Propoziții pretențioase – Aulici
Auzise, coborâse numai el știind cum și mi-a proptit scara sub picioare. Tata era în discuții cu propităreasa, cea cu ,,Veni coa, Paolo!”
Am zăbovit în curtea ospătarului o zi, ca la majoritatea lucrărilor de jgheaburi, frunzarul neîmpiedicându-ne să ne ducem la îndeplinire misia. Când își știe fiecare rolul și nu lenevește, merg lucrurile strună. Că îți mai fură din timp unele, altele, asta este, cu întârziere de o oră, două, că te apucă noaptea, însă tot termini.
Întoarcerea mea tot aici a avut de la început un singur scop, să vă dezvălui cât de ,,proastă” este uneori tabla și cât de frustrat te simți când nu iese perfect. Nu liniile, chiar dacă și ele nu pot urma alt traseu decât al lemnarului, concav, care nu a întins ața de la un capăt la altul când a pus căpriorii pe ziduri, ci acele urme ce se văd pe zinc. Când mai scapi pensula dincolo de îmbinări, când tot sucești jgheabul, burlanul de pe o parte pe alta și rămân întipărite amprentele, când după lipire cureți pe cât posibil dârele decapante de apă tare. Cu apă sau salivă efectul este același: se mătuiește suprafața. S-o mai vezi ,,aurind” în soare? Ba! Așa rămâne pe veci. Și mori de ciudă. De nervi te ia ulterior lehamitea, atonii mii și-ți vine să te lași de meserie, să te sihăstrești în atolii….
De câte ori n-am zis: ,,Gata, de mâine nu mai vin, m-am săturat de…!” Inclusiv de clienți. Și-s unii afurisiți și ai….
Ai bani, cumperi terenul din spatele serei de la Intercoop și trântești o căsuțică cu un soi de mansardă. Vizavi de ulița țalului. Într-un decembrie mai spre final. Un angajament în două părți. O clientă, dar cu telefonul la ureche să fie de acord fiu-su. Prima dintre operațiuni, cea mai grea, ne cocoța pe acoperiș, deloc facil, pentru a masca căpriorii – lăudasem bunăstarea; după cum arăta lemnăria, să zici că se… -, mai groși, mai subțiri, mai sus și mai jos, mai înăuntrul terminației și chiar ieșiți binișor din decor. Pretenții mari, bani…. De aceea m-am convins de ariciul la buzunar al angajatorului de prima dată. Mârâise doamna, dar așa, ca femeia care lasă-mă să te las. Frigul naibii, aurore așteptate în zadar, ceață deasă ca-n Hiroșhima lui Jebeleanu – am ce am cu el de-o vreme -, alunecări frecvente, un cadru din câteva scânduri pentru lucrul în siguranță. Rectificări, lanți și adaosuri, cuie, holțșuruburi, pazii și florării din tablă, floricele, romburi, rondele, chin. Cred că o zi întreagă ne-am coțopănit în vârful acoperișului.
Tot nedumerit rămas. Ce i-o fi trebuit omului să iasă cincizeci de centimetri peste creastă? (Parcă la Bălăceanu prin ’94 nu făcusem la fel) Ne îndeplinisem contractul cu brio. Drept care ni s-a propus să atacăm partea de jos, deteriorată în special de soare și în general de păsăretul ce-și făcea cuiburi unde găseau un țâr de loc de intrare în buza podului. Măsurători, anticipări de număr maxim de ore de lucrat, o sumă. S-a făcut semafor, a-nceput să fie radicală, că nu face și pace. Deh, ca meseriașul cu suflet: ,,Dar cât credeați că face? Mai lăsăm acolo un milion, însă mai mult, nu?”, ,,Ziceam și eu că…” și avansă un preț înjumătățit.
Nu știți cum era tata. Uneori galanton. Gata să cedeze. I-am retezat-o: ,,Le pui mata, eu nu mă chinui pentru te miri ce și mai nimic.” Norocul lui că și-a sunat femeia odrasla. Din ce auziri au prins urechile mele, ,,Dă-le cât vor!”, am dedus că intransigența mea a dat semne de izbândă.
