai apropiate.
Apropiindu-se de valoarea povestirilor sadoveniene și putându-se compara oricând cu o altă capodoperă a genului din universalitatea literară, colecția de povestiri și legende culese, repovestite și reimaginate de autorul înzestrat cu un talent narativ demn de istoriile literare autohtone și nu numai, are un inedit al său. Cu greu aș putea să aleg acea povestire care să mă fi cucerit mai mult, căci toate sunt remarcabile printr-o combustie narativă și de un valoros suspans, bine mânuit. Astfel, sunt demne de reținut, mai întâi, titlurile care sunt alese în funcție de locurile ce au intrat în legendă, topoi care, deși ușor de recunoscut de sătenii de astăzi, vorbesc de la sine de evenimentele explicative, narate în carte, de genul cauză-efect: Cele două Babe, Lacul Liței, Hanul Hagiului, La Roiu, Râpa Mutului, Scărișoara, sau în funcție de personajele existente cândva, in illo tempore, care au făptuit ceva nemaipomenit de au rămas ca eroi în amintirea localnicilor, povestea lor rămânând vie mereu: Anghel haiducul, Țuică vizitiul, Podul Nanturoaiei, Caramanlâc, Casa Voinei, Scara Pisicii.
în al doilea rând, atrag atenția și subiectele povestirilor din vremuri istorice îndepărtate, medievalul ev aducând în prim plan numele unor domnitori ca Vlad Țepeș (Cele două Babe), Matei Basarab și Constantin Șerban Basarab, zis Cârnul, fiul lui Radu Șerban (Legenda Stufoasei), boierii Deduleștii și Bălenii, Ștefan cel Mare și Basarab cel Tânăr, numit și Țepeluș Vodă (Izvorul Ruginei). Totodată, se perindă prin fața ochilor imaginației noastre, stârnite de scriitorul abil și înzestrat cu un talent portretistic aparte, figuri legendare ca cele două femei luptătoare din prima povestire Cele două babe, Lița-copilița, cea care scapă satul de atacul necruțătorilor năvălitori turci (în Lacul Liței), călugărul prisăcar care îi alungă cu ajutorul albinelor pe turcii puși pe prădat (La Roiu), Nanturoaia, femeia podăriță care salvează viețile copiilor ce fuseseră luați ca robi tot de către turci (Podul Nanturoaiei), sihastrul mut cu povestea lui de viață dureroasă și impresionantă (Râpa Mutului), starețul mănăstirii Dedului, care este îngropat de viu, înecându-se cu tot cu bașbuzucii veniți după comoara mănăstirii (în Scărișoara),haiducul Anghel, jertfit pentru a apăra embaticul mănăstirii ce urma să plece peste hotarele țării, dar și Țuică vizitiul, un personaj de basm, trăitor în mănăstirea Dedului, Caramanlâc, cu destinul său fabulos, Voinea, femeia bătrână și înțeleaptă, Pisica, fetița cățărătoare, ce își salva satul dând de veste că vin năvălitorii, fiind echivalent feminin al lui Mitruț, vajnicul copil-prieten al lui Ștefan cel Mare, fiecare căpătând dimensiuni de legendă prin faptele lor, calitățile lor morale exemplare, puterea lor de a acționa în spiritul dreptății, al adevărului, al credinței adevărate și aceste lucruri te fac să te înfiori și să îi admiri fără tăgadă.
Limba simplă a mocanilor de la curbura Carpaților, într-un subdialect neaoș muntenesc, specific zonei Râmnicului, ne încântă auzul și ne bucură inima prin faptul că recunoaștem cuvinte uzuale, întrebuințate de bunii noștri: hăt departe, de izbeliște, în toiul luptelor, muicile, mulțămită, ghibăci, au bătut parul (au înființat satul), fedeleș, codanele piteau, încumetri, pripitele, rubedeniile, cofe, albii, copăițe, șoproane, a purces, buduruș, prisăcar etc.; se evidențiază și arhaisme ce îndulcesc povestirea, îmbinându-se armonios cu explicațiile naratorului omniscient, atent la mesajul ce îl transmite cititorului, care se presupune a fi, indiferent de vârstă, un învățăcel ce își va însuși lecția moralizatoare a trecutului: iatagane, oștenii, cușme, paloșe, zapis, oblâncul șeilor, șleahtă, seimeni, beizadea, simbrie, gâde, postelnicul, acareturi, marchidan, bașbuzuci.
Curgerea lentă a firului narativ se desfășoară după un ritual anume, respectat cu sfințenie de către scriitorul care stabilește cu exactitate coordonatele spațiale, geografia locului fiind pictată în câteva fraze ce ne introduc în atmosfera poveștii, a evenimentului ce urmează și pe care îl anticipăm cu sufletul la gură, avertizându-ne în același timp că suntem în fața unui fapt real, preluat de la cei ce știu: „La intrarea de miazăzi în satul nostru, curge un pârâu care taie șoseaua în curmeziș. Bătrânii i- au zis acestei sfori de apă «Izvorul Babei», pentru că începutul lui pornește din mijlocul pădurii Baba, brăzdează de-a lungul țarina de la Podu-Leșii, ocolește pădurea Scărișoara către miazănoapte și săpând cu înverșunare o râpă adâncă pe lângă mânăstirea Dedului, își face loc către apa Râmnicului, cu care se înfrățește în capul satului dinspre miazăzi-răsărit.” (Podul Nanturoaiei)
Tipicul povestirii stă sub semnul acumulării tensiunii, fiecare scriere, în parte, adunând pas cu pas, rând cu rând, un miez al ei, încolăcit în jurul unui personaj, al unui conflict: pe de o parte cei buni, pe de altă parte, năvălitorii, turci sau tătari. Fie că sunt lupte fățișe, fie că sunt crime abominabile sau eveniment inexplicabile, cum este furtuna din Poiana Stelei, toate poveștile se încheie într-o tonalitate baladesco-legendară: „Durerile s-au uitat, domniile s-au schimbat, oamenii s-au strămutat din vechile sălașuri și s-au adunat într-o vatră nouă de sat, cea de astăzi. Și crucile mormintelor de odinioară au putrezit… Doar amintirile au rămas în povestirile bătrânilor care au numit locurile unde au fost îngropați cei răpuși de ciumă: «La morminte»”.
Poveștile cu aura lor legendară au rămas să se scrie ca un tot unitar: țărani, călugări, clăcași, țuicari, meșterii satului, neguțători, luptători, femei sau bărbați, copii/copile sau flăcăi viteji sunt toți exponenții unei lumi ce își caută dreptate, ce își apară identitatea de neam obidit și supus intemperiilor
vremii/istoriei și meritul scriitorului este indubitabil acela de a ne face și pe noi să credem cu tărie în unitatea de neam și de limbă a acestor strămoși, fiecare recunoscând în paginile cărții sau imaginându-și, la rândul său, vreun bunic sau străbunic.
Lumea aceasta a fost să fie ca și noi astăzi să fim…
Prof. dr. Manuela Camelia Sava
Redactor: Manuela Camelia Sava
Editura Rafet 2012
