Literdura nr. 1 (1)
Teo CABEL
Un punct de plecare… spre un tărâm al
căutărilor și confirmărilor
O revista este capul de pod al unei viziuni.
Viziunea este drumul imaterial, parcurs material,
cu mai mult sau mai puțin simț premonitoriu,
dar cu siguranța și conștiința a ceea ce
vrei.
Revista este un eșantion al lumii literare.
Litera se dă de-a dura încă din primele clipe ale
vieții. O auzi cum pulsează în urechi semnificant
fără semnificat. Evoluția este apoi uluitoare,
cuvântul își găsește rădăcini în ființa micului
om. Literele, aceste rotițe, transportă sensuri de
la un suflet la altul, de la o entitate la alta.
Cuvântul, un pas care se adaugă mereu altuia.
Scriitorul este unic, nu pentru că se crede unic,
ci pentru că a rostogolit literele, a rostogolit
pagini, sute, mii, zeci de mii. Această rostogolire
i-a dat conștiința curgerii constante, năvălitoare,
dar relative, a textului; i-au imprimat o
amprentă, care a determinat elaborarea propriei
amprente.
Revista caută sămânța, o plantează, o crește.
Poetul traduce din neliniștea ființială, din
nerostire, din galaxiile de sentimente, rostogolind
literele în cuvinte, cuvintele în text, textul
în literaturitate.
Revista trebuie să fie o bursă unde se tranzacționează
capital literar folositor ca repere de
impresii, de sensibilitate, de emoție, ale omului,
finalizate în act artistic. Nu se scrie literatura cu
sufletul, ci din suflet. Din suflet până la coala de
hârtie sau pe displayul laptopului, autorul
traduce liber dintr-o lume comună, banală,
crudă, neiertătoare, o lume suportabilă, cu miză,
cu speranță, o lume nu alb negru, ci cu nuanțe,
mii, zeci de mii, milioane de nuanțe. Venim, ne
ducem… literele se rostogolesc cu duritatea
situațiilor inedite; te fac mai atent sau mai
sensibil la viață, ridică probleme, te obligă să
faci asociații la care nu te gândești, dar pe care
literatura ți le oferă. Epicul este dominant nu
pentru că o majoritate consistentă îl consideră
facil, ci pentru că dă acea libertate de exprimare
a personalității. Textele zaharisite de semnificant
nu vor găsi culoarea verde, de trecere, în
revistă.
MARCEL PROUST
Poezia sau legile misterioase
Astfel gândirea legilor misterioase, sau
poezia, când se simte îndeajuns de puternică,
aspiră să iasă din omul pieritor ce poate în
acea seară va fi mort sau în care (căci el
depinde de ea atâta vreme cât îi este
prizonieră, iar se poate îmbolnăvi, sau poate fi
distrat, monden, mai puțin puternic, poate
consuma în plăceri această comoară pe care o
poartă în el și care piere în anumite condiții
ale existenței lui, căci soarta ei este încă
legată de sorta lui) ea nu va mai avea acea
energie misterioasă ce-i va îngădui să se
desfășoare pe de-a-ntregul, aspiră să iasă din
om sub forma unor opere.
Când ea se află în acea stare în care aspiră să
se răspândească, priviți-l pe poet mergând: se
teme că o va răspândi înainte de a avea
recipientul de cuvinte în care să o verse. Dacă
întâlnește un prieten, dacă se lasă în voia unei
plăceri, ea își pierde energia misterioasă. Fără
îndoială, dacă era atât de aproape de a izbucni
în afară încât își și găsise câteva cuvinte vagi,
repetându-și-le, într-o bună zi, când o va simți
din nou energică, ocrotind-o sub cuvintele
acelea precum un pește pescuit sub o
buruiană, va fi în stare poate să o recreeze. Și
când a început, închis într-o cameră, să o
răspândească, spiritul său aruncându-i în
fiecare clipă o nouă formă ce urmează a fi
însuflețită, un nou burduf ce urmează a fi
umplut, ce trudă amețitoare și sacră! În acel
moment el și-a schimbat sufletul într-un suflet
universal. Acest mare transfer se împlinește în
el, și dacă ai intra și l-ai sili să redevină el
însuși, ce lovitură i-ai da! Îl afli atunci cu
înfățișarea năucă, pradă unui zbucium
nemaiauzit. Te privește fără să înțeleagă, apoi
îți surâde, nu îndrăznește nici măcar să spună
ceva, așteptându-te să pleci, gândirea sa este
inertă precum meduza pe malul mării, ce va
muri aici dacă valul nu vine să o ia.
(fragment din vol. Eseuri – Editura Univers
1981)
Prof.dr. MIHAELA N. BURLACU
Teatrul din viața noastră
V-ați pus întrebări legate de sinceritate,
de adevărul cotidian? Ați ezitat la
spusele persoanei iubite? Vreți să
înțelegeți de ce adulții se joacă? Nu, nu am
de gând să țin o lecție de psihologie, nici să
prezint horoscopul săptămânal, ci să vă
introduc în lumea teatrului fără scenă, acel
teatru real ai cărui scriitori, regizori, actori și
spectatori suntem.
Ca să înțelegem versurile shakespeariene
„Lumea-ntreagă e o scenă / Și toți oamenii-s
actori”, trebuie să trasăm conturul poeticii
teatrului (promit să fiu succintă și nesofisticată).
Avem de-a face cu mai mulți termeni:
dramaturg, text, icon teatral, regizor, actor,
scenă, spectator. Cred că singurul despre care
aveți dubii este iconul teatral sau, cum i se
mai spune, semnul teatral. Dar o să ajungem
și la el. Care va să zică, eu în calitate de
dramaturg, om în carne și oase, mă apuc să-mi
scriu piesa de teatru, adică să trăiesc pe
scena mare a lumii. Textul se scrie aproape
singur, are propria voință și îl putem numi
destin. Un text dramatic conține atât înțelesurile
lui, cât și condițiile spectacolului. Fiecare
actor are în minte succesiunea pașilor pe
scenă, dar spectacolul nu reușește, nu există
fără spectatori. E ca în viață: ne întâlnim cu
ceilalți și le povestim ce-am mai făcut. Până și
banalul „Ce mai faci?” ne obligă să punem în
scenă monologul personal. Montarea textului
constituie judecăți, reevaluări ce se raportează
la istoria prezentă sau trecută, la spațiul etnic
propriu, la criteriile de coerență, integrare,
înțelegere a lumii. Fără să vrem, reciclăm
propria viață chiar și atunci când răspundem
simplu și sec „Bine!”
Nu suntem pustnici, ne place mulțimea și
devenim constant critici și spectatori. Creșterea
în importanță a criticului a dus la rivalitatea
dintre dramaturgul sincer și regizorul
însetat de aplauze. Desigur, cel din urmă
epatează și câștigă admirația spectatorilor.
Analiza spectacolului egalează analiza unor
înțelesuri deja produse, negociate, acceptate
ca fiind adevărate. Deci am jucat teatru,
pentru că viața nu e mereu spectaculoasă, nu e
mereu plină de senzații. Iconul (v-am spus că
sunt succintă și nesofisticată) este semnul
teatral fundamental prin intermediul căruia
textul (deci viața) prinde un alt fel de viață,
deoarece numește la nivel vizual și verbal
obiectul pe care îl reprezintă. Adică îl reia în
prezentare, numai că imaginea oglindită e
modificată. Nici nu are cum să fie altfel, nu
suntem aceiași de acum două secunde. Dubla
noastră ipostază de dramaturg și actor – ceea
ce suntem și ceea ce vrem să părem –
subliniază prezența a două categorii de iconi
în teatrul din viața noastră: verbală, aparținând
textului dramatic, și non-verbală, aparținând
spectacolului. Cea din urmă copiază
realitatea, uneori fidel, alteori ne trezim că
spunem franc „Ce minciună gogonată!!!” În
acest punct țin să vă atenționez că vorbele nu
mai au rol hotărâtor în procesul comunicării.
Locul cuvintelor e luat de acțiuni prestabilite,
actorii devenind executanții gesturilor: batem
obrazul, facem „la revedere”, trimitem pupici,
arătăm semnul OK cu mâna, zâmbim, râdem,
ne încruntăm, dăm din cap (dez)aprobator și
tot așa. Elementele deictice întăresc iconul
teatral și merg mult înspre performarea faptelor
codificate. (Ne)Cuvintele se plimbă între
un EU și un TU, spațiul și timpul fiind
aleatorii. În științele comunicării, teatrul înseamnă
deplasarea mesajului (textului) de la
emițător (dramaturgul) la receptor (spectator)
printr-un canal (actor), cod (viziunea regizorului)
și context (scena). Evident, mesajul se
poate bloca, iar comunicarea întrerupe,
lăsându-ne dezamăgiți că nu ne-am făcut
înțeleși sau nu am înțeles. „Ce a vrut să
spună?” va fi pe buzele tuturor spectatorilor
noștri care vor căuta cuvintele din spatele
cuvintelor, adică referentul. Că așa e în teatru.
Și în viață. Referentul este determinat de
contextele scrierii și receptării textului, deoarece
spectatorul tinde să îmbrace într-un con
de umbră afirmațiile dramaturgului cu toate
că nu el le-a produs. Cum nimic nu e mai
important ca EU, nu din egoism, ci din
instinctul de supraviețuire, textul dramatic
original se va transforma când spectatorul va
prinde glas și va căuta înțelesuri. Uneori,
căutarea asta se numește bârfă, alteori
psihanaliză sau pur și simplu amintire. Când
vorbim despre cineva, îl transformăm obligatoriu
în personaj fictiv, deoarece nu suntem
capabili să-l expunem în întregime: o felie de
pâine nu e pâinea întreagă așa cum o poveste
despre un om nu e omul întreg. Dacă omul
devine fictiv în reproducerea noastră, atunci
lumea în care trăiește el este ficțională. Mai
este nevoie să explic de ce și noi devenim
ficțiune, deși nu facem parte din poveste?
Orice personaj de pe orice scenă poate face
referințe valide despre alte personaje, locuri,
obiecte, întâmplări cunoscute în propria piesă
sau în afara ei.
Discursul dramatic este egocentric: dramaturgul
definește totul în termenii propriului
său loc în lumea textului pe care-l scrie, chiar
și elementele deictice. Ele vor expune, vor
dovedi și vor consolida sensuri necesare în
actul vorbirii. Dar de ce vorbim, noi, ca
actori? Ca să convingem. Să ne imaginăm că
stăm la coadă să plătim curentul, ne plictisim,
și alegem un subiect de discuție cu vecinul de
așteptare. Sau că ne întâlnim pe stradă cu
fostul coleg de bancă. Sau că ne salută iubirea
de mult timp uitată. Vom performa cu dârz și
vom fi fericiți că am făcut-o. Altfel, piesa
celuilalt ne va acapara și vom trăi momentul
ca spectatori. Viața este în mod intrinsec
expresivă, iar mintea noastră abstractizează
sau concretizează percepția sentimentelor și a
acțiunilor. Fiecare viață este frumoasă și cu
cât vedem mai repede acest lucru, cu atât
descoperim arta de a o trăi. Unele piese pot
părea hidoase, groaznice ca un război nuclear,
dar cine suntem noi să le judecăm? Altele pot
părea sublime, numai bune de copiat și
însușit, dar de ce să jucăm piese deja scrise
când ne putem construi propriul scenariu?
Sunt multe căi prin care putem înțelege
teatrul, dar cea mai sigură rămâne viața așa
cum este ea, cu bune și cu rele, cu frumos,
adevăr și bine, o viață ai cărei dramaturgi,
regizori, actori și spectatori suntem.
SORIN CĂLIN
Ursulețul de pluș
frig de-a binelea. Nici nu mai știu cum
arată apa de băut. Doar ploaia îmi mai
dă uneori senzația de sete și-atunci
deschid gura larg cu limba scoasă afară ca un
câine. E sărată și parcă seacă. Picăturile pe
care le las să cadă în gură îmi dau senzația de
arsură la limbă și la fiecare înghițitură lacomă
se prăvale în gât amestecate cu salivă. Doar
ce-a mijit de ziuă. Trotuarul de vizavi, înțesat
de lume de obicei, leneș, abia se lasă călcat de
câte o femeie grăbită să nu întârzie la servici
sau un bărbat cu mers domol de parcă ar veni,
nu s-ar duce.
– Ioane, strigă Nela măturătoarea, ai
ieșit la muncă, mă? și râde de-a speriat ciorile
din parc. Închide mă gura, că faci inundație la
plămâni!
– Îhî! zic de parcă nu era gura mea.
De ce-or ieși cuvintele așa năstrușnic,
nu știu, eu gândesc una, ele spun alta. Nici nu
mai țin minte când am rostit ultima oară
,,săru’mâna” întreg. Nu vor pur și simplu să
iasă. Doar Ursache e înțelegător. Îi văd ochii
negri sclipind în soare de bucurie și-l mângâi.
– Nu fi necăjit, Ioane! îmi spune de
fiecare dată. Mai bine hai să-ți zic o poveste.
Stau ore-n șir să-l ascult cum înșiră din
călătoriile lui și nici nu știu când zboară
timpul, când s-a făcut ceasul să pornim spre
locșorul nostru de noapte. Câteodată parcă are
glasul mamei și mă mângâie cu lăbuța lui gri
până adorm. Alteori parcă e bunica și bunul,
cu părul plin de omăt, cu ochii blânzi
spunându-mi ,,noapte bună, copile”. Dar ei sau
dus, s-au stins de viață și-atunci ceva a
murit în mine. Buna a plecat prima. S-a așezat
în pat, obosită și mi-a zis să am grijă de
bunicu’, că ea pleacă departe. ,,Să nu plângi
băiatul bunii, să fii blând ca și pân-acum.” Mă
urmăresc încă mirosurile pâinii de vatră și
gogoșilor făcute de ea. Adulmec în aer, trag în
piept aburul acela închipuit și îmbuc în gând
câte o înghițitură. Părea un duh sfânt
fierbințeala aceea ieșită de sub ștergarul alb
cu care acoperea ligheanul cu împletituri
prăjite. Le ningea cu zahărul făcut pudră și
mă-ndemna să mănânc. Mă privea cu ochii
strânși de bucurie și mă mângâia pe frunte.
Lumea mea s-a prăbușit când ultima
fărâmă de pământ s-a așezat peste sicriul
bunicului. Nu m-am putut urni o zi și-o
noapte de lângă mormânt, nici n-am plâns.
Atât auzeam: ,,să nu mori, bunicule…”. Eu
dădeam glas cuvintelor, dar parcă veneau de
undeva de lângă mine, cineva părea să mi le
șoptească. Rămăsesem singur, toți dragii mei
își făcuseră casă aici, în cimitir, sub mormanul
de lemne crucificate, marmură albă ca de
gheață, flori fără viață și regrete eterne, sub
miros de tămâie, ceară, îngrădiri de fier și
cărămidă ridicată cu fruntea către dumnezeu.
Plouase noaptea întreagă și eu nu mă puteam
urni de lângă mormânt. Ghetele prinseseră
rădăcini și ochiul scormonea fără încetare
după privirea stinsă a bunicului, prinsă între
cele nouă cuie pe care nemiloșii gropari se
stârniseră a le bate în trupul sicriului. Căutam
prin porii pământului un glas, o mână albă,
blândă, un fir de păr cernit….
– Ce faci, mă, aici? se auzi din spate și
simții o mână puternică cum mă îmbrâncește.
O clipă s-a întunecat. Când am deschis
ochii însă, eram cu capul rezemat de o cruce
și un chip țigănos, translucid, vorbea fără ca
eu să pricep o iotă. M-a luat de guler și m-a
ridicat. Mă chinuiam să decodez cuvintele
brunetului mătăhălos ce păreau întoarse pe
dos în timp ce-mi tot dădea cu șutul în fund și
îmi tot căra scatoalce după ceafă. De atâta
buimăceală nici nu știu când m-am trezit după
gardul de fier ce străjuia la intrarea în cimitir.
Încă ploua. Hainele se umpluseră de apă și
pielea se făcuse creață, dar nu simțeam nimic.
Picioarele mergeau singure, cu mintea fără pic
de gând, doar cu mirarea că nu știam ce sunt,
de ce mă mișc și unde caut. Am ajuns pe seară
în fața unei porți de lemn. Am împins-o în
virtutea inerției și-am pășit pe cărarea pietruită
înțesată de smocuri de iarbă, foșnitoare și
ude. Nu se vedea nici o lumină și era prima
dată când nu simțeam frica de întuneric. Am
deschis ușa, i-am făcut vânt în urmă și după
trei pași m-am așezat, mi-am lăsat spatele să
curgă pe pat și ochii să privească bezna.
Retina mi se lipise de tavan și cu nici un chip
nu se mai urnea din loc. Rămăsese mută și
stearpă, secase de lacrimi.
N-am adormit, dar nici nu eram treaz.
Întunericul devenise transparent, căpătase o
culoare care semăna cu lumina, una palidă,
dar totuși lumină. În amorțeala aceea lucrurile
au început să capete viață. Mai întâi vedeam
cum moleculele de aer încep să se miște, apoi
pereții cum respiră. Perdeaua de la fereastră
devenise vaporoasă și dansa. Scaunele cu
spătar puseseră coatele pe masă, iar taburetul
de sub ea se lamenta că nu vede și el mai
departe de vârful nasului. Și mi se făcuse
frică, și nu. Când a apărut bunica târâindu-și
papucii de casă, n-am zis nimic, am tăcut
mâlc. Nici ea n-a schițat vreun gest. S-a
așezat la masă și-a început să-și bea laptele,
cel care nerăbdător bolborosise în cana de
metal de pe aragaz până atunci. Ivirea bunicului
însă mi-a smuls din colțul gurii, aproape
paralizat de uimire, un geamăt.
– Nepoate, stai liniștit. Odihnește-te. Nu
zăbovim mult. Cât să beau și eu un păhărel și
bună-ta cana cu lapte. Să n-ai grijă de noi.
Până să apuc să spun ceva s-au amestecat
cu aburul din cameră și lumina, stacojie
până atunci, s-a albăstrit pe la colțuri și s-a
trezit vioaie. Eu însă nu. Zăceam inert fără sămi
pot mișca mâinile și picioarele. Se aud pași
și un scârțâit de clanță neunsă.
– Ioane, dormi? Unde-ai umblat măi, că
te-am tot căutat și eu și tuș-ta Maria de-am
căpiat. N-ai fost tu la pomana lu’ bunicu-tu?
Rușine mă să-ți fie! Te-a crescut ca pe fiu-su.
Unde-ai umblat? Las’ că știu eu! Ai fost la
băutură cu vreunul dintre prietenii tăi și-acum
zaci! Uită-te la tine în ce hal ești. Plin de
noroi, fără un pantof, mâzgălit pe față! Ai
murdărit așternuturile bunică-ti! Știi ce mult
ținea la ele și cum le scrobea. Dă-te jos
măgarule! Treci pe scaun.
M-am urnit de parcă o mână m-ar fi
luat de guler și m-ar fi tras în sus.
– De băut ai băut, nu ți-a ajuns pe la
crâșmă, ai băut și-acasă, că văd paharul de vin
neterminat pe masă, da’ de mâncat ai mâncat
ceva? Ți s-o fi făcut greață, mă, de băuși
lapte. Termină-l din cană că-l bâzâie musca!
Deci buna și bunelul fuseseră aici!
Veniseră să-și ia rămas bun amândoi, așa cum
fuseseră toată viața, nedespărțiți. Atunci am
izbucnit în lacrimi.
Fără ei rămăsesem străin. Niciuna dintre
surorile bunicului, mult mai tinere decât el, nu
mă aveau la suflet. Pentru ele eram același
bastard făcut de mama pe vapor, același
pierde-vară, același nedorit. Nu s-au lăsat
până nu m-au dat pe ușă afară, alungat de
jandarmii care m-au snopit în bătaie, de
polițiștii care mi-au cărat pe spate bastoane
prin arestul de o zi, două pentru îndrăzneala
de-a mă furișa uneori în patul în care
dormisem de când eram de-o șchioapă până la
ultima suflare a bunicului. Doar Ursache mă
încurajează în fiecare noapte în culcușul
ascuns într-o firidă a căminului de apă al
gării:
– Și mâine e o zi, Ioane!
