De-ai noștri! – Ionel I. Bîsceanu – Legende și povestiri deduleștene (2)

LA ROIU

În partea de miazănoapte a satului nostru, printre copacii care străjuiau cele două maluri ale apei Râmnicului, cu câteva sute de ani în urmă, se aflau ascunse câteva bordeie și căsoaie ale unor clăcași mănăstirești, ce-și aveau aici țarcurile. La marginea acestor țarcuri, sub streașină pădurii, mănăstirea așezase o stupină mare cu câteva sute de buduroaie, care aducea cuvioșilor călugări ceară și miere din belșug. Stupina era dată în grija unui bătrân priceput călugăr care era ajutat în această îndeletnicire de clăcașii ce locuiau în apropiere.
Meleagurile acestea erau deseori călcate de cete de bașbuzuci fugiți din raiaua Brăilei și care umblau slobozi după căpătuială.
Stăpânirea nu le punea stavilă, întrucât tâlharii jefuiau de la neguțătorii mărunți și de la sărmanii acestui pământ: de la primii scuturau ce brumă de parale găseau prind fundul sipeților, iar de la ceilalți furau copiii și nevestele pe care le vindeau mai apoi în târgurile de peste Dunăre. Să te jeluiești n-aveai cui căci însuși domnul țării tremura de frica acestor șlehte.
într-o vară, cam prin luna lui cuptor, o ceată de zece călăreți urcau pe firul apei, către munte, căutând cu luare-aminte locuri prielnice de pradă și ferindu-se de satele și conacele unde se puteau afla oșteni de pază ai stăpânirii. Mergeau agale, iar umbletul lor era al unor oameni fără rânduială: cu popasuri ferite și cu ochi iscoditori.
Pădurile ce străjuiau de o parte și de alta albia Râmnicului ofereau adăpost bun pentru călăreții ce ieșeau la vedere numai când adăpau caii sau când erau nevoiți să treacă matca râului spre a-și urma drumeția. După oboseala cailor și după colbul îmbelșugat ce se așezase pe straiele lor, se vedea că veneau cale lungă.
Ajunși în dreptul stupinei, se opriră în loc, privind cu lăcomie către buduroaiele înșirate rânduri-rânduri, la urdinișurile cărora albinele se zbenguiau ca niște pufuleți aurii în lumina soarelui arzător, iar zumzetul acestor harnice viețuitoare se înălța peste firea înconjurătoare, ca o melopee.
Călugărul prisăcar împreună cu doi clăcași, având capetele înfășurate cu tulpane albe de borangic, se aflau printre buduroaie. Mergeau agale, privind cu luare-aminte în stânga și- n dreapta, ici mai micșorând câte un urdiniș, dincolo mai acoperind cu câte o mână de frunze vreun buduroi aflat în bătaia soarelui, punând în toată prisaca grijă deplină și bună rânduială.
Dar gândurile hainilor călători nu erau numai la buduroaiele cu miere, ci se vânturau mai cu sârg ceva mai departe, către țarcurile și căsoaiele clăcașilor, unde plănuiau să dea năvală spre a lua câțiva robi, copii, fete și femei.
Unul dintre prisăcari zări printre tufișurile din jurul stupilor câteva turbane turcești și chibzuind cu grijă să nu trezească bănuiala împresurătorilor, se apropie cu un braț de frunze de bătrânul călugăr care tocmai se căznea să așeze un roi într-un buduruș gol și prefăcându-se că-l ajută la această treabă, îi povesti în șoaptă despre arătările din tufișuri. Pe dată cumpăniră primejdia și bănuind gândurile turcilor, hotărâră să-i pună pe fugă. Planul trebuia împlinit repede, până a nu apuca păgânii să se dezmeticească.
Nici un pătrar de ceas nu trecu și turcii urlau turbați cât îi țineau gurile, înțepați de albinele întărâtate; alergau bezmetici să prindă caii ce rupseseră conovețele și o luară iama prin pădure…
Vestea acestei întâmplări de pomină se răspândi cu iuțeala fulgerului, pe toată valea Râmnicului, dar oamenii vrând să afle cu amănuntul cum s-au petrecut lucrurile, veneau la bătrânul călugăr prisăcar, ispitindu-l, iar el le povestea tuturor același lucru:
„Tocmai rostuiam un roi de albine într-un buduruș nou și când am auzit că în jurul prisăcii a venit ceata turcilor, am luat în brațe budurușul, l-am scuturat cu nădejde către tufișurile unde erau pitiți păgânii cu caii lor cu tot…Ce a urmat se știe: fugeau și caii, fugeau și turcii de n-a mai rămas nimic în urma lor. Pierdui eu un roi, dar scăpai un sat!” încheia povestirea sa bătrânul călugăr prisăcar.
Locului aceluia oamenii i-au zis de-atunci „La Roiu” și așa îi zicem și noi până astăzi.

Râpa mutului

În partea de miazănoapte-răsărit a satului nostru, pe o pantă repede ce coboară către albia Râmnicului, se întinde cât vezi cu ochii pădurea Ciuciurului, iar în mijlocul acestei păduri, un izvor buclucaș a săpat în malul de argilă și nisip o râpă uriașă pe unde nici caprele sălbatice nu se pot cățăra.
Povestesc bătrânii că pe aceste locuri, cu mulți ani în urmă, trăia un sihastru care se ferea din calea oamenilor, necătându-le tovărășia nici iarna, nici vara, care își făurea cele de trebuință traiului fără a cere ajutor cuiva și care se simțea mai liniștit între jivinele pădurii decât între semenii de care se despărțise. Sihastrul era mut, dar nu fusese fără grai dintru început, ci dobândise acest beteșug în urma unui mare necaz, iar întâmplarea se pomenea nu numai în sat la noi ci și în toate satele dimprejur, până dincolo de țara Vrancei.
Acest sihastru fusese, în tinerețea lui, om în rândul oamenilor, având nevastă și copii, cu bordeiul lui, cu țarcul lui și cu târla lui, un om voinic ca bradul și chilos ca cremenea.
Și se mai povestește că în vremurile de demult, năvăleau pe aici cete de bașbuzuci și tâlhari de codru care jefuiau bordeiele sărmanilor clăcași, le răpeau nevestele și copiii pe care apoi îi vindeau robi, dădeau foc țarcurilor și bordeielor, iar pe cei care se împotriveau jafului și răpirilor îi treceau prin ascuțișul Iataganelor.
S-a întâmplat odată să ajungă în aceste locuri o ceată de tâlhari turci. Clăcașii care se aflau în sat și au prins de veste la vreme au avut răgazul să-și ascundă în hățișul pădurii din apropiere desagii cu merindele și nevestele cu copiii, spre a nu-i lăsa de izbeliște. însă sihastrul nostru, cu alți câțiva săteni, era plecat departe în inima pădurii, la tăiat de lemne.
Femeia lui cu cei patru plozi n-au avut vreme să ajungă sub aripa codrului și s-au cuibărit cum au putut, lângă o căpiță de fân, așteptând să treacă primejdia.
Când au intrat în sat tâlharii, colibele erau toate pustii. Un vrăjmaș al sihastrului, care mai făcuse și în trecut bună tovărășie cu tâlharii și răpitorii, se învoi cu năvălitorii să le arate unde sunt pitiți nevasta și copiii sihastrului. Aceștia au fost scoși cu sila din ascunzătoarea lor, li s-au pus călușuri de câlți în gură, au fost legați cu frânghii, băgați în saci și azvârliți pe cai pentru a fi cărați mai lesne.
Vânzătorul, rânjind de bucurie că făcuse lucru mare, dădu foc cu mâna lui bordeiului sihastrului, cu gând să-i piară acestuia și urma și sămânța.
Sihastrul, care lucrase împreună cu alți săteni la tăiatul lemnelor în pădure, se înturnă în sat tocmai când jefuitorii își
isprăviseră jaful și se ospătau din prada pe care o aflaseră prin bordeiele părăsite. Cuprinzând dintr-o privire ceata tâlharilor și țarcul său mistuit de flăcări, se repezi cu toporul în mână între turci și-l izbi pe unul din ei în moalele capului, înjurând cumplit.
Turcii se dezmeticiră repede din zăpăceala de-o clipă, îl înconjurară pe sihastru cu iataganele pregătite a-l străpunge, îl prinseră și-l legară fedeleș, apoi îl îndatorară pe trădătorul și vrăjmașul lui să-i scurteze limba.
A împlinit trădătorul cu bucurie mare porunca turcilor și i-a scurtat limba sihastrului, dar tot atunci, de sub poala codrului au început să se ivească sătenii cu topoarele, cu ciomege și cu țepoaie, înaintând amenințători. Nu mai avură răgaz să scape de mânia lor nici trădătorul și nici tâlharii turci, care au fost zdrobiți și amestecați una cu pământul. Când vrură însă să-i dezlege și să-i elibereze din saci pe nevasta și pe copiii sihastrului, toți erau fără suflare: se înăbușiseră cu călușii de câlți.
În cumplita-i durere, sihastrul ajutat de săteni și-a îngropat nevasta și copiii, apoi, văduvit pentru tot restul vieții de darul graiului, a părăsit satul, sălășluindu-se în mijlocul pădurii Ciuciurului, într-o râpă adâncă, unde nu putea să pătrundă picior de om și unde s-a și sfârșit după ani și ani de singurătate și amărăciune.
Povestesc bătrânii că o surpătură mare din malul râpei ar fi astupat gura bordeiului unde-și avea el adăpostul, îngropându-l acolo de viu. însă nimeni nu știe lămurit ce și cum s-ar fi întâmplat. Lămurit se știe numai că acelei râpe i s-a spus de- atunci și până astăzi ,,Râpa mutului”… 

Scărișoara

În partea de miazăzi a mănăstirii Dedului se înalță măgura Scărișoara.
Cu câteva veacuri în urmă, această măgură era acoperită în întregime de o pădure deasă de fagi, carpeni și jugaștri, iar mantia acestui codru secular își muia poala în izvorul Baba, care făcea hotar între mănăstire și pădure. în acest izvor se adăpau la ceasul tainic al înserării lighioanele codrului, iar viețuitorii din curtea mănăstirii ascultau în nopțile senine cu liniște adâncă freamătul frunzelor și cântecul păsărilor.
Am aflat de la bătrânii satului pentru care pricină i se spune acestei măguri ,,Scărișoara”…
Se povestește că, acum trei veacuri și jumătate, când a pornit ctitorul Dedu cu meșterii aduși de peste Dunăre să temeluiască mănăstirea ce-i poartă numele, văzând ei că locul acesta așezat între păduri era prea singuratec și fiindu-le teamă ca nu cumva turcii care călcau mereu țara, ori tâlharii de codru să strice mănăstirea și s-o jefuiască, au săpat din biserică și până în marginea codrului din vecinătate o cale de scăpare, care putea fi folosită la vreme de mare primejdie. Hruba aceasta, a cărei gură se vede și astăzi în biserica Dedulești, era înaltă cam de statura unui om mijlociu și era acoperită cu pământ peste care înțelenise iarba. După un mic ocol prin fața bisericii, această tainiță avea bolta întărită cu bolovani de râu legați cu mortar de var gras și trecea pe sub izvorul Baba, apoi urca pe o scară săpată în pământ întărit cu cărămizi arse, către coasta măgurii. Capătul hrubei avea ieșirea într-un hățiș greu de găsit de un neștiutor al locurilor, iar odată ajunși aici, cei în primejdie erau salvați. Nici din biserică nu se putea vedea ușor capătul acestei tainițe, deoarece o ușă ce se deschidea din cafas către chiliile din turlă o acoperea fără a da de bănuit.
Apoi, sub apa izvorului Baba, în partea de sus a hrubei, pitită printre bolovanii și tencuiala care întărea bolta, se afla o portiță de aramă, care se deschidea cu ajutorul unei pârghii și care îngăduia izvorului să-și reverse apele în câteva clipe, prin întreaga galerie, înecând fără putință de scăpare pe toți cei ce s-ar fi aflat în ea. Această cale de izbăvire puțini o cunoșteau chiar și numai dintre viețuitorii mănăstirii.
Așezământul acesta bogat, cu păduri întinse pe mii de hectare, cu livezi de pomi roditori și cu sfori de vie, cu zeci de poslușnici și sute de robi, cu sate de clăcași, cu cirezi de vite, cu eleșteie de pește, velnițe pentru țuică, cu mori de apă și mulțime de nenumărate acareturi, era oblăduit de o mână de călugări greci care gospodăreau aceste bogății cu mare zgârcenie, agoniseau cu prisosință și trimiteau apoi toate aceste roade către marea lavră Cațica din Ianina Epirului, care-l patrona încă de la jumătatea veacului al șaptesprezecelea, când fusese închinat acolo de ctitori.
Deși ferită din calea deselor umblături, vestea despre bogăția mănăstirii se întinsese pretutindeni și nu rareori, cete răzlețe de turci hoinari sau de tâlhari de codru cercau s-o calce, cu gând de jefuire. Dar cătătorii de pradă întâlneau aici pază întărită și împotrivire grea care zădărnicea gândurile haine, punându-i pe fugă pe împresurători.
S-a întâmplat odată însă, ca la vremea strângerii haraciului anual să vină la mănăstire un dregător domnesc, însoțit de o ceată de bașbuzuci.
Călugărul portar le-a cerut zapisul domniei, i-a adeverit ca oameni ai stăpânirii și, deschizându-le poarta, i-a primit în mănăstire. Au fost ospătați și mai cu osebire au băut din belșug din vinurile ce umpleau beciurile mănăstirești. După ospăț, atât trimisul domnesc cât și bașbuzucii au fost găzduiți la arhondărie, urmând ca a doua zi pungile cu galbeni și cu arginți să fie încărcate în desagi și date în grija convoiului care trebuia să se întoarne către cetatea de scaun a Țării Românești.
Bănuitor ca totdeauna față de credința turcilor, starețul puse pe unul dintre călugării săi de taină care cunoștea graiul turcesc, să se strecoare pe lângă ușa unde găzduiau oștenii și să tragă cu urechea. Lucrul se dovedi de mare folos, întrucât turcii vorbeau între ei și se plănuiau ca după miezul nopții să intre cu sila în chiliile călugărilor, să-i taie pe toți împreună cu trimisul domnesc, apoi jefuind visteria mănăstirii, să fugă către raiaua Brăilei.
Auzind acest plan înfricoșător, călugărul vesti în grabă și mare taină pe stareț și amândoi porniră îndată, în crucea nopții, să care cu sârg banii și odoarele mănăstirești în hruba care-i mai izbăvise și-n alte rânduri.
Unul dintre călugării care făcea de caraulă la cămările cu merinde, fără să știe ce puseseră la cale turcii și se făcea starețul, a zărit o licărire de opaiț în beciul mănăstirii și a slobozit strigăt de primejdie, a făcut mare îmbulzeală între slujitori și i-a ridicat în picioare și pe bașbuzuci care îndată au dat năvală la stăreție, unde știau ei că se află sipeții cu banii haraciului. Aici însă, banii nicăieri, sipeții lipsă, cămările pustii, iar starețul fugit.
Văzând că le-a fost dat pe față planul cel ascuns și au rămas în pagubă, bașbuzucii l-au prins pe călugărul păzitor ce dăduse alarma și l-au schingiuit până ce le-a dezvăluit taina hrubei. Apoi, îmboldindu-l în ceafă cu un iatagan, l-au băgat în hrubă să le arate drumul pe care scăpaseră fugarii cu comoara mănăstirii.
Sub apa izvorului Baba, auzind pași și glasuri străine, starețul care se afla în mijlocul hrubei a strigat:
– Care ești acolo? Oprește-te și dă-ți crezământul!
– Eu sunt, cuvioase părinte stareț, eu sunt, Stoica, paznicul cămărilor și de vrei sfinția ta, iartă-mă pe mine păcătosul și trage îndată portița de aramă…
Starețul pricepu pe dată tâlcul acestor cuvinte, căci tragerea portiței de aramă însemna că nu mai era cu putință de scăpare. Chiar dacă ar fi urcat scărișoara săpată în inima dealului și ar fi ajuns în mijlocul codrului, turcii tot l-ar fi ajuns din urmă și l-ar fi tăiat, iar comoara mănăstirii, oricum, era pierdută.
Murmurând o rugăciune pentru plecarea din astă-lume, trase pârghia portiței de aramă din peretele de bolovani tencuiți, iar apa izvorului năvăli cu lăcomie în gâlgâiri surde. în câteva clipe, hruba fu inundată, iar pereții șubreziți de viitura apei se clătinară și se surpară acoperind cu mâl și pietre atât pe cei urmăriți cât și pe urmăritori, precum și întreaga comoară a mănăstirii. Un bubuit înfundat venind din străfundul pământului dădu de veste că malurile dealului s-au surpat cuprinzând în brațele morții pe cei din adâncuri și trecându-i către alte tărâmuri. Iar apa izvorului Baba, zăbovită un migai în calea-i, își reluă săltatul pe făgașul ei de veacuri.
De-atunci nimeni n-a mai putut păși prin această tainiță, iar întâmplarea de demult a trecut în poveștile bătrânilor, bătrânii au lăsat-o nepoților, iar de la strănepoții celor de altă dată am auzit-o și noi, așa precum v-o povestim domniilor voastre, aici.
Acestei măguri, care ascunde în inima ei o comoară, o poveste și o scărișoară, oamenii i-au spus de-atunci, precum îi zicem și noi astăzi: „Scărișoara”.

LA MORMINTE

În partea de apus a vetrei satului Dedulești, la o depărtare de aproape trei kilometri de actuala și moderna șosea asfaltată ce leagă orașul Râmnicu-Sărat de Dumitreștii Vrancei, la marginea pădurii Baba, cu sute de ani în urmă, se aflau aici zeci de bordeie și căsoaie în mijlocul unor țarcuri întinse de fâneață.
Locuitorii acestor așezări erau numiți „băbași”, după numele pădurii din apropiere și erau legați de moșia mănăstirii Dedului, chivernisită de călugării greci trimiși aici de la Cațica. Erau clăcași mănăstirești care-și depănau firul zilelor trudind din greu pentru un codru de mămăligă și împărțind crugul anului pe din două. O jumătate de an – primăvara și toamna – muncind pe moșiile mănăstirii Dedului, iar cealaltă jumătate – vara și iarna – pe lângă bordeie și prin pădurile seculare ale Babei, care erau tot ale mănăstirii.
Așa se desfășura aici viața oamenilor și asta nu de azi de ieri, ci de sute de ani: țăranii trudeau din greu, logofeții și călugării
mănăstirești adunau cu spor, unii prea ghiftuiți, alții prea jinduiți, toți însă făcând aceeași umbră pământului în care coborau la sorocul hotărât în cartea vieții. Iar pământul acestei odihne unde își dormeau de-a valma somnul veșniciei stăpânii vremelnici ca și truditorii năpăstuiți se afla în jurul mănăstirii. Aici se înjghebase țintirimul acestei suflări omenești răspândită prin toate hăurile zării, stăpânită și oblăduită de acest bogat așezământ călugăresc. întâmplarea ce v-o povestesc acum s-a petrecut pe vremea domnitorului Ioan Vodă Caragea, pe la începutul celui de-al nouăsprezecelea veac al erei noastre de la Hristos.
Abia se isprăvise greul război dintre ruși și turci prin pacea încheiată la București în 1812, război ce ținuse mai bine de șase ani și care fusese purtat în bună parte de pământul Țării Românești, dar încetarea vărsării de sânge de pe câmpurile de luptă, departe de a aduce oamenilor liniștea și bucuria mult râvnite, le dărui o suferință și o încercare ce avea să se cere și să împuțineze suflarea românească cu de două ori mai multe jertfe decât cele plătite războiului.
în țara secătuită de jafurile și de luptele dintre muscali și turci, izbucnise cumplita ciumă cunoscută în scrierile vremii de „ciuma lui Caragea”, după numele domnitorului p vremea căruia s-a ivit.
Molima aceasta înfricoșătoare fusese adusă de armatele turcești și se răspândise mai întâi prin târguri și orașe, iar de aici trecuse și prin numeroase sate. Mureau sărmanii oameni, de nu mai pridideau cioclii stăpânirii să-i îngroape: fără popă, fără slujbe, fără pompă și mai ales fără sicrie, iar de cele mai multe ori chiar fără haine. Făceau groparii niște morminte mari cât o arie, apoi scoteau morții de prin case cu cârlige sau cu căngi și așa dezbrăcați cum erau și cum se găseau, îi încărcau claie peste grămadă în cotigi și-i duceau la gropile de obște, aruncându-i la întâmplare ca pe niște lemne, stropindu-i cu var și acoperindu-i cu pământ și cu bolovani grei, ca să nu fie dezgropați de câinii care umblau hămesiți.
Gropile nu se mai făceau în cimitire, ci pe unde se nimereau: în grădini, la margine de țarini, pe lângă drumuri sau pe unde le venea mai aproape și mai la îndemână solilor morții să care stârvurile care intrau în descompunere din cauza căldurilor și răspândeau miasme ce otrăveau întreaga suflare.
în casele unde pătrundea ciuma nu mai era cu putință de scăpare: afumau oamenii cu fumegare de cârpe și de tizic, opăreau îmbrăcămintea, fierbeau străchinile, lingurile, oalele, ardeau așternuturile, stropeau cu var bătăturile și lucrurile din casă, dar totul era zadarnic.
Molima își purta steagul ei negru și triumfător, cu furie, iar coasa morții secera în fiecare zi sute și sute de suflete: bărbați ori femei, copii, tineri sau bătrâni, pricopsiți ori sărmani, stăpâni sau truditori, toți laolaltă erau azvârliți la întâmplare în gropile comune care se întâlneau la mai toate marginile așezărilor omenești de la orașe și sate.
Vestea acestei cumplite plăgi ajunse și prin părțile noastre. De spaima morții, adunau sărmanii oameni grămezi mari de vreascuri și frunzări la hotarul țarinilor sau la marginea așezărilor și le dădeau foc, punând deasupra lor zdrențe și bălegar uscat să se facă fum din belșug. Desimea perdelei de fum acoperea și cerul și pământul iar aerul se primenea numai când adia vreo boare de vânt și împrospăta răsuflarea învăluită în giulgiul morții.
A ținut așa această stare de lucruri, de la Drăgaică până la Sîntămăria Mare, când în mănăstirea Dedului s-a ivit primul caz de ciumă.
Unul dintre logofeții mănăstirești, trimis cu treburi la scaunul vlădicesc din Buzău, a adus aici sămânța acestei morți cumplite. Numai la un ceas după ce s-a înapoiat la mănăstire, logofătul și- a dat duhul: îl găsiseră țeapăn către seară, când băgaseră de seamă ceilalți viețuitori ai mănăstirii că nu venise la cina de obște din trapeză.
Călugării și prietenii lui l-au înmormântat la loc de cinste în țintirimul bisericii și înfricoșați de grozăvia molimei, au închis porțile mănăstirii; nimeni nu mai avea îngăduința să pătrundă sau să iasă din cuprinsul sfântului așezământ, iar cei din afară puteau agrăi cu cei dinăuntru, numai prin ferestruica din poarta de la intrare.
De aducerea celor morți și îngroparea lor în țintirimul din curtea bisericii, nici pomeneală. Ba de frica morții, nici călugării nu mai ieșeau ca să prohodească pe cei răposați. Ciuma pătrunsese și în câteva case și bordeie de-ale țăranilor clăcași. Muriră oamenii răpuși de cumplita molimă și după obiceiul pământului și după pravila credinței, alături de rudeniile lor, în țintirimul bisericii. Aici, întâmpinând împotrivirea călugărilor, și-au înghițit durerea și nerămânându-le alta de făcut, au fost siliți să-și sape mormintele chiar în țarcurile unde se aflau bordeiele și căsoaiele celor răposați.
După o vreme, așa precum venise de năprasnic, tot atât de grabnic s-a și stins această molimă cumplită…Iar vremea a trecut depănând mereu din caerul ei clipele, ceasurile, zilele, săptămânile, lunile și anii…
Durerile s-au uitat, domniile s-au schimbat, oamenii s-au strămutat din vechile sălașuri și s-au adunat într-o vatră nouă de sat, cea de astăzi. Și crucile mormintelor de odinioară au putrezit… Doar amintirile au rămas în povestirile bătrânilor care au numit locurile unde au fost îngropați cei răpuși de ciumă: „La morminte”.

Distribuie: