Spații culturale nr. 74 (11)
Stan BREBENEL
O zi cât o viață
Există într-un proverb românesc nu numai un mare adevăr, dar și o afirmație cu multă încărcătură filosofică: „Nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!”. Acest aspect, se pare că numai aparent, l-a avut în vedere Viorel Savin în romanul său „O zi din viața lui Teofil Avram” (Ed. Paralela 45, 2020). Problematica e cu mult mai adâncă și dureros de reală. Maria Fărîmă nota, în completarea proverbului, niște gânduri pe care nu le-a lăsat nerostite: „Câte nenorociri poți duce? Câte neliniști, nemulțumiri, dureri, mizerii și trădări poți suporta într-o singură zi cât o viață de om?”. Fiecare dintre noi a avut câte o zi urâtă pe care a dorit să o uite cât mai repede și să nu se mai repete. Să vedem cu ce probleme grave se confruntă Teofil Avram, un pictor important dintr-un mare oraș de provincie, ajuns la o vârstă (72 se ani) când greșelile voluntare nu-i mai sunt permise, având în vedere experiența sa de viață. Însă este nevoie de o mică aducere în atenție a unor lucruri din Biblie care pot explica multe din cele care i s-au întâmplat lui Teofil Avram sau fiecăruia dintre noi în alte împrejurări.
După ce Dumnezeu în ziua a șasea a făcut om „după chipul și asemănarea Noastră… Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său, a făcut bărbat și femeie… Și a privit Dumnezeu toate cele făcute și iată erau bune toate” (Facerea 1, 24 – 31). O întrebare se naște: de ce sunt atât de mulți oameni care nu se comportă, în raport cu celelalte ființe, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu? Răspunsul îl găsim tot în Biblie: „Afară de lumea văzută, Dumnezeu a mai făcut o lume nevăzută, lumea duhurilor nenumărate, care se numesc îngeri. Duhurile acestea la început erau toate bune și fericite. Mai pe urmă, însă, multe din ele au păcătuit căzând în mândrie și au fost aruncate în iad. Acestea sunt duhurile rele sau diavolii. Lumea aceasta nevăzută a fost făcută înaintea celei văzute”. Se cunoaște faptul că oamenii, funcție de duhurile sub influența cărora viețuiesc, înfăptuiesc lucruri bune și mai puțin bune. Nu întotdeauna duhurile personale îți dirijează viața. Poți intra în relații cu oameni diferiți care sunt stăpâniți, în cel mai rău caz, de demoni. Acest lucru îl pățește eroul principal, Teofil Avram, care, numai într-o singură zi, are parte de cele mai grele și grave momente din viața sa. În această unică zi ajung la apogeu relațiile pe care le are cu trei femei, niciuna neavând legături cu celelalte două.
Mai întâi este vorba despre deteriorarea relațiilor pe care le are cu fiica sa, Melania, căsătorită cu un maghiar, Morko. Aceștia locuiesc în casa lui Avram, în camerele de la etaj, și îi fac viața un calvar. Este conștient că Melania este manipulată împotriva lui chiar de soțul său. Se pare că ea nu conștientizează acest lucru. O a doua femeie este subinspectorul de poliție Olga Oliniuc, iar a treia, cea care generează întreg scandalul, este Miruna Dihorean, directoarea Casei de Asigurări de Sănătate.
Vom vedea că Teofil Avram este o victimă, victima perfectă a societății în care trăim și în care valori precum moralitatea, cinstea, profesionalismul, adevărul nu mai reprezintă absolut nimic. Adică este vorba despre criterii absolut firești pentru orice societate normală. Studia cu sârg Codul de procedură penală pe care îl împrumutase de la bibliotecă în urma conflictului cu Miruna Dihorean. Tot răsfoindu-l, a ajuns la concluzia că legiuitorul are o grijă deosebită față de răufăcători, mai ales de cei „cu gulere albe”. „Capitole și articole fuseseră redactate cu atâta băgare de seamă vizavi de respectarea drepturilor infractorilor, de parcă cineva, prevăzător, s-ar fi temut că aceștia vor fi prinși mult prea lesne, că vor sta prea mult închiși și că li se vor confisca prea ușor averile dobândite ilicit, în cazul în care unii judecători, lipsiți de ambiție și mulțumiți doar cu salariul, i-ar fi condamnat”. De aici concluzia că la noi este bine, chiar perfect să fii infractor.
Ziua a început pentru Teofil cum nu se poate mai rău. Era un semn și acesta. Una din legile lui Murphy era edificatoare. De dimineață, a observat că starea de sănătate a câinelui său se deteriorează pe zi ce trece. Când încerca să-l hrănească, îl sună avocatul Cătină, reproșându-i că nu răspunde la citațiile pe care i le trimite poliția și pentru acest lucru i s-a deschis dosar penal și pentru șantaj. Teofil îi expune situația reală. Pe data de 3 decembrie, într-un memoriu adresat organelor abilitate, arată că a executat o lucrare de pictură pe fațada clădirii Casei de Asigurări de Sănătate și care nu a fost plătită în baza legii și nici contract între părți nu a existat. A fost plătit la negru cu o sumă cu mult mai mică decât s-au înțeles. După patru zile, Miruna Dihorean depune plângere penală pe numele pictorului pentru șantaj. Aceasta era, în mare, situația. Teofil hotărăște să meargă la poliție și, după câteva peripeții, se află în fața subinspectorului Olga Oliniuc. Are loc o discuție, când amicală, când profesională, în care Teofil, în pofida situației inconfortabile, conduce dialogul, ca să nu-i spun anchetă, în favoarea sa. Problemele nu sunt nici pe departe soluționate și Teofil merge la președintele Palatului Administrativ. După lungi discuții, președintele, care este finul Mirunei, trage concluzia: „Adevărul dumneavoastră e că toanta v-a tras în țeapă, iar adevărul ei e că ați făcut-o de basm”, propunându-i compromisuri împăciuitoare cu care nu a fost de acord. S-a despărțit de președinte cu promisiunea că îi va da un răspuns ferm a doua zi. Bineînțeles că răspunsul nu a venit și romanul se încheie lăsându-i pe cititori să-i dea ce final doresc.
Miruna Dihorean, personajul malefic, nu apare fizic în roman, însă în jurul ei se țese întreaga intrigă. Ea este prototipul perfect al societății actuale: fără caracter, fără morală și fără pregătire profesională. Este un exemplar tipic de parvenit, așa cum după revoluție au apărut cu zecile de mii. Însă ea nu ar exista dacă nu ar fi susținută de mărimile din vârful societății, ea însăși aflată în vârf prin soțul său, deputat în Parlamentul României, prin poliție și justiție. Ea este un exemplar al „gulerelor albe” despre care vorbea Viorel Savin la începutul romanului. Fără prea mari eforturi, vom observa că Viorel Savin nu face nicio afirmație explicită despre corupție, însă ea este subînțeleasă. Că, la urma urmei, pecinginea care stă la baza societății românești și care a acaparat-o la toate nivelurile este corupția.
Prin acest roman, Viorel Savin compune un tablou semnificativ a ceea ce înseamnă societatea noastră actuală și care nu dă semne că s-ar însănătoși. Personaje precum Miruna, Melania, Președintele le întâlnim la tot pasul. Toate formațiunile politice sunt pline de asemenea indivizi și afli în fiecare zi că amanta, fiica, nepoții sau finii unui mare mahăr au ajuns în funcții foarte înalte, fără să-i recomande pregătirea profesională și calitățile morale. Și sunt destui mahări, iar progeniturile și mai multe. Este o consecință a modului în care votăm și, mai ales, al absenteismului, ceea ce le convine tuturor participanților la „competiția” electorală. Este meritul autorului că, pornind de la un fapt aproape banal, demonstrează hidoșenia unor „semeni” ajunși în posturi înalte și strâmbătatea unei societăți fără principii corecte, în care instituțiile ce constituie puterile din stat sunt la cheremul interlopilor ajunși în funcțiile cheie ale societății. Ce este mai trist este faptul că mulți semeni de-ai noștri nu realizează acest lucru, iar cei care îl realizează dau din umeri. Atât le-a rămas.
La Bacău, „ședință de lectură” cu Viorel Savin, Stan Brebenel și Nicolai Tăicuțu.
Silvia Ioana SOFINETI
Jurnalul unei lumi bolnave
Recentul volum al lui Ion Scorobete, cuprinde 80 de poeme care ar putea fi considerate tot atâtea pagini de jurnal din vremea Covidului, perceput nu atât în dimensiunea lui pandemică, cât, mai curând, ca un îngheț existențial: „în casă e frig/ tot mai frig pentru soldatul neinstruit pe frontul derutei/ cu un dușman invizibil” (pag. 11).
Sunt câteva motive poetice recurente: nevralgia, tensiunea, frustrarea de a fi izolat fără voie, într-un perimetru domestic ostil („telefonul în furcă și toaleta defectă/ aduni ideile în coșul de gunoi alături de celelalte tâmpenii/ vestejite prin neuz” – pag. 12), a căror prezență denotă starea de marasm a poetului, inadaptabilitatea lui la un prezent prin care treci „cu botnița peste rât și mănuși de scobit în vaginul timpului” (pag.14). Limbajul violent, care dă textului poetic cadență de blestem, se justifică, afectiv, prin faptul că boala – reală sau doar fabricată în marile laboratoare experimentale ale lumii -, produce schimbări nu numai la nivelul comunicării/ al relațiilor interpersonale, ci și la nivelul imaginii de sine a poetului, tot mai revoltat și incapabil să-și domolească furia și să găsească o ieșire din spațiul concentraționar: „sperând că tirania nu-i decât o răceală viageră/ pe care și tu o detești” (pag. 19).
La nivel ideatic, se observă că nu boala în sine alterează armonia și echilibrul ființei, ci raportul dintre libertate și „starea de deținut”, dintre adevăr și manipulare; scepticismul este dublat de o teamă superstițioasă, care pune în alertă toate simțurile și modifică modul de raportare la lume și la mecanismele ei de funcționare: „rătăcit nu mai știi în ce zi ești după calendar/ ai vrea să alergi/(…)/ să privești teiul din dreptul ferestrei/ să te înverșunezi pe covidul său/ mai lipsit de abjecție/ (…)/ să înlături distanța dintre sângele tău și sângele lui/ unul și celălalt ritm/ mlădiere și fără scop belicos/ de circotecă” (pag. 22).
Uneori patetic și discursiv, jurnalul din vremea covidului formulează un punct de vedere (desigur, de interes personal, dar și public) și, ca orice manifest, pare nu atât un strigăt al omului revoltat, cât o chemare la luptă sub stindardul neîncrederii în puterile oculte care vor să distrugă umanitatea: „Sub nicio acuză nu te retragi de pe poziție/ în genunchi citești sub chiuvetă/ apometrul pentru formularul/ administratorului/ mai sus/ templul informației răspândește cutume cu masca din fibră acustică/ albastră ca o fâșie de cer/ și sârma la încheietura ochilor cu nasul// un capac pe gură/ agățat de urechi cu elastic de prima necesitate încât/ te poartă gândul la zborul păsării din colivie” (pag. 46). Patetismul la care ne refeream mai sus nu are sens peiorativ, ci face trimitere la acea calitate a textului de a mișca, de a provoca, la lectură, emoții puternice, în consonanță cu cele experimentate de autor. Desigur, egocentrismul – justificat de ruperea legăturii cu ceilalți, de claustrarea forțată/ legiferată prin ordonanțe de urgență – face pereche cu narcisismul, dar nu în situații-limită. Este interesant modul în care poetul înregistrează deteriorarea raportului eu/ceilalți, eu/lumea înconjurătoare, punând în ecuație nu libertatea opțiunii, ci constrângerea: „cât de curând văzduhul coboară-n cetate/ peste bulevardul circumvalațiunii scheletul noului turn G5/ proaspăt vopsit/ proferează un râs schizofrenic/ de oboseală prielnică instalată fără zarvă/ de care nu se face caz/ în acest sezon al insultei pandemice// cât de curând îți scoți ciorapii înnegriți de statutul de prizonier/ arunci în mașina de spălat rufele de culoarea nopții/ batistele în care ai strănutat/ la vedere/ câteva idei roase la guler/ încerci priza electrică de la căpătâi și desparți cu o linie timpul” (pag. 48). Silit să privească în sine, în abisul lăuntric, poetul nu face exerciții de autoadmirație, nici de autocompătimire și nici nu se ferește de încărcătura semantică negativă a cuvintelor, folosite pentru a da expresie mizeriei fiziologice provocate de virusul scăpat de sub control. Pierderea sănătății fizice, pare a spune poetul, este mai puțin periculoasă dacă o raportăm la cealaltă pierdere, a integrității psihice, pusă în pericol de „atâta dezviețuire” (pag. 90): „în oglindă chipul schizoid caută un sens/ cum alergi după o realitate care ți-a scăpat/ pentru ceva vreme sau/ pentru totdeauna” (pag. 67).
Câmpul semantic al bolii include o multitudine de termeni: comă, masacre, nebuni, putreziciune, pierzanie, toxicitate, „lepra asta de covid” (pag. 39), „sughiț grosolan”, „aria cenușie a stresului” (pag. 40), horcăie, vomă, „coșciug pandemic”, demență, comorbidități ș.a.m.d., de această aglomerare fiind răspunzătoare anxietatea pe care o experimentează poetul, silit să constate nu numai „incredibila ușurătate a ființei” (cum spunea Kundera), ci și devalorizarea actului de creație: „În ascunzișul obligatoriu/ lumea asimptotică se nerușinează-n derizoriu/ că ar face toată poezia” (pag. 43).
Deloc bacovian, Ion Scorobete se proiectează într-un imaginar în care boala, moartea și somnul rațiunii creează o nouă religie: „să ungi cât se mai poate osiile mecanismului/ în această nouă religie de natură/ covidică/ în car ochii văd zilele goale” (pag. 31).
*Ion Scorobete, „Bagaj de mână cu sau fără izoletă”, Ed. Eikon, 2020
Gabriela Ana BALAN
…Și deasupra tuturora, poezia!
În fața Sorinelei, printr-un simplu hocus-pocus, oglinda s-a răsucit și 15, numărul anilor primelor publicări în reviste s-a transformat, magic, în 51! Debutul editorial la această vârstă matură este de bun augur, poeta chiar are un cuvânt de spus în poezie.
Nu voi vorbi prea mult despre trecutul ei poetic la care am fost martoră. Voi trece în revistă faptul că de la primele sale versuri poeta impresiona prin iscusința cu care își urca pe scena poeziei cuvintele și le ardea pe rug până când pasărea Phoenix își lua zborul din propria cenușă. Îmi voi limpezi gândul și poate voi reuși să impresionez, citând din memorie una din primele sale poezii pe care în martie 1990 am avut bucuria să o public în prima pagină culturală pe care am realizat-o într-un cunoscut cotidian sibian, la acea vreme se numea ,,Dimineața”: ,,Așteptam o păpădie/ mă durea absența ei din gară/ singurătatea cui?/ între drum și copită/ cerul mirosea/ a păpădie strivită”
In mod fericit, poeta reușește să îndeplinească porunca ,,ia-ți omule, drumul și umblă!” dintr-un poem ,,Partaj”. Și umblă prin poezie pe toate cărările, când pe pământul de sub copită, când pe cerul de deasupra fără să privească nici înapoi nici înainte ci doar la prezentul care o învăluie în versul din care își țese cămașa de urzici, se transformă în lebădă și încearcă, prin acest volum, să își compună cântecul. Sper din suflet să i se deschidă o cale lungă și să o străbată fredonând cu bucurie!
Vom observa din start că poeta noastră nu se supune niciunei mode trecătoare, este pur și simplu prezentă în carte așa cum vrea ea să fie, și nu cum ar dicta ,,domnii cu principii”! Este partea ei de suflet întors spre ochiul cititorului ca floarea soarelui înspre soare. Este urma ei de lacrimă și sânge pe coala albă. Este simplitatea de a rostui poezie în cea mai pură formă posibilă, cea a cuvântului zidit în nemurire. Este expresivitatea mâinii care scrie și șterge, șterge și scrie până când din aripă se face zbor, din șoaptă cântec și din viață, dor. Și doare! Până vine cuvântul visat care vindecă răni: ,,Am șezut la răspântie/ Mi-am numărat visele/ Înțeleg că unele intră în realitate/ Unele se pierd în văzduh/ Cele mai multe se fac grele de tot/ Ca pământul, ca piatra se fac/ Tocmai pe acestea le port veșnic în spate”(,,Greutatea viselor”)
Poeta hărăzește lumina tiparului poeziei la o grea cumpănă a destinului, și tot el, destinul, a vrut să ne întâlnim în această carte deși acum, când scriem, geografic, ne despart mii de kilometri. Doar ea, poezia, leagă punți magice între toate lumile posibile și imposibile, deasupra și dedesubtul lor numele singur pleacă în recunoaștere: ,,Numele tău/ Se duce în lume/ Să te reprezinte/ Nu se întoarce înapoi/ Să spună ce a deres și a făcut/ Numele tău pentru alții vorbește/ Pentru tine el rămâne mut”(,,Numele tău”).
Pseudonimul de pe coperta volumului trădează zborul serafic al unei porumbițe. Sorinela este legătura pământeană, prenumele din buletin. Filomena e sacra atingere a sublimului. Peste toate, poeta duce pe umeri și povara scriitorului român plecat peste mări și țări, fără să uite că acasă e acolo unde te-ai născut și unde sunt rădăcinile: ,,Amară străinătate/ De plecat tot ai să pleci/ Tu îți iei drumul/ El te poartă/ Tu n-ai stare, el hotar/ Pe amândoi vă suflă vântul/ Gustul lui e amar-amar” (,,Amar”) Sorinela reușește să ducă acolo, departe, unde cresc cele mai frumoase lalele, petale de suflet românesc! Datorită ,,profei” de istorie, elevii din clasa ei, crescuți cu mitul olandezului zburător, au vizionat filmul istoric românesc ,,Horea”. Dacă tot am revenit la mărturisiri, amintesc prețuirea ei pentru actorul principal din film, regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan, autenticul ,,spuitor de poezie”. Datorită interpretării magistrale a actorului, poeta și-a apropiat timpuriu poezia românească valoroasă de suflet. În definițiile ei poetice regăsim o bizară împletire de expresie eminesciană, blagiană, soresciană și nichitastănesciană. Acolo, în diaspora, ea ține aprinsă flacăra limbii române și promovează valori culturale autentice. Este la curent cu tot ce apare sub frontispiciul librăriilor online de unde își comandă cărțile autorilor contemporani.
Simplu dar nu banal, poeta reușește, în spiritul optzecist, să închidă esențele tari în sticluțe mici: ,,Peștii străvezii preistorici/ Cară marea în spinare/ O aduc cu trudă la mal/ Și visează să le crească picioare” (,,Vise preistorice”). În mod fericit poate, versul Sorinelei a ratat marea întâlnire cu fenomenul actual ,,feisbucist” care poartă poezia pe coclauri și o uită acolo de cele mai multe ori. Poezia ei nu se contaminează cu vulgaritățile de senzație, nu stârnește furtuni în paharul cu apă nici nu toarnă sirop de trandafiri peste zahăr iar noi am scăpat de marea dezbatere – ce bine! – despre poezia feminină sau feministă. Avem în paginile acestei cărți o poezie feminină de bună calitate. Poeta scrie trăgând de un punct pe care cândva îl credea final și încearcă să facă din el cărare spre luminița de la capătul tunelului întrebărilor care o macină. Este limpede exprimată în volum starea poetică aromată cu parfum de amintiri pe urmele pașilor iubitului urcat timpuriu pe Golgotă cu crucea iubirii pe umeri: ,,drumul l-ai făcut ghem/ l-ai împachetat frumos/ amintirile trecute și viitoare deja le-ai uitat” „, dar în final ,,doar iubirea nu se lasă împărțită/ și nici să moară nu poate (,,Partaj”).
Între oglinzi paralele, drama personală de pe tapet întâlnește axa marii drame universale exact în punctul pandemiei care macină omenirea în anul de grație 2020. Poezia prezentului continuă ritmul scriiturii în stil modern: ,,De la Pilat încoace/ Se tot spală omenirea/ pe mâini/ Se săpunește bine/ Se dezinfectează/ Din țesătura istoriei/ Își face ștergare/ Să șteargă bine toată vinovăția/ Din când în când se ivește câte un virus/ Și strigă/ Nu te-ai spălat bine/ mai spală-te o dată!” (,,Pontius Pilatus”). Dacă nu v-ați regăsit în acest volum, mai citiți o dată! Sigur ați pierdut ceva – ani, prieteni, amintiri, poate chiar poezia din suflet – pe drum!
*Sorinela Filomena, ,,Rădăcini înnodate”, editura Art Creativ, 2020
Emil NICULESCU
ULTIMA VERBA
Lucian Mănăilescu învățase a muri (pe felii), încă înainte de pandemie, astfel cum atestă primul ciclu, nedenominat, al volumului, dar care s-ar putea boteza, la rigoare, după titlul uneia dintre piese, „Spre Paradis”.
E o călătorie reverberând biblic, prin asumarea spaimei unuia dintre fugarii din puterea Faraonului: În asfințit marea e roșie…// Nu-i așa că aici/ și-a aruncat Moise toiagul?// Nu-i așa că se surpă peste noi peretele mării? (Peretele mării). Constantin Noica, în „Jurnal filozofic”, glosa asupra acestui moment: „Consolarea conducătorilor de state: cât au cârtit Evreii împotriva lui Moise. Egiptenii se iau după ei și îi ajung din urmă, Evreii se înspăimântă:
Este invocat, în perspectiva aceleiași finale călătorii, numărul Fiarei: Stimați călători,/ trenul interregio 666/ pleacă peste 5 minute/se la linia vieții/ spre Paradis! // Trenul circulă fără oprire/ Până în iad! (Spre Paradis).
Evocarea unui poet și prieten buzoian petrecut din viață dă la iveală fotograful suprarealist, sensibil, vânător de metafore în imagini: Așteptăm trenul pe peronul pustiu…// (…) și brusc apare dimineața/ desculță, în rochie străvezie,/ pășind în echilibru/ pe o singură șină/ și privind mirată umbrele palide/ îmbătrânite în ruinele gării – De-a trenul (memoriei lui Gheorghe Istrate).
Vanitățile lumești găsesc ilustrare în vechi istorii parabolice: „Acum vom cuceri lumea!”,/ le-a spus Alexandru generalilor săi/ desenând în nisip conturul/ noului imperiu.?? Și oștile Mărșăluiau și falanga amenința cerul…// Piciorul desculț al unui sclav și vântul/ au risipit harta Macedoneanului (Imperiul nisipului); acel „noli tangere”, o tangentă, poate, a acelui „Hanibal” al lui Eugen Jebeleanu.
Cazarea de după ultima călătorie, în pofida a ceea presupune o anume păcătoșenie, nu exclude o anume negociere în numele breslei: Mă bucur, cum naiba să nu mă bucur,/ când iadul poeților/ e cea mai sclipitoare bucată de rai…// Și zic:/ „Lasă Doamne, mai lasă și tu/ de la tine, că uite ce frumoși sunt/ derbedeii cuvintelor!” (Poetul în Babilon).
Redevelopează un timp ce stă sub inexorabilul fugit: să adormi, cu capul pe umărul imaginar/ al iubitei tale din adolescență (Umărul imaginar); sau: Amintirea e un fel de Alzheimer -/ ai iubit o fată cu ochii albaștri,/ care visa fericirea într-un/ spital de urgență./ adormind cu capul pe umărul tău.// Toate astea au fost cândva și a rămas doar singurătatea peretelui orb/ și fotografia ei în care cântă greierii (Cântecul greierilor).
O altă lume, în care timpul avea o altă răbdare, vizează alte petrecute generații: Vezi tu măi nepoate, îmi spunea,/ privind în oglinda retrovizoare/ căruța lui cu coviltir rămasă în urmă,/ eu făceam drumul ăsta în trei-patru zile;/ mai vorbeam cu un om, mai ascultam/ o mierlă și mă gândeam cât porumb/ o să iau pe butoiul de țuică și ce o/ să-i/ Cumpăr Mariei din târg când m-oi întoarce (Viermele dulce din măr). Versurile citate amintesc un capitol al protocomerțului, trocul practicat, până în secolul trecut, de cei de la munte, cu acei de la câmp, cum la ziceau atunci, cojanii.
În „Desmemoriada”, dedicată Magdei Ursache, revine ravelian la o mâhnire exprimată și în volumul „Patria amară” (2018): Țara mea și-a pierdut memoria/ își numără morții pe degete, aplaudă și înjură/ într-un amalgam de sentimente comunitare, intră în galeriile orbirii și aude/ vuietul mărilor din abisul ocnelor de sare!
Cel de al doilea ciclu, Pandemii de ocazie, ceva mai sumar în pagini, include precepte și ele amare: Feriți-vă de molima timpului!/ Stați la distanță de voi!/ Baricadați-vă inima și sentimentele!/ Fiți singuri și fericiți (Distanțarea de sine).
Bejeniile economice, pe care le știa din proprie experiență, măresc efectul de depresie: Copiii ne-au plecat, vânați de soartă/ pe hărțile din noua geografie,/ singurătatea ne așteaptă-n poartă/ de-o zi, de-un veac, de-o veșnicie (Pandemia de cenușă).
Efemeritatea, instinctuala sete de lumină, cu cât se apropie mai mult întunericul ce ne vămuiește, se amplifică prin empatie cu alte forme ale vieții salvate de arca lui Noe: Iar seara la lumina lămpii,/ în strâmtul vieții infinit,/ pluteai pe aripa ta șchioapă/ Murind, în flăcări, fericit (Fluturele șchiop).
N-ar rezulta că, încremenit în datul inițial al Creatorului, n-ar achiesa la unele revizuiri: Doamne, când te duci la piață/ ia-mi și mie altă viață (Viață de meduză).
Încearcă, cu incumbată autoironie, să gândească „pozitiv”, în condițiile bilanțurilor tot mai tragice ale crizei sanitare: Desigur mâine va fi bine,/ chiar dacă mâine va veni/ tot mai rar și mai imprevizibil (Viața de urgență).
Dincolo de profețiile lui Nostradamus, de predicțiile calendarelor de sfoară aztece, acum, când s-a apropiat funia de par, unii beneficiază de o apocaliptică vizionare: „Vai celor longevivi – spunea cineva -/ am apucat să asistăm/ la moartea lumii noastre!” (Înserare pe țărmul oceanului).
Brambureala administrativă creează ceea ce s-ar numi policalificări, între care aceea de cioclu ține vârful listei, fiindcă doctori cu miros de iasomie/ împachetează morții în sicrie.// Precum s-a hotărât la Primărie (Pandemie locală). „Grija față de om”, un slogan al propagandei comuniste, capătă valențe și mai, să le zicem, revoluționare, cu atât mai mult cu cât moartea devine internațională.
Propaganda electorală, proiecțiile de viitor față cu pretenția de oraș european al urbei, nasc cocteiluri de un grotesc exploziv: E o pandemie ciudată./ orașul cântă, televizoarele/ exersează prin mahalale,/ polițiștii pândesc înserarea, primarul/ ține discursuri despre proiectele sale/ asfaltate, măturătorii/ au primit utilaje noi de răchită/ și fac praf și pulbere totul… (Distanțare socială).
În prefața lui Marius Manta, ce pare o recenzie / prefață a unui volum anterior al scriitorului (ce conține și câteva eșantioane reselectate în această ultimă apariție, între care aș aminti pe cea mai târzie – „Rambo”), se conchidea că poezia lui Lucian Mănăilescu poate fi privită drept expresia unei conștiințe de ludic asumat, închegat din punct de vedere estetic. Urgențele editoriale vor fi avut un cuvânt de spus în alegerea acestei maniere. „Ludicului asumat”, având în față și ultimele texte, i-am adăuga un important filon al tragismului subsumat. Cu luciditate.
*Lucian Mănăilescu, Acrobații la zidul morții, prefață de Marius Manta, Editgraph, Buzău, 2020, 114
Adrian BOTEZ
EPILOG
au trecut vijelios Cavalerii
Apocalipsei – vânt rău de
stepă – şi uitat-au să mă robească
lipsei: cu toate
deşteptările pe limbă – sunt din nou
prunc – într-un vârf de
runc
„primăvară-n toamnă – doamnă-a
firii doamnă: alb e din
Licorn – roşu-i scris de
Domn – negru
pieptănat – galben cu
bănat”
a fost probabil un vast
inedit târg cosmic: acum
s-a-ncheiat: pe toate lunile cerului scrie
de zor letopiseţi – un
biet singuratic
noptatic – Aflat
Activități la Centrul Cultural ,,Florica C. Cristoforeanu”
La Centrul Cultural ,,Florica Cristoforeanu”, anul douăzeci și unu al mileniului trei debutează magistral, în ciuda celui vechi, urgisit, hăituit de himerele însănătoșirii grabnice, ale normalității și bunăstării. Și-n anul nașterii lui Mihai Eminescu, 1850, cântau cucuvelele, mai ceva ca-n sălile de spectacolele actuale, în școli, în suflet și-n gând, pustiite, răvășite de singurătate.
Desigur, pentru această zi de sărbătoare, praful a fost șters cu sârg, ușile au fost deschise larg, dezinfecția și-a atins obiectivul suprem, iar evenimentul… Evenimentele – două dintre cele mai importante ce marchează, la fel ca primăvara, începerea unei noi vieți, plină de speranțe, de dor și de stabilitate.
Că și-au stat unul înaintea altuia, nu poate fi un fapt întâmplător, căci nouă zile le separă în Gerar și nouă ani la mijlocul veacului XIX, de asemenea. Nașterea lui Eminescu și Unirea Principatelor – o binecuvântare pentru omul român. 15 și 24 Ianuarie.
Ziua marelui Eminescu a strâns laolaltă iubitorii fideli de literatură, muzică…, nesperat de mulți, nesperat de îngăduitori cu micile sincope, necesare protagoniștilor pentru a-și repotrivi ceasurile după ora exactă a culturii. O oră de bilanț, de reîmprospătare a patrimoniului municipal cu câteva nestemate poetice, epice, antologice. Desigur, în tandem cu evoluțiile încurajatoare ale unei noi generații de muzicieni.
16 ianuarie 2021, ora 11, sala de spectacole a Centrului Cultural râmnicean. Oficiile de gazdă, ca de fiecare dată, au fost susținute de managerul Violeta Socol-Vîlcu, întâmpinând invitații cu urările de An Nou, de an bun, de an cu sănătate, de an cu împliniri, propunând ca prim moment un remember (film documentar) Mihai Eminescu. Au urmat mesajul primarului municipiului Râmnicu Sărat, Sorin Cîrjan, considerațiile scriitoarei Valeria Manta Tăicuțu despre semnificația Zilei Culturii și câteva precizări inedite ale editorului C-tin Marafet despre legăturile poetului nepereche cu urbea râmniceană (sursa: eminescologul Nicolae Georgescu).
Violeta Socol-Vîlcu a subliniat ponderea proiectelor literare în activitățile așezământului cultural local, pornind de la revistele literare, ,,Spații culturale”, ,,Glas râmnicean”, festivalurile de creație ,,Titel Constantinescu” și ,,Radu Cârneci” (pentru elevi), ,,Scriitori de azi”, cenaclul ,,Alexandru Sihleanu” și încheind cu volumele și autorii cuprinși în proiectele din 2020. Intervențiile muzicale au fost susținute de eleve și foste eleve ale Școlii Populare de Arte ,,Florica Cristoforeanu”, Anya Bunduc și Bianca Ifrim (muzică folk pe versuri de Mihai Eminescu), Daria Maria Sava și Lavinia Toader recitaluri de pian).
Volumul de versuri „Vălul Șeherezadei” al Cameliei Manuela Sava, doctor în literatură, profesor la Colegiul Național ,,Alexandru Vlahuță” a fost prezentat Valeria Manta Tăicuțu. Poeta a recitat câteva poeme, a mulțumit celei care a prefațat volumul, adică scriitoarei Passionaria Stoicescu, aflată în imposibilitatea de a participa la această manifestare, dar veche prietenă a râmnicenilor, nelipsită, însă, pe parcursul anilor 2019-2020, de la întâlnirile locale importante.
Unirea Principatelor Române a fost reconstituită, la a 162-a aniversare, pe aceeași scenă a Centrului Cultural ,,Florica Cristoforeanu”, cu două zile avans, vineri, 22 ianuarie 2021, la ora prânzului, așa cum obișnuiește anual colectivul instituției, prin forțe proprii, cu elevii cercurilor muzicale, folclorice și ai Școlii Populare de Artă.
În deschidere s-a intonat Imnul de Stat al României, apoi au urcat pe scenă membrii grupului ,,Mugurașii râmniceni” în frumoase costume populare, cu un grupaj de melodii patriotice. Au mai evoluat Ansamblul ,,Crăițele” (suită de dansuri), Edi Macovei (Imnul Moldovei), Daria Irimia (De vrei să știi ce înseamnă român), Andrei Teodora, Filip Alina, Sabrina Romaneț. La finalul spectacolului, grupul ,,Mugurașii râmniceni” au interpretat ,,Hora Unirii”, cărora li s-a alăturat publicul spectator.
A consemnat Sorin CĂLIN
