Spații culturale nr. 74 (8)

Adrian MUNTEANU

LECTURI REGĂSITE
Episodul 19

7 septembrie 1998

Părintele Cleopa: „să nu cerem Domnului daruri mari, ci să zicem:
Doamne, dă-mi iertare păcatelor, dă-mi smerenie, dă-mi răbdare, dă-mi frica Ta, dă-mi îndoită răbdare în necazuri, să-ți mulțumesc Ție pentru toate.”

Să ne mulțumim cu neputința noastră.

Iubirea de sine – îngerul îți spune, dar diavolul nu te lasă.

Ce potrivire! Tot de la părintele Cleopa:
„În măsura în care tu te rogi pentru cel ce-ți face ție rău, în măsura aceea îi dai sabia în mâna lui Dumnezeu de se răzbună pe el. Și apoi știe Dumnezeu a-i pune zăbală și frâu.”
„Când te rogi să nu zici că acela-i vinovat, că nu-ți ajută Dumnezeu.”

14 aprilie 1999

„Tot ce e comun și se poate strica se va strica în mod sigur. Tot ce e degradabil și trebuie întreținut, pentru că nu e niciodată întreținut, va ieși din uz înaintea expirării duratei normale de viață. Dacă ceva e public, atunci poate fi exploatat ca și cum ar fi personal. Dimpotrivă, dacă ceva aflat în folosință comună se strică, nu e treaba mea.” (H. R. Patapievici – „De unde vine răul?”, „Curentul”, 14.04.99)

12 februarie 2000

Thomas Mann, „Muntele vrăjit” (1924) conturează specia romanului-eseu.
Acțiunea, cu valoare simbolică, constituie un spațiu (al sanatoriului) unde timpul și sentimentele se desfășoară într-un ritm diferit aceluia al lumii obișnuite, „de jos”, din câmpie.
Muntele vrăjit reprezintă, de asemenea, o Europă în miniatură, agitată de luptele de idei care au zguduit continentul în preajma primului război mondial.
Finalul romanului:
„Au fost clipe când din moarte și desfrâu trupesc a țâșnit, în visurile tale (Hans Castorp) în care stăteai la cârmă, un vis de dragoste. Oare din această sărbătoare a morții, din pârjolul nemernic care a incendiat de jur-împrejur cerul acestei înserări ploioase, se va înălța, într-o zi, dragostea?”

– Început „Falsificatorii de bani” – A. Gide
într-un subsol, un motto: „Belșugul și pacea zămislesc lași; vitregia e-ntotdeauna a curajului mumă” – Shakespeare

citat despre creație: „Niciodată n-am fost în stare să inventez. Dar stau în fața realității ca pictorul în fața modelului căruia îi spune: fă cutare gest, ia cutare atitudine! Dacă cunosc bine resorturile, pot face ca modelele pe care societatea mi le furnizează să acționeze după cum doresc eu; sau cel puțin pot să aduc în fața nehotărârii lor anumite probleme pe care ele le vor rezolva fiecare în felul său, astfel încât eu să aflu rezultatele din reacțiile lor. Numai ca romancier mă chinuie nevoia de a interveni, de a acționa asupra destinelor lor. Dacă aș avea mai multă imaginație, aș construi intrigi; eu însă le provoc, observ actorii, apoi scriu ce-mi dictează ei.”

15 februarie 2000

Caragiale despre diferența Regat – Ardeal
„În Ardeal ajung picioarele încălțate ale corpului european; la București și Ploiești etc. stă plin de paraziți, sângerat de scărpinătură, dar frizat à la Parizienne, capul trupului bulgaro-țigănesc, cea mai infectă și dezgustătoare parte a acestui bastard și ignobil tip oriental”.

Lui Horia Petra-Petrescu care i-a cerut niște date biografice: „Ah! Iubește-mă, dar nu intra, mă rog frumos, ca într-un dulap de lemn, în sertarele unde se ascund măruntaiele mele, căci asta, mă rog frumos, mă doare.”

La antipodul receptării lui Caragiale, Dimitrie Sturdza în 1891: „Dnul Caragiale să învețe a respecta națiunea sa, iar nu să-și bată joc de ea. Academia trebuie să încurajeze tot ceea ce poate să înalțe pe poporul nostru, iar nu ce-l prezintă într-un mod nereal și neadevărat cu ceea ce poate contribui la corupțiunea lui.”

Eugen Simion, 2000: „Nu-mi dau seama cum ar putea ironia să împiedice manifestarea creației și de ce un dascăl de comedie, cum este I.L.Caragiale, limitează accesul nostru la metafizică? Aș zice că, dimpotrivă, o mare opera artistică este totdeauna morală și anti modelul ei stimulează, prin negarea lui, un model. L-aș numi un model al vigilenței, o pedagogie a purificării. Iată ce se uită adesea când se discută modelul Caragiale, și anume că arta transformă un anti-model existențial într-un veritabil model spiritual prin valorile lui estetice.”

Constantin Noica despre Caragiale: „Vreau să reproșez ceva generației dumitale. Ce fel de generație sunteți, dacă n-ați dat nici un detractor al lui I.L. Caragiale? Cum puteți accepta zeflemeaua lui Caragiale?”

Valeriu Cristea îl compară pe Conu Leonida cu Don Quijote: „Ca și acesta, el este victima unei anumite literaturi, cea cavalerească într-un caz, cea politică, specifică vremii, în celălalt. Personajul lui Caragiale este saturat, intoxicat cu jurnale precum eroul lui Cervantes cu romane cavalerești. De aici monomaniile respective, din care se dezvoltă apoi coșmarul și halucinația. Căci exact în felul Cavalerului Tristei Figuri, Conu Leonida, deși numai pentru o noapte, noaptea de teroare a vieții lui, prelucrează, interpretează, denaturează datele realității în sensul lecturilor sale și al fixației pe care acestea i le-au creat.”

Ducând mai departe lectura paralelă inițiată de Valeriu Cristea, nu ne putem opri să nu vedem în Coana Efimița o ipostaziere a lui Sancho Panza, reeditându-se astfel, într-o neașteptată versiune locală, vestitul duo cervantesc.

Lui Valeriu Cristea eroul caragialian îi apărea „ușor deprimant și întrucâtva neliniștitor, de o compoziție sufletească deosebită de a noastră, în ciuda înfățișării sale familiare și a aerului de veche cunoștință cu care ne întâmpină.”
Orientat de acest sentiment negativ, criticul va înainta pe o direcție de interpretare la al cărei capăt i se clarifică ideea de vid, de inconsistență, ca element alcătuitor unic, dacă putem vorbi astfel, al omului interior caragealian.

Mircea Iorgulescu – „eroii lui Caragiale sunt complet lipsiți de pasiuni.”

Ștefan Cazimir observă că am putea găsi o mulțime de titluri referitoare la subiectele unora dintre schițele și piesele sale:
– Caragiale și Afganistanul;
– Caragiale și terorismul;
– Caragiale și mișcarea legionară;
– Caragiale și tentația dictaturii;
– Caragiale și revoluția din decembrie
– Caragiale și privatizarea;
– Caragiale și liber-schimbismul;
– Caragiale și revizuirea constituției
Despre Caragiale putem începe a vorbi de oriunde.

Idee la Cazimir: „Opera lui Caragiale este o mărturie, nu o confesiune. Iar mărturiile, cum bine știm, sunt totdeauna interpretabile; univoce sunt doar interpretările. Ambiguitatea lui Caragiale este aceea a unui demiurg ironic.”

Alex. Condeescu în articolul „Viața ca un moft”:
„Personajele caragialiene trăiesc sub zodia unei vesele inconștiențe o stare de permanentă „turmentare” a minții, de buimăcire aprinsă sau jovială a cuvintelor, de ușurătate împătimită a conversațiilor care nu mai comunică decât vidul euphoric și expansiv al unei iremediabile prostii omenești. Viața ca moft se arată astfel a fi un paradis incert, nu lipsit de oarece afecte, al derizoriului lumii și al înșelării timpului în care până și moartea poate deveni un fleac, spre a nu mai vorbi de chestiuni ale spiritului, de cele sfinte, de credință și iubire, sentimente civice ori principii morale și toate celelalte ce încarcă conștiința umană, făcând-o inconfortabilă, ba chiar insuportabilă.”

18 februarie 2000

Liviu Ciocârlie despre Caragiale:
„Caragiale s-a folosit de vodevil și de foileton în felul în care Dostoievski s-a sprijinit pe „Misterele Parisului”. A acoperit cu simulacre senine o realitate mult mai aspră.
– Inovații producătoare de sens.
– Dacă se admite că una dintre principalele trăsături ale modernității a fost perspectiva dinăuntru asupra răului, atunci inovația lui Caragiale și consecințele ei în planul sensului sunt ale unui scriitor modern.
– Caragiale este, deopotrivă, un postmodern fin de siècle, unul care se mișcă bine dispus în lumea lui de pișicheri și un modern lucid și subversiv.”

28 februarie 2000

Anton Holban despre Proust: „Proust face tot posibilul ca să rămână un străin față de opera lui, cu toate că se folosește de persoana întâi.”
Apoi: „A citi Proust este a te cerceta pe tine însuți: travaliu de infinită răbdare în timp îndelungat și de cea mai perfectă intimitate.”
„N-ai înțeles nimic din Proust dacă nu freamăți odată cu el la spaima pe care o avea în copilărie, că mama nu va veni să-l sărute înainte de culcare, și dacă toate multiplele detalii și repetiții asupra acestui eveniment nu ți se par îndreptățite și perfect suprapuse pe tine însuți.”
„Cred că dacă ai fi perfect onest, ca să vorbești sincer de această opera făcută cu imensă trudă, ar trebui să te închizi în casă la fel, nefericit, un număr de ani.”

Anton Holban, surprinzător, declară: „Nu-mi place literatura. Nu mai găsesc în ea niciun motiv de orgoliu. Scriu pentru că n-am ceva mai bun de făcut. Regret că n-am avut destul curaj să plec în lume.”

22 februarie 2000

Ghe. Ceaușescu despre poetul Radu Gyr:
„Fiecare om participă la un „război troian”. Iar pomenirea lui declanșează nostalgii. Pentru mai multe generații perioada postbelică a fost un război troian, mai cumplit decât cel cântat de Homer, pe care oamenii exemplari, în marea lor majoritate, l-au dus eroic la Sighetul Marmației, Aiud, canal, Pitești și-n multe, mult prea multe alte locuri. Amintirea acestui război, cu suferințele lui inimaginabile, a rămas obsesiv în memorie. Poetul Radu Gyr, revenit de la Aiud, se imaginează revenit de la Troia, asemenea lui Ulise, bântuit de mari suferințe, în mijlocul unui banchet unde participanții petrec veseli, în timp ce pe el însuși gândul îl duce în trecut, la tragedia pe care Troia comunistă a provocat-o unei țări întregi; spre deosebire de ceilalți comeseni, el petrece în realitate cu eroii de odinioară pe care i-a văzut căzând în crunta bătălie.”:

„În fruntea mesei stau cu mirt pe tâmple,
dar dorm de mult sub zidurile Troii…
Mesenii beau și cupa mea se umple.
Voi beți cu morții și cinstiți strigoii.

Eu am rămas sub zidurile Troii
și cu tovarășii mei morți pe fundul mării…

Iar când pe sânii calzi ai Penelopei
pun fruntea, în afund culcuș fierbinte,
eu sânger încă-n luptă cu ciclopii
sau rătăcesc pe mări cu oseminte.

Cu dornice săruturi ne-ntrerupte
muierea îmi dezmiardă la-ntâmplare
pe piept, pe brațe, rănile din lupte,
crezând că urma lor nu mă mai doare.

Ci eu sunt tot o rană nevăzută
Și răni mi-s ochii, crâncenii și goii…
Femeia mea sau morții mă sărută
veniți în pat de sub cenușa Troii?

Mă pierd, din nou, în valuri cu năierii,
din nou mă bat în scuturi cu strigoii.
Alunec dintre coapsele muierii
Și mă îngrop sub zidurile Troii…

Eu am rămas sub zidurile Troii!

( Radu Gyr – „Întoarcerea lui Ulise”)

Rostul culturii în lume: „aspirația omului către umanizare” (Einstein și Thomas Mann).

24 februarie 2000

Constant Tonegaru – închis doi ani la Aiud prin sentința 1585 din 10 noiembrie 1949 semnată de Zeno Barbu.
– A avut legături cu Teodor Mihadaș căruia i-a înlesnit procurarea unui pachet de alimente de la secția de cruce roșie a Legației belgiene. Pachetul a fost dat unui partizan din munți și acest lucru l-a recunoscut și declarat Mihadaș.
– Condamnații comunicau prin mici ciocănituri transformate în semnale Morse. Era vecin cu Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu, Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiță Popp, Nichifor Crainic (care mătura pe culoare).
– După doi ani, bolnav de pneumonie, este eliberat și moare la 10 februarie 1952.

(Va urma)

Adrian MUNTEANU

NU-MI CLĂTINA RĂSUFLETUL PRIVIRII

Nu-mi clătina răsufletul privirii,
Nu-mi tulbura sfiala din artere!
Oprește ritmul tobei pe galere
Și pune-un fulg în palma izbăvirii!

Clătește rana supurând durere,
Urcă mortarul pregătit zidirii,
Acoperă cu-n văl de taină mirii,
Vegheaz-un măr s-adoarmă în panere!

Topește seva câmpului în nalbe,
Ca să aprindă aromite seri
Și-ndoaie crengi de temătoare jalbe

Vestind uimirea-n ațipite veri!
Iar îngerul cu șapte aripi albe
Va coborî, înveșnicind tăceri.

Camelia Manuela SAVA

DESPRE CEL CARE NU RĂSPUNDE

Ai închis ochii
Nu știi că eu îți scriu aceste scrisori
Am pus în ele mirodenii și lutul ars
Nu poți întoarce filele cărții
Nu poți călători spre mine pe un râu de cerneală
Iubirile se nasc fulgerător și cad peste case ca niște comete arse de dor
Amintirea ta străbate clipele
Nu răspunzi
E deja noapte

CE AR MAI FI DE SPUS

Când iubești simți că te dor oasele
Ca să fie mai ușor pentru celălalt
Când îngeri de ceață în privirile tale se zbat neputincioși
Crezi că te-ai putea naște din nou
O colibă e de ajuns pentru tot ce purtăm cu noi
O colibă i-a fost de ajuns și lui Moise pentru înțelepciune
Când iubești
Ai putea îmbrățișa munții

IANUARIE

Se deschide ușa
Copacii au rădăcini adânci în inima mea colorată
Smochinul ne privește îmbătrânind
Nesomnul adună vraja unui vis
Copil alerg cu tine de mână
Te numești AMIR și te îmbraci mereu în negru
ca să te pregătești de iubirea cea mare
poveștile arabe se sfârșesc dimineața în grabă

CA LA CINEMA

Cum e să fii ram verde
Ai uitat
Filmul se derulează lent în fața ochilor urci poteci albe
ștergi caii de praf sălbatici
cavaleri se întrec în palmele tale obosite
Și munții se acoperă de culori
Nu poți dormi noaptea

CEVA. CUMVA

Oasele se preschimbă în flori
Rădăcinile lor nasc mereu aceeași dorință
E prea târziu
Morții se duc numele lor au pierit în albia amintirilor șuvoi
Ce poți face e să nu mai dormi niciodată
în patul fierbinte al dorului

CERNO MORE

Bărcile putrezesc în vânt
mirosul de pește ruginit ne inundă porii pescarii au chef de vorbă
la mal se încâlcesc năvoadele de gânduri
scoicile înghit nisipul mă hrănesc cu iluziile lor sângerii
ochii sunt focuri ce se sting în valurile negre la apus măsori lumea milimetric
tu ești aici
eu sunt mai departe în vama cuvintelor
Apa îți înroșește mâinile de fiecare dată când vrei să o îmbrățișezi
Pescarii stau pe mal și beau din cupe vinul rubiniu al norilor
printre meduze crește un vis ca un uriaș cu solzi
Marea e liniștită
abia a născut un an nou albicios
mă avânt în larg hainele sunt funiile de care mă agăț când mă paște un pericol
Pescarii au plecat pe la casele lor
în întuneric cerul sângerează până moare e împăcat cu sinele cu liniștea cu vântul
fiindcă e singurul care știe că va răsări în culori vii
mâine dimineață
la mine nu mai ajung scrisorile tale trimise în sticle verzi
dopul pocnește surd îngropând mesajul printre pietre
pășești cu grijă să nu trezești sirenele
bărcile sărută pontonul
tu săruți doar marea

Teo CABEL

Acasă

O voce îi răsuna în ureche … „fii prezent”. Se foi ceva timp în pat și realiză că e noapte. Vocea i-a gonit somnul. În cameră s-a făcut răcoare. Iulie la deal nu este generos dimineața la ora patru. A lăsat geamul deschis, când a adormit nu-și mai aduce aminte. L-a furat somnul răscolind prin amintiri. Iese pe prispă. Lemnul scârțâie sau geme sub pasul lui? De mic mersul pe prispă i-a dat senzația că este pe puntea unei corăbii. Dar când a ajuns pe puntea unei nave nu scârțâia. Prima furtună pe mare i-a dat chiar un sentiment puternic de bucurie. Comandantul său când au ajuns în post i-a spus: Îți arde în ochi ca un far. Nu ai dat niciun semn de ezitare în timpul manevrelor, în ciuda vremii.
O stea strălucește neobișnuit și este prea mare. Dar asta nu e stea își zice. E prea mare, e planetă. Trebuie să fie Jupiter sau Saturn. E vară e Jupiter în iulie la ora asta.
Are un sentiment de mulțumire că se află acasă. De mult nu a mai avut atâta liniște și detașare de tot. Telefonul l-a închis, laptopul nici nu l-a scos de când a venit de trei zile. La televizor nu i-a dat drumul. Simte că a făcut o reparație sufletului sau după atâta umblat prin lume, din țară în țară. Departe se aude un lătrat. Apoi altul. În altă parte altul. Lătratul se apropie ca o ștafetă de sat. La marginea satului deja se aud mulți câini. Charlie, câinele lui se uită la el fără să ridice capul sau să ciulească vreo ureche. Ham, ham, latră în lene. Ham, ham mai latră leneș câinele și se uită la el cu ochi nedumeriți. Charlie este câine de oraș, are altă educație.
Se luminează. Au terminat câinii încep cocoșii. Și totuși oamenii din locurile acestea nu sunt romantici. Se scoală cu noaptea în cap ca mătușa Viorica. Se duce în grajd, mulge vaca. Primele jeturi de lapte muls le aude de aici cum lovesc fundul găleții.
Când era acasă îi plăcea să bea lapte crud. Lua un borcan și mulgea lichidul alb, zgomotos când se lovea de peretele paharului. Imediat se înspuma, jumătate de borcan era doar spumă. Ce plăcere, făcea mustăți albe. Pune mă sare că faci limbrici! striga taică-su la el când îl vedea.
Mai punea uneori să-i facă pe plac. Multe lucruri le făcea pentru ei să le facă pe plac. Îi ajuta la cosit, la strânsul fânului, el ar fi citit, ar fi plecat, dar știa că nu are cine să-i ajute. Adunau prunele pentru țuică. Se duceau cu boii la lemne. Mereu i s-au părut uriași, parcă erau din altă lume.
Un zâmbet îi umple fața. Când a venit în prima permisie, erau în curte mătușa Viorica și maică-sa, smulgeau penele la două gâște după ce le-au opărit. El se oprise și le privea dincolo de gard. Abia așteptase să ajungă acasă, să mănânce brânzoaice și să bea o cană cu vin. Deodată Viorica s-a oprit și i-a făcut semn soră-si din cap spre gard: Ce vrea băiatul ala mare cât un dulap, de se uită dincolo de gard? Cine-i dadă?
Maică-sa s-a uitat atent și l-a văzut după uitătură, cum îi zâmbeau ochii și a sărit de acolo: Viorică jumulește tu, nu vezi că e Mihai? Doamne ce om ai făcut din el! Gheorghe lasă treaba, vino că te caută un băiat! zise râzând.
Gheorghe apăru în ușa grajdului la vaci. Se uită spre gard. Văzu un om zdravăn înalt, bine făcut, în uniformă de marină!
Măi băiatule, zise bărbatul grăbindu-se spre poartă. De când te aștept! Mi s-au pupăzat ochii uitându-mă după tine. Bine ai venit! Ia uite ce om am la poartă, cât patru!
S-au bucurat! Pe urmă nu l-a mai prins. Și maică-sa s-a dus de pe lume când era pe mare el. Are o strângere de inimă când își aduce aminte. Noroc cu mătușa! Acum le face parastas.
Mereu îi zicea maică-sa. Poate oi vedea și eu o coajă de pâine și o gură de vin pe lumea ailaltă de la tine.

Gabriela Ana BĂLAN

Simplu, la final

strâng piatra în pumn până se face pasăre
acum, numai lacrimă
atât de mult am exersat zborul în minte
pe dinăuntru
încât pot țâșni în văzduh
cu două cuvinte
în loc de aripi
te iubesc
atât de mult încât îți voi răspunde
chiar dacă strigi pe altcineva
strâng piatra în pumn până se face floare
acum tot lacrimă răsare
la final voi strânge lacrima în pumn
și se va face piatră sau floare

Lupi

atâția lupi m-au strigat
câte nopți de gene mi s-au spânzurat
când credeai că luna doarme și
m-ai iubit lângă ea
ghemuită în prăpastia dîntre colțul
de pat și podea
trecea prin frica mea de a nu-i atinge cămașa
de noapte dar ea dormea
ce bine se prefăcea că doarme
atât de bine că în zori
am găsit-o cu fața lipită de pernă

lupii continuă să mă strige
deși număr oi în loc să adorm
trec prin mijlocul haitei parcă aș fi cunoscut
câte un lup în fiecare noapte păcătoșii
se prefac a nu mă fi cunoscut
de teamă că vreun prieten și mai lup
să nu-mi fi dormit alături

lupilor din plastic li s-au terminat bateriile au
rămas cu gura căscată lupii
de aur sunt furați demult
alți lupi nu-mi amintesc să mă mai fi strigat
vin zorile și nicio noapte pe gene nu s-a spânzurat

cu prietenii cântând

e frig în mintea mea și
ceasurile au stat la ora când te-am așteptat
dau o șuviță de fetiță din mine
celui care îmi scoate refrenul din cap
e frig și ceasurile ard
îmi vine să trag cu praștia în antichitățile melodioase
din cauza lor nu am putut niciodată înțelege
când să vin când să plec
să rămân sau să trec mai departe

cum ar fi să cobor scările cântând
să știi că ceasurile au stat la ora când te-am așteptat
în camera de la subsol cu pendula de care tata
și-a spânzurat timpul să mă prefac
că iubesc ceasurile eu
niciodată
nu am așteptat
pe nimeni

până la urmă sunt doar niște trepte
până la urmă e doar un refren
pot să cobor cu prietenii cântând
tic-tac tic-tac

dansez

dansez
un fulg pe muchia unei cutii de tablă
mi-am pus zăpada la murat
pentru zile în care sufletul meu
va uita să fie
alb

Mihaela MALEA STROE

Sorin și Sinistrul – povestea unui „colind” din 1989!

Motto: „Profii de socialism științific declarați atei au luat aghiasmă-n gură, trecând de la codul eticii și echității socialiste la cel creștin” (Magda Ursache)

Uneori sunt de ajuns câteva cuvinte, o propoziție sau o frază dintr-o carte, dintr-un articol, ca să scoată la iveală, din seifurile adânci ale memoriei, întâmplări adevărate ce păreau uitate. Asta s-a petrecut și acum, citind rândurile Magdei Ursache despre profii de socialism care au trecut de la un cod la altul…, de la „tovarăș” (până în dec. 89) la „domn” (din ian. 1990). Pentru unii „trecerea” a însemnat lepădarea măștii atee pe care o purtaseră de fațadă, că așa erau vremurile. Pentru alții, probabil mult mai mulți, a însemnat o rapidă adaptare la noua conjunctură (postdecembristă) și adoptarea… măștii creștine. Tot de fațadă, că așa s-au schimbat (oare doar pentru o vreme?!) vremurile.
Întâmplarea de mai jos – dintre cele cu tâlc, însă atât de mărunte încât ochiul istoriei nu le vede și nu le consemnează – a avut loc în pauza mare, din 16 sau 17 dec. 1989, (nu mai rețin exact, înclin să cred că era 16) în cancelaria mare a actualului Colegiu „Nicolae Titulescu”. De câțiva ani, colegul nostru, profesorul Sorin Apan – fizician, teolog și pictor de biserici, pasionat de folclor, tradiții, etnografie…, îndrăgostit de Maramureș și de maramureșeni – adunase în jurul lui și formase spiritual un grup de liceeni colindători. Pictase și pe coridoarele școlii noastre, și în sălile de clasă. Chipuri de scriitori, un „luceafăr răsărit/ Din liniștea uitării”, peisaje urbane, dar (înainte de 89!) și o icoană cu Iisus Pantocrator sub care scrisese „Nihil sine Deo”. În preajma vacanței de iarnă, venea la colindat cu „minisații” (așa le spunea el copiilor din grup, de la „mini-sat”) înveșmântați în frumoase costume populare, toate autentice. Veneau cu credință, cu suflete deschise, cu fețe senine, cu voci calde, cu „fusul” de bătut în Porțile Cerului ca să se deschidă, cu dobe și taragot. Îmbrăcat el însuși în costum popular necontrafăcut, cânta cu ei, adesea îi acompania la acordeon. În pauza mare, care întotdeauna se prelungea de dragul lor, intrau cântând în cancelarie, împărțeau covrigi, mere și nuci din coșuri împletite, acoperite cu ștergare (cu toate că, după tradiție, s-ar fi cuvenit ca noi, gazdele, să-i omenim pe colindători). De-a lungul anilor, a colindat cu ei în școală, pe la casele prietenilor, în Piața Sfatului din oraș, în Maramureș, prin alte locuri din țară și… prin alte țări. Le-a vegheat creșterea, i-a păstorit cu dragoste, credință și nădejde, i-a scos în lume. A scris despre „Taina Mării Negre” și despre „Taina Cerului”. Taine care nu pot fi abordate în cheie materialist-dialectică.
Au venit minisații cu Sorin și în tensionatul decembrie 1989. I-am ascultat, ca în alte dăți, cu mare bucurie. Și… surpriză! După o colindă sau două laice, au răsunat copleșitor colindele creștine: „O, ce veste minunată”, „Astăzi s-a născut Cristos”… Ne-am înfiorat de parcă însuși Duhul Sfânt s-a lăsat asupra cancelariei, ni s-au umezit și luminat privirile, iar câțiva dintre noi am început să cântăm împreună cu ei. Doar un tovarăș „director cu UTC-ul”, funcție importantă pe-atunci, profesor de… „trei materii în una” (educație… fizică și sport) cum se glumea pe seama lui pe la colțuri, s-a întunecat la față și i-a șoptit ceva la ureche lui „Sini”, proful de socialism științific și filosofie marxist-leninistă, propagandist convins și activ, responsabil și cu învățământul politico-ideologic. La grupa de care se ocupa, îi criticase și îi certase aspru pe câțiva colegi care îndrăzniseră, la un moment dat, să cârtească în privința demolării unor biserici. „Sini” era prescurtarea de la „Sinistrul”, poreclă veche dată de elevi și transmisă de la o serie la alta, ca o ștafetă, pentru că, arogant, dacă nu învățau „buchea” socialismului, îi „premia” invariabil cu vorba „ești un dobitoc sinistru”. Ei, bine, după șopoteala directorului, tovarășul Sinistru a țâșnit ca din pușcă, și, deși avea o meteahnă locomotorie, din doi pași săltați a fost în mijlocul colindătorilor, congestionat, dând din mâini și urlând cu disperare:
– Afară!!! Ieșiți afară!!! Gata!!! Ajunge!!! Afară cu voi!!!
Minisații au amuțit, s-au fâstâcit, câteva fete au început să plângă, iar noi am înmărmurit. Unii am ieșit să-i liniștim pe copii, alții s-au retras la fumoar, în „cancelaria mică” despărțită printr-un soi de glasvand de cea mare. Rămas numai el cu Sorin care îi condusese spre ușă pe copii încercând să-i aline și se întorsese, Sinistrul continua să urle:
– Unde te crezi? Să-ți fie rușine! Nerușinatule! Asta-i școală de stat, nu-i tarlaua lu’ tac’tu! E-nvățământ laic! Ce Cristos?! Unde te trezești?!
Sorin, de obicei calm, cumpătat, a ridicat și el tonul:
– Dumneata cine ești de urli la noi? Ne dai afară?! Stalinist nenorocit! Stalinistule! Habar n-ai ce-i tradiția, ce-i cultura!
Clocotind de indignare „materialist-dialectică și istorică” ca lava unui Vezuviu activ, Sinistrul a trecut subit la amenințări:
– Dumneata o să ajungi unde trebuie!!!
„Unde trebuie”?! Se subînțelegea: dacă nu la pușcărie sau la groapa comună, ca în anii 50, măcar la marginea societății, dat afară din învățământ. Avea de gând să informeze „organele” de ordine, să reclame la „forurile superioare”, la BOB (în traducere: biroul organizației de bază), la partid, la inspectorat, ca să fie Sorin pus la punct și „epurat”? Probabil că da. Era Sini atât de ferm înșurubat în convingerile lui marxist-leninist-ateiste, atât de închistat în discursul propagandistic, încât să pună umărul ca să susțină până la ultima zvâcnire șandramaua socialistă care, evident, se clătina de mama focului la acea dată? Probabil că da. Să fi fost el atât de pătruns de ideea invincibilității „iepocii de aur” și a „societății socialiste multilateral dezvoltate” încât să nu simtă, cum simțeam și cum așteptam toți, că se apropie un final? Probabil că da.
A sunat de intrare. Orele de curs, două-trei, câte mai rămăseseră până la sfârșitul zilei, s-au scurs tulburate. Tacit, cei mai mulți dintre noi i-am întors lui Sini spatele, l-am izolat, căutând ostentativ, în pauzele care au mai fost, să stăm de vorbă cu Sorin. Profului de socialism științific niciodată nu i se potrivise porecla mai bine decât atunci.
Dacă țin bine minte, s-a intrat mai repede în vacanță, din cauza evenimentelor sângeroase de la Timișoara. Ce-mi amintesc mai clar este că pe 3 ianuarie 1990 am fost convocați la școală pentru un consiliu profesoral extraordinar… postrevoluționar! Sorin și-a chemat minisații care au colindat din nou, întâi în cancelarie, de față cu Sinistrul și cu ex-directorul ex-UTC-ului, senin, de parcă nici usturoi nu mâncase, nici nu instigase! Aflaserăm că el stârnise izbucnirea vulcanică a lui Sini, îl „asmuțise” asupra colindătorilor, reproșându-i, la ureche, că nu intervine, ca responsabil cu învățământul politico-ideologic, să stăvilească infuzia creștină. Apoi, cum încă era vacanță, grupul minisaților s-a dus în voie prin toată clădirea școlii de-au răsunat sălile și coridoarele de ecoul colindelor binevestitoare.
– Mergeți și colindați să alungați spiritele rele, îi îndemnase Sorin.
Pe urmă tot el a propus ca, înainte de începerea consiliului, să îngenunchem și să rostim cu toții Tatăl nostru. Să ne limpezim cugetele. A-ngenuncheat și ex-directorul. A-ngenuncheat, pios (?), spășit (?), schimbând „codul eticii și echității socialiste” și proful de socialism, zelos nevoie-mare în a face cruci peste cruci, de parcă nu se întâmplase nimic – în același loc! – cu puțin înainte de vacanță sau ca și cum s-ar fi convertit la creștinism peste noapte. Sorin l-a iertat. Creștinește. I-am văzut de mai multe ori stând pașnic de vorbă. Pesemne Sorin încerca să alunge spectrul lui Marx din mintea lui Sini, desțelenire necesară și pentru că, imediat după 89, profii de socialism au ajuns, să predea – tocmai ei! – orele de… democrație, disciplină nou introdusă prin schimbarea grabnică, „revoluționară”, a programei școlare! Și, dintr-o încăpere dezafectată, a făcut Sorin în școală o capelă, un mic lăcaș de reculegere pe ușa căruia scria „Rugați-vă neîncetat!”. Nu l-am zărit niciodată pe Sini intrând acolo să se închine sau să reflecteze, dar… cine știe?! Poate n-a vrut, din orgoliu, să fie văzut, ca să nu recunoască pe față că „lucrarea în duh” a lui Sorin l-a atins cumva și pe el. Oricum, porecla s-a ținut scai de „identitatea” lui, i-a umbrit îndelung numele, l-a urmărit mereu, pre și postdecembrist. Odată, un boboc inocent de clasa a IX-a, convins că nu greșește, a lăsat la cancelarie (spre amuzamentul nostru) un caiet „pentru domnul profesor Sinistru”.
După o vreme, Sorin s-a transferat la Colegiul Național „Andrei Șaguna”, (aici fusese el însuși elev pe vremuri) unde a predat fizică și religie și unde a găsit ceva mai mult sprijin din partea conducerii în ce dorea el să înfăptuiască pentru adolescenți și cu ei. A păstrat în grupul de colindători și liceeni de la „Titulescu”, dar a botezat grupul „Minisatul Sf. Andrei”, după numele patronului spiritual al Colegiului și după numele Mitropolitului care i-a dat ființă. Peste încă niște ani, a pus pe picioare, ca director, Seminarul teologic „Dumitru Stăniloae” din urbea noastră de sub tâmpla Tâmpei.
Apoi, în 2012, „timpul n-a mai avut răbdare…”.
Ioan Sorin Apan a lăsat în urmă lumea cu minisați și s-a dus, în straie de sărbătoare, să-l colinde singur pe Cel de Sus, la Porțile Raiului.
A rămas în memoria lumii virtuale (vezi pe You Tube: Tata 2012, Lumea se schimbă… colinda încă răsună! ș.a.), dar mai ales în amintirile vii din sufletele celor care au avut bucuria și privilegiul să-l cunoască.

Sorin CĂLIN

Naufragiu

În camera verde stau ploșnițele
Agățate de antene, viespoasele jurii
Actante pe araci, pitaci, ciraci.
În odaia roz se-ntind picioare
Prinse-n lanțuri, agnosticul public
Face baie, copaie, ilaie.
În holul brun așteapță visele
Cu miros erotic, miresele blonde
Merg la toalete, tute, bete.
În sala albă se-nfoaie speranța
Ursită postum, pilotele calde
Miros a varice, alice, spice.