De-ai noștri! – Ionel I. Bîsceanu – Legende și povestiri deduleștene (4)

ȚUICĂ VIZITIUL

Țuică era un țigan dintre robii mănăstirii Dedului. Natura nu-l prea făcuse chipos: era scurt, gros, butucănos, crăcănat, cu capul mare, cu fața de smoală, cu părul creț și încâlcit, cu obrajii bucălați, cu ochii de viezure, cu nasul bocârnat și cu urechile blegite. încălțat cu opinci de șorici uscat, îmbrăcat cu niște șalvari roșii de țol, cu un cămeșoi de cânepă, încins cu un brâu lat de lână verde, cu un ilic de dimie groasă și pe cap cu un căciulete însăilat dintr-o blană întreagă de oaie, era mai mult o arătare decât un om în înțelesul adevărat al cuvântului.
Dar, sub această înfățișare ce te făcea – când îți ieșea în cale – ori să-ți scuipi în sân, ori să pufnești în râs, se ascundea o hâtrie de vulpe bătrână și un cap cu bună rânduială.
În mănăstire, Țuică avea o slujbă anume, pe care o împlinea de ani și ani de zile: era vizitiu la butca starețului. Și chiar dacă uneori se întâmpla să fie trimis din Elada câte un nou stareț în locul celui vechi, Țuică rămânea neclintit la post și-și făcea datoria de vizitiu și pe furtună și pe vreme bună.
Pentru că slujba aceasta de vizitiu era o slujbă numai pentru ocazii, Țuică țiganul mai avea în mănăstire și grija focurilor la velnițele călugărilor, unde se rostuia zi și noapte borhotul de prune pus la dospit în zăcători, precum și cea a gustatului țuicii care curgea de istov pe țevile de aramă, ca nu cumva aceasta să fie afumată, ori iuțită și nimeni ca el nu se pricepea s-o potrivească mai bine din gust și din tărie.
Așa că datorită acestor îndeletniciri ce-i aduseseră oarecare faimă, nimeni nu-i mai cunoștea numele cu care intrase în lume; îi strigau doar ponosul: „Țuică”, la care îi legase și cealaltă îndeletnicire: „Vizitiul”.
Și Țuică vizitiul se afla în mare cinste la starețul mănăstirii căci nimeni altul ca el nu îngrijea așa de bine caii și nimeni altul ca el nu ținea într-o atât de cuviincioasă arătare butca stăreției, iar când primea poruncă să se pregătească de drum lung, vrednicul vizitiu ungea osiile butcii cu seu de oaie, ștergea hamurile cu untdelemn, țesăla cu migală caii, le dădea tain măsură îndoită și le lustruia copitele cu smoală caldă, ca să fie cât mai arătoși.
Apoi, când echipajul era pregătit de pornire să iasă pe poarta mănăstirii, agăța în vârful oiștii o anume acioaie, menită să vestească de departe trecerea pe cale a unor prea cinstite obrazuri: starețul mănăstirii Dedului, împreună cu dumnealui Țuică, vizitiul său!
Harapnicul tuciuriului avea șfichiul din fire de in împletite în șase și trăsnea mai dihai decât o flintă, iar când îl scutura pe deasupra cailor, aceștia goneau mâncând norii.
Până în târgul Râmnicului calea nu era mai lungă de un ceas și jumătate, iar până la scaunul vlădicesc din Buzău, cu tot cu popasul de la Hanul Comisoaiei, nu treceau nici cinci ceasuri.
Și starețul se mândrea cu un așa vizitiu căruia îi știau de mare spaimă caii, dar mai ales copiii târgului care dădeau roată butcii cu mânuțele întinse, așteptând câte un pitac pentru acadele ori pentru alviță boită cu chinoroz.
În ce privește rânduiala de la velnițe, starețul socotise că nu este cuvios lucru ca frații și călugării mănăstirii să stea la țeava cazanelor cu țuică, cu atât mai vârtos cu cât încercaseră câteva sfințite obrazuri să împlinească această grea ascultare, dar treburile se încâlciseră așa de rău de tăria țuicii, încât cuvioșii părinți fuseseră găsiți dormind buștean iar magazia velniții mai-mai să fie mistuită de focurile lipsite de veghere.
Dar iată că pe caierul vremii s-a depănat firul multor ani: la mănăstire stareții se schimbau potrivit rânduielilor de la Elada, timpurile se înnoiseră împinse mereu înainte, iar Țuică îmbătrânise de-a binelea și lepădând îndeletnicirea de vizitiu, rămăsese numai cu grija focurilor la velnițe. într-o bună zi de iarnă, călugării îl găsiră în chilioara sa de lângă cazanele de țuică, întins pe lavița acoperită cu o rogojină, cu căciuletele de oaie sub cap și cu mâinile împreunate pe piept.
Era mort!
Și pentru că nimeni dintre cei de-atunci nu-i cunoștea adevăratul nume, călugării prohoditori, când l-au dus la groapă, stăteau în cumpănă, neștiind cum să-i facă pomenirea numelui său, dar socotind ei că Ziditorul avea cunoștință și de această făptură a sa, i-au făcut slujba de comând și s-au rugat …«pentru odihna veșnică a robului lui Dumnezeu, „Țuică-vizitiul”».

PODUL NANTUROAIEI

La intrarea de miazăzi în satul nostru, curge un pârâu care taie șoseaua în curmeziș. Bătrânii i-au zis acestei sfori de apă „Izvorul Babei”, pentru că începutul lui pornește din mijlocul pădurii Baba, brăzdează de-a lungul țarina de la Podu-Leșii, ocolește pădurea Scărișoara către miazănoapte și săpând cu înverșunare o râpă adâncă pe lângă mănăstirea Dedului, își face loc către apa Râmnicului, cu care se înfrățește în capul satului dinspre miazăzi-răsărit.
Înainte vreme, cei care intrau în sat cu carele, și mai cu seamă când apele izvorului creșteau și curgeau furioase, nu puteau trece prin vad de viitura apelor și nici prin râpa care se săpase între maluri, așa că această trecere a carelor trebuia făcută musai cu o înlesnire oarecare.
Și această înlesnire o făcea o vrednică și bărbată femeie, căreia toți de prin partea locului sau streini îi ziceau „Nanturoaia”. Ponosul acesta îi rămăsese nume, din pricină că era înaltă și voinică și umbla călare mai dihai decât un haiduc.
Iar înlesnirea despre care povestim aici era un pod mare, meșterit din dulapi groși din gârneață, legați cu odgoane de cânepă răsucită în șaisprezece vițe și care pod aluneca pe niște scripeți uriași de la un mal la altul, peste Râpa Babei.
Cine dorea să treacă cu carul de pe un mal pe celălalt al apei trebuia să-i plătească vamă Nanturoaiei, care vamă se socotea după greutatea carului și uneori, după înfățișarea cărăușului și a boilor acestuia.
Pricopsiții și obrazurile boierești plăteau vamă îndoită, iar amărâții și clăcașii mănăstirești aveau trecere slobodă: Nanturoaia nu primea parale de la sărmanii acestor meleaguri.
Când dobândise această femeie cu chip de haiduc îndeletnicirea de podăriță nimeni nu putea spune anume. Unii povesteau că podul l-ar fi moștenit de la bărbatul ei, care fusese podar aici și care mai apoi fusese ucis de niște tâlhari turci, răpitori de copii. Alții povesteau că Nanaturoaia ar fi fost nevasta unui haiduc vestit, hăituit de stăpânire și care se ascundea prin pădurile învecinate, iar ea, rămasă singură, ar fi cumpărat dreptul de vamă și podul de- aici, de la stăreția mănăstirii, pe moșia care se afla acest pod și vadul său
Care era adevărul nimeni nu-și prea bătea capul să afle, pentru că Nanturoaia nu prea vorovea iar uitătura ei tăioasă te băga în răcori, așa că limbuții se lăsau păgubași a mai iscodi ce și cum…
Și treburile se depănau an după an, iar cărăușii care coborau din munte ori urcau dinspre câmpie dădeau paraua, treceau podul și își vedeau de drumurile și de nevoile lor.
În vreme de iarnă, Nanturoaia își odgonea podul la mal, căruțele treceau pe gheață și vama nu o mai lua nimeni; iar câtă vreme neaua înveșmânta firea, încăleca și pleca fără urmă, înturnându-se apoi odată cu cocorii și cu berzele, când își dregea de iznoavă podul, încerca tăria odgoanelor, ungea cu seu roțile scripeților de lemn și-și punea iarăși la brâu teșchereaua în care păstra pitacii podăritului. Necazul ăl mare era că peste podul acesta mai treceau din vreme în vreme, către satele dinspre munte șlehte de bașbuzuci care umblau după jaf și căpătuială.
Într-o vară ploioasă, cam la o săptămână după Drăgaică, s-au ivit la malul podului din capul satului o ceată de călăreți turci, vreo șase oșteni bașbuzuci și trei neguțători,, care după straiele cu care erau înveșmântați și după caii ce-i purtau, arătau a fi pricopsiți.
Nanturoaia, cu privirea de șoim, îi cântări din ochi pe drumeți, apoi trase podul către mal încărcând gloata și dând încet drumul odgoanelor să alunece pe scripeți.
Umblată mult printre oamenii stăpânirii și mai ales printre streini, Nanturoaia deprinsese bine graiul osmanlâilor, dar niciodată nu-și dădea în vileag această cunoștință, lucru ce se dovedea uneori de mare folos.
Turcii o agrăiră pre limba lor, dar podărița se mulțumi să înalțe din umeri a nepricepere, să pipăie cu fereală mânerul unui hanger ascuns în cutele fustei și să privească undeva departe către coama zărilor, peste pădurile nesfârșite din jur.
Deși ochii îi erau călători, urechile ei stătătoare prinseseră crâmpeie din vorbele turcilor și astfel află că acești drumeți de peste Dunăre, neguțătorii și oștenii bașbuzuci, au venit prin părțile acestea, cu o anumită treabă: să răpească treizeci de copii pe care trebuia să-i ducă la Stambul, în casa unui vizir de vază.
Și cum pe aceste meleaguri stăpânirea nu avea rânduită pază sau se făcea că nu ia în seamă aceste mârșave treburi turcești, sărmanilor nu le rămânea decât să-și facă singuri dreptate și să se apere cum or ști, și cum or putea mai bine.
Și mai află Nanturoaia tot din graiul acestor lifte că peste câteva zile, când se vor înturna din satele de la munte cu prada, bașbuzucii îi vor face și dumneaei de petrecanie, spre a nu fi vădiți stăpânirii pentru fapta lor și mai ales spre a li se pierde urma…
Când neguțătorii vrură să-i plătească pentru osteneala podăritului, Nanturoaia nu le primi banii ci le făcu temenele adânci cu ochi plecați a mare smerenie, spre a nu i se da în vileag focul urii din priviri.
Într-un migai de vreme, urzi ea un plan în care mai apoi, până la înturnarea turcilor, avea să pună rânduială spre a-l împlini așa cum credea că era mai bine. Au trecut doar câteva zile de așteptare lungă și grea pentru Nanturoaia, deoarece călăreții plecați după „marfă”, către satele și cătunele din munte, întârziau din pricina vremii ploioase.
Turna din văzduh, zi de zi, ploi groase umflând primejdios atât albia Râmnicului, cât și izvorul Babei, care ajunseseră până la buza malului. Podul de peste izvor se vânzolea zi și noapte, de la un mal la altul, iar Nanturoaia nu mai avea odihnă.
De la întâlnirea cu călăreții turci, lăsă podul în seama unui bătrân localnic care o mai ajutase și în alte rânduri și încălecând bărbătește pe calul ce-l ținea în preajmă, cutreieră pădurile de jur-împrejur, căutând să întâlnească un anume căpitan de haiduci, care se arăta cu ceata lui, din vreme în vreme, la drumul mare și care făcea multă spaimă turcilor și multă pagubă celor procopsiți.
Și-l găsi ea pe acest căpitan de haiduci cu ceata lui, după două zile și două nopți bune de căutare și de alergătură, la un loc de fereală din inima pădurii. îi spusese acestuia toată tărășenia cu răpitorii de copii și plănuiră dimpreună ce și cum trebuiau să facă, spre a scăpa copiii de robie și meleagurile acestea de asemenea păsări de pradă.
Apoi reveni Nanturoaia la podul ei, așteptând înturnarea turcilor iar haiducii își mutară cuibul din inima pădurii mai aproape de pod, sub poala codrului.
După câteva zile de așteptare, iată că se ivi și ceata călăreților turci, care duceau trei care cu coviltir, încărcate cu copii răpiți.
în tot acest răstimp, ploaia nu se ostoise de fel iar apele erau tot umflate și amenințătoare. Podul Nanturoaiei era odgonit la mal, în așteptare. Căpetenia călăreților turci se înțelesese prin semne cu Nanturoaia că vor să treacă în mare grabă, pe malul celălalt. După o țâră de voroavă, Nanturoaia îi lămuri că este lucru cu mare primejdie pentru luminățiile lor să treacă toți deodată – și oamenii și căruțele și călăreții – deoarece apele sunt încă umflate de ploi, iar podul este șubrezit de vreme. Până la urmă se învoiră să treacă mai întâi oștenii bașbuzuci cu caii lor, iar cei trei neguțători și carele cu „marfa” să treacă mai pe urmă, rânduri-rânduri…
Din marginea codrului, omul de veghe al haiducilor își vesti de îndată ortacii care se și apropiaseră cu grijă spre a nu fi zăriți de turci.
Podul fu încărcat până peste puteri, cu ceata de bașbuzuci și cu caii lor, iar Nanturoaia, încredințată că haiducii sunt în preajmă, dezlegă odgonul de la parul malului și slobozi podul pe scripeții care scrâșniră greu sub povara încărcăturii. Și cam când
socoti ea că podul ajunse la vâltoarea apelor învolburate din mijlocul izvorului, păli răzbit cu o bardă anume pregătită în odgonul pe care aluneca podul; iar acesta, slobozit din legătura ce-l ținea sub ascultare, porni iureș târât de viitura apei, către gura izvorului ce se înfrățea cu apa cea mare a Râmnicului. Aici, întâlnind izbitura undei, se învârti în loc, apoi aplecându-se într-o parte, își pierdu cumpănirea greutății cu care era încărcat și se răsturnă târând în adâncuri și cai, și oameni.
Pieriră în această îmbrățișare a morții toți bașbuzucii, dar pieri odată cu ei Nanturoaia bărbata, care își dădu viața ca să izbăvească de robie copiii răpiți de la părinții lor și încărcați în cele trei care de lângă malul apei.
Și mai spune povestea că pieiră pe malul cestălalt cei trei neguțători pe care-i împresurară haiducii și-i judecară pe loc pentru toate fărădelegile ce le-au făcut și pentru toate durerile pe care le-au pricinuit sărmanilor de pe aceste meleaguri.
Cele trei care cu copiii scăpați de la robie fură înturnate către satele și cătunele din munți și trimise cu oameni anume, la urma lor, unde lacrimile mamelor care-și jeleau odraslele răpite aveau să se prefacă din suspinări de jale în plânsete de bucurie.
Pod umblător peste izvorul Babei nu s-a mai făcut după această întâmplare, mulți ani în șir. După o vreme, stăpânirea a meșterit aici un pod lung și mare, din bârne groase, care a legat cele două maluri ale izvorului Babei, până aproape de zilele noastre, când i-a luat locul un alt pod temeluit din piatră și fier.
Și cu toate că podul mândru pe care trecem astăzi nu este cel ca altădată, oamenii i-au zis și acestuia, tot ca și celui de odinioară: „Podul Nanturoaiei”, și așa îi va rămâne numele mereu.

IZVORUL RUGINEI

Peste apa Râmnicului, în partea de răsărit a satului nostru, într-o margine de pădure, sunt niște răpi năpădite de cătină, iar în malul abrupt al uneia dintre aceste răpi șerpuiește un fir de apă care are o culoare roșiatică- sângerie și, lucru de mirare, nu îngheață în timpul iernii.
Vitele se feresc să se adape din apa acestui izvor sângeriu, iar bătrânii din sat povestesc ce au auzit de la străbuni, că acest izvor, în urmă cu sute și sute de ani, avea o apă limpede precum este cleștarul și ostoia setea celor ce trudeau prin codrul din apropiere ori pe ogoarele din jur.
Domn și stăpân al Țării Românești în acele vremuri era Basarab cel Tânăr, numit și „Țepeluș”, pentru obiceiul ce-l moștenise de la un înaintaș al său, anume Țepeș-Vodă, de a-i trage în țeapă pe făcătorii de rele și uneori, chiar și pe făcătorii de bine.
Acest Țepeluș-Vodă ajunsese domn, cu ajutorul marelui Ștefan al Moldovei, dar în loc de a-i păstra recunoștință acestuia pentru cinstea de a-l fi făcut domn, el se grăbi să uite de bunul său ocrotitor. Și Țepeluș Vodă, ca mai toți domnitorii și stăpânii slabi și nestatornici și lacomi, nu era iubit de popor, așa că pentru a-și păstra domnia, el trecu sub ascultarea turcilor pe care și-i luă de noi prieteni și de noi apărători ai șubredului său scaun domnesc.
Prin anul 1481, la începutul lunii lui Cuptor, turcii, care nu se prea înțelegeau cu voievodul Ștefan cel Mare, porniră cu oaste multă spre Moldova, cu gând de a-l scoate din domnie pe acesta și a pune în locul lui un om mai ascultător și mai supus lor.
Trecură turcii Dunărea pe la Giurgiu, merseră către București unde Țepeluș Vodă îndestulă oastea osmanlâilor cu merinde multe pentru cale lungă și după un popas de odihnă porniră cu toții către apa Milcovului, pentru a trece hotarul Moldovei și de a-l pedepsi pe neascultătorul voievod Ștefan, cel care făcea multă pagubă și mare supărare hadâmbilor, nevoind să-l recunoască de bună voie ca stăpân pe marele sultan.
După câteva zile de mers pedestru, turcii au ajuns la apa Milcovului, hotarul ce desparte cele două țări surori: Moldova și Muntenia.
Aici, lângă cetatea Crăciuna, îi aștepta cu oastea sa viteazul Voievod Ștefan al Moldovei, care prin vestitorii săi de taină, aflase toate planurile și gândurile turcilor, precum și toate cele ale necredinciosului său prieten Țepeluș, cel care acum se unise cu turcii și cu care venise împotriva lui.
Se spune că dreptatea și vitejia stau totdeauna de partea celor buni, ajutându-i să biruiască în lupte. Aș se întâmplă și de astă dată, că turcii împreună cu prietenul lor Țepeluș fură bătuți și puși pe fugă, suferind pierdere multă și rușine mare, iar viteazul voievod moldovean îi urmări până în târgul Râmnicului, apoi de aici, pe cursul apei în sus, către munte.
Fugarii împuținați, flămânzi, însetați și făr’ de vlagă, au ajuns la un izvor rece și limpede ce șerpuia din mijlocul pădurii; aici se opriră o clipă să se adape ei și caii osteniți, pentru ca apoi să pornească mai departe către munți, căutând în fugă izbăvire de mânia și răzbunarea voievodului Ștefan.
Dar după acest scurt popas, fugarii nu mai apucară să pornească din nou la drum, căci oastea moldovenilor îi ajunse, le dibui ascunzătoarea de lângă izvor și-i trecu pe toți prin ascuțișul sabiei.
Tot locul acela rămase plin de leșurile turcilor și ale oștenilor trădătorului Țepeluș, iar sângele ce șiroia din trupurile celor străpunși de săgeți și sulițe ori tăiați de paloșe înroși pământul și apa izvorului, care și-a păstrat până astăzi o culoare sângerie.
Și de-atunci oamenii i-au zis acestui fir de apă sângerie „Izvorul ruginei”.

Distribuie: