LIteradura nr. 3 (8)
Info cultural
Duplex literar Buzău-Ialomița 05.11.2016
Invitați din Ialomița: Florentina Loredana
Dalian, Titi Damian, Costel Bunoiaca, Florin
Ciocea, Gheorghe Dobre.
De la Buzau: Viorel Frâncu, Aurel Anghel,
Nicolai Tăicuțu, Mihai Macovei, Tudor Cicu,
Petruța Niță, Dan Camer, Dumitru Pană,
Valeria Manta Tăicuțu, Nicolae Pogonaru,
Gheorghe Oncioiu, Laurențiu Belizan,
Dumitru Dănăilă, Lucian Mănăilescu, Teo
Cabel.
***
18 decembrie – Lansare de carte – Dr. Valeriu
Bistriceanu – Din lumea poveștilor-frăția lui
Iepurică.
Au participat: Dumitru Ion Dincă, Marin Ifrim,
Radu Roxelana, Luccile Iona, Mircea Costache,
Nina Neagu, Irina Mirică, Teo Cabel, colegi și
prieteni ai autorului.
S-a anunțat reluarea concursului pentru elevi și
studenți „Vasile Voiculescu-Arc peste timp”.
Președinte, scriitorul Marin Ifrim,
Radu Roxelana-secretar, Filip Daniel-trezorier.
Manuela CAMELIA SAVA
Când vorbele ajung să fie albastre
Când vorbele tale ajung să capete
nuanțe, devenind chiar albastre în
final, se poate spune că s-a născut
poezia. Așa este cazul cu volumul „Între două
vorbe albastre”, apărut la Editura Rafet, în
2016, aparținând unui poet înzestrat cu harul
liric – Andrei Ștefan Costache. Volumul este
o surpriză plăcută, prin modernitatea
limbajului, prin profunzimea sentimentelor,
completând universul literar al autorului după
debutul cu un an înainte, când publicase alte
poeme adunate sub titlul metaforic „În
lumină”.
Sentimentele, pictate într-un albastru
voronețian, când tumultuoase, când senine,
calde, sunt instrumentele divinului sădite cu
predilecție într-un suflet extatic. Pornim pe o
cale a iubirii sub toate formele ei: iubirea de
cuvânt, de aproapele, de copii, iubirea de
Dumnezeu, iubirea îndrăgostitului, iubirea de
esențe și setea de lumină, de echilibru.
De la început ne așteaptă o
cosmogonie a cuvintelor – „se rătăcesc în
minte nescrisele/ din visul frunzelor din ziua
de apoi./ Nu știu ce îmi astâmpără, iar, setea
de lumină”(1 Martie). Eul liric este încercat
de starea de grație a regăsirii de sine în sevele
universului – care sunt aici mama și bunicii,
așa cum recunoaște în oda primăverii: „Se
simt, în aer, cântece de mamă./…/Amușină
bunicii aer despre noi.”
Asumarea destinului creator este o
reinterpretare a mitului cunoscut al lui
Pygmalion: creația își creează singură
creatorul: „Mai sunt 17 zile de poezie gri cu
accent/…/ Mai am nevoie de 17 călimări să
scriu pe/ suflet…”. Totul este reconstruit după
o logică a inimii care mult iubește, mult
suferă, pe toate le îngăduie. Miturile
reinterpretate, trimiteri la conotații religioase,
creștine sau precreștine sunt integrate în
peisajul actual, în lumea citadină: „Dacă
mâinile vor fi coarne frânte/ depești,/
amintește-ți că în pâine și oameni/ toate își
află/ zvon gri de pace”.(Amurg)
Lumea este bazată pe iubirea celui
care își adoră femeia dragă inimii sale.
Portretul iubitei este foc și lacrimă, este
întuneric și mister – universul întreg devine
simbolul unic al împlinirii: „Se face atât de
întuneric/ în palma ta subțire./ Doar liniștea
din jur miroase a tine/ Doar spicele din jur
miros a ochi căprui/ Doar dragostea din noi
mai arde în focuri.”(Elegie de vară)
Totul este resimțit cu acuitate – trecerea,
destrămarea se vor transforma în preaplin
sufletesc prin cuvânt: „când luna se
preschimbă/ În zahăr ars și în tăcere/…/ și
toamnele, oh, toamnele acestui ev,/ vor mai
preface în cupe/ultimul spin/ sorbit din cupa
destrămării.”(Balada verilor)
Cea mai interesantă și seducătoare
poezie este declarația de dragoste – ea
șochează și atrage prin dorința de a iubi, prin
visul de a iubi și a fi iubit/ și împlinit (dorință
posteminesciană și nichitastănesciană, iubirea
fiind principiul care poate face nemuritor
sufletul): „Aș vrea să scriu/ cea mai frumoasă
poezie de dragoste.” Setea de iubire duce la
un magnetism, la un întreg, idealul de
perfecțiune se reduce la cuplul adamic, la cei
doi care sunt – aici – mine și tine, o regândire
a edenicei perechi: „În mine se vorbește
mereu despre tine” (Cea mai frumoasă poezie
de dragoste).
Copilăria este etapa din viața omului când
trăiești într-o perpetuă armonie, ca în poemul
Copilărie, unde întâlnim ideea purității
absolute: „Copiii sunt ramuri de finic sau,
uneori, cireșe”.
Trăirea exacerbată e dublată de
spaime, de trangresarea mundanului: „Mi-e
teamă de ziua care încetează să fie zi” (Cutie
de vis curmat la miezul zilei); legăturile între
lucruri și sentimente, între planurile lirice se
face șis e desfac după o logică subiectivă,
aparte. Ca într-o curgere lină, astfel, poetul e
conștient de universul familiar, de soarta sa,
înmulțind talantul său prin vers: „Editorul a
așezat păsările între cărți/ Și în loc de rafturi
ș-a astâmpărat setea…..(Cuvânt înainte
editorului).
Esențializarea se produce în haiku: „nicicând
lacrima/ nu se naște amară, sub luna clară”,
iar exaltarea și dorul sunt stări permanente: se
bucură arzând, râzând, orice zadarnic vânt,/
de fulgere/ de păsări/ și de cânt./ Sufletul
meu!”(De vară).
Simbioza cu sufletele celor dragi, în speță cu
pruncii, este impresionantă: „Îngerii au topit
fâlfâitul aripilor/ în pupilele albastre” (Despre
îngeri). Acum rolurile sunt asumate conștient
și transformate într-un tărâm mitico-religios:
„Singura picătură de ploaie care te apără/ de
zmeii visului slut/ este cea din regatul senin al
blândeții mamei tale și/ din împărăția
nerăbdării tatălui tău…”
Regăsirea de sine – așa cum transpare din
poemul Despre oameni și lucruri – este cea
care supune citadinul, realul unei lumi
mirifice, ideale: „Toți magii vorbeau despre
întoarcerea în tine.”
Cuplul este motivul central al volumului,
arondat unui familiar: „Eu cresc în tine cu
nepăsare (Despre oameni și teamă). Cântecul
însoțește de fiecare dată uniunea dintre cele
două suflete pereche: „Scrie-mi cu cretă pe
suflet și întoarce-te în cântecul meu” (Despre
oameni și lucruri).
De asemenea, apare conștientizarea
„târziului” care presupune maturizarea, dar și
alergarea, zbuciumul, nesiguranța: „Sunt prea
târziu pentru iubire, pentru ochi și cuvinte”.
Conglomeratul de stări și senzații, de percepții
și simboluri, care alcătuiesc ființa de lut a
poetului impresionează cititorul fiindcă și
acesta se poate recunoaște ca puternic și slab
deopotrivă, visând, sperând, iubind.
Libertatea, dar și frica, mila cântările,
îngerii, dorul, natura sunt coordonate lirice pe
care glisează liricul. Iubirea e o forță, e
salvare, e „liman de lacrimă prea rece”. Dorul
e dor de întrebări, de miresme, dor de lumină,
dor, de lună, dor de timp.(Dor)
Mirarea și nostalgia, senzorialul și începutul
devin un tot ce caracterizează un poet
ultrasensibil în veșnică trepidație sufletească.
Zidirea de sine în carnea metaforei înseamnă
devenire. Întrebările își găsesc un drum al
purității, de aceea multe poeme se vor numi
„Elegie”: „Elegie de vară”, „Elegie de seară
de toamnă”, „Elegie (Text pentru Alex)”,
unde întâlnim muzica sentimentelor.
Poetul Andrei Ștefan Costache își
găsește prin creația lirică un loc al său – se
simte bine doar în persoana eului liric; restul e
o lume care curge „ca o secundă bastardă”
(Epilog). Cântecul este sortit să îl însoțească
permanent ca un frate de sânge, întrupat în
metaforă.
Amintirile dulci-amărui, tablourile caleidoscopice,
clipa regeneratoare, silabe pacificatoare,
muzicalitatea sferelor înalte (de
exemplu, Îngerul a strigat mustește de seve,
de armonie), suferința și așteptarea, toamna și
primăvara, toate laolaltă încep să devină
albastre…ca un poet care iubește seninul, care
scrie versuri purtând albastrul în ochii săi
extaziați…
***
Info cultural
15 noiembrie 2016 s-a constituit filiala Buzău
a Ligii Scriitorilor din România (L.S.R)
Președinte al filialei – scriitorul Dumitru Negoiță
-Scriitorul, jurnalistul, poetul și criticul literar,
membru titular al USR, Marin Ifrim, membru
onorific, al Filialei LSR Buzău
– Epigramistul, scriitorul, membru titular al US
din R. Moldova, Mihai Sălcuţan, purtător de
cuvânt al LSR Buzău
– Eseistul Marcel Isbăşoiu, vicepreşedinte LSR
Buzău
– Eseistul şi jurnalistul Ion Gătej, trezorier
– Epigramistul şi prozatorul Gheorghe Oncioiu,
membru.
– Dana Bițeanu, membru
S-a înființat și cenaclul „Ion Băieșu”-președinte
Marin Ifrim
Vasile BAGHIU
Legături pasagere
Cum ar fi să treci din rău în mai rău
sau să aduci binele adevărat la nişte cote nemaitrăite,
aşa ar putea fi aventura psiho-emoţională himeristă,
tăcută şi ascunsă, de dincolo de limitele admise
ale deplasării în spaţiu şi timp,
cu tot cu discuţiile de după, cu înclinaţia
naturală spre superficialitate,
care este chiar „viaţa pe bune”,
cu incursiunile temerare în zone necercetate
în încercarea de a da un pic de culoare zilelor noastre egale.
Ai văzut şi tu semnele prietenoase care ni se făceau
la plecare, la Gouda, printre stivele de brânză?
Au fost o surpriză drăguţă
la care nu ne aşteptam chiar deloc, însă fără să spun
că aparenţele înşeală şi aşa mai departe
există – e limpede – un punct sensibil nebănuit
al acestor legături pasagere care ni se dezvăluie
mai mereu prea târziu, în ultima clipă,
când nimic nu se mai poate reface
şi totul se instalează ireversibil pe calea
unei uitări definitive, de altfel terapeutice.
Umbra lui Monet
Nori decorativi peste verdele întunecat al grădinii, la Étretat,
şi părţi din creier încep răfuiala cu fragmente
din ceea ce a fost odată un suflet chinuit în lumea fiinţelor vii.
Nimic din trecut, prea puţin din viitor,
numai un zgomot acut al clipei de faţă, peste conversaţia potolită
la mesele ude după aversă, între clienţi preferând
să stea numai cu faţa spre mare,
pentru efectele binefăcătoare ale brizei,
spre ţărmul englez invizibil, cu ochii închişi
spre o lume a lor, interioară.
Poate că atunci când Monet îşi căra trepiedul şi instrumentele
pe aceste plaje de milioane de ouă de piatră
nu se simţea nicăieri căderea în gol
pe care noi o adulmecăm la fiecare întorsătură de frază
a chelneriţei amabile recomandând cel mai bun calvados ever.
Avem încă, păstrate împreună cu zeci de cochilii
într-un pahar ciobit uitat pe nişte rafturi prin casă,
trei mostre ca suvenir, dar e greu de spus când le-am cules,
cum despre orice e dificil de adăugat ceva
în zilele noastre iluminate la întâmplare din te miri ce.
Şi asta tot înseamnă mai mult decât nimic.
„Lifelong Learning”
Se întâmplă ca în dimineţile fără puncte de sprijin,
când se ridică de pe creier
un fel de ceaţă deasă şi coboară, în schimb,
tensiunea, care pune inima în alertă. Plus lipsa de planuri
pentru o zi, sau pentru totdeauna, ceea ce seamănă
uimitor cu libertatea, care este, se pare, altceva,
altceva decât ştim, din păcate,
altceva de cum ni s-a spus la şcoală,
unde se prinde din zbor orice,
mai puţin cum să faci faţă
cu brio unui capăt de noapte mult aşteptat,
în aer, în derivă, la noroc, la risc. Precum a fost aici,
însă pe alte coordonate ale durerii,
pe plajele de jos de la Omaha Beach,
pe care le pozăm din marginea imensităţii de cruci albe,
în sporovăiala respectuoasă a turiştilor.
Pe gazonul moale din cimitir paşii se acomodează
cu disconfortul de a fi în acest loc
şi în altă parte în acelaşi timp,
ca să fim în stare să trăim clipa, clipa, momentul,
conform noilor idei de la cursurile de coaching,
unde se garantează fericirea şi succesul
în doar câteva trepte, fără un dram de memorie,
când totul vine la pachet, cu alte noi avantaje, de care
nu e tocmai uşor să beneficiem, din nefericire,
pentru că suportul e scris mărunt şi cu detalii tehnice
care presupun înscrierea la alte workshop-uri,
mai specializate, mai „focusate” pe esenţial,
mai aproape de nevoile clienţilor silitori,
dispuşi să învețe mereu, toată viața.
Himerismul teoretizează asupra
unei direcții transnaționale
în poezie și are în vedere
patru componente esențiale:
transfigurarea, maladivul, călătoria
și știința. Prin inventarea
personajului Himerus
Alter (prezent în majoritatea
volumelor de poezie ale autorului),
poetica himeristă urmărește
trăirea unei „vieți
paralele”, cu scopul cuprinderii
diferitelor locuri de pe glob
și a unor perioade din trecut,
altfel inaccesibile din perspectivă
strict biografistă. Boala,
ca al doilea element important,
se dorește o tehnică a
evitării riscului superficialității
și al ludicului (elemente specifice
postmodernismului, de
sub umbrela căruia autorul
încearcă o ieșire, prin himerism),
precum și un instrument
de cunoaștere. Cât
privește călătoria, ea devine
în accepțiunea himeristă calea
de ieșire din provincialism și
de exprimare a lumii noastre
globalizante. În sfârșit, abordarea
științei cu mijloacele
poeziei poate fi o șansă de
„umanizare” a unui domeniu
arid, greu accesibil.
Programul himerismului constă
în scrierea unui tip de
poezie care să cuprindă toate
aceste patru componente în
substanța ei, iar dezideratele
au în vedere recuperarea
utopiei romantice și reflectare
a lumii multiculturale de azi,
cu problemele legate de
identitate, înstrăinare etc..
Corpusul teoretic al manifestelor
himerismului crește
pe întreaga poezie scrisă de
autorul lor și încearcă să
lămurească mecanismele unei
arte poetice care se confundă
cu „stilul de viață poetic” și
care propune trăirea „live” a
poeziei scrise. Considerat „cel
mai important manifest literar
al sfârșitului de secol douăzeci”,
,,cea mai nuanțată, mai
limpede și mai explicit expusă
artă poetică din poezia anilor
nouăzeci”, ,,un manifest
incitant”, himerismul pledează
pentru cultivarea unui
personaj apatrid, a unui
cetățean universal (Himerus
Alter), pentru ieșirea din
provincialism pe seama cosmopolitismului,
se opune
spiritului demitizant al postmodernismului
și pragmatismului
său antipoetic și
„privește înspre un nou secol
în care globalizarea vieții pe
Terra va fi o realitate” Având
conexiuni cu bovarismul lui
Jules de Gaultier și cu tentația
heteronomică a lui Fernando
Pessoa, himerismul își propune,
pe seama poeziei
inventatorului său și a
teoretizărilor, să scoată poezia
din zona ,,eului biografist”,
prin ,,mimarea libertății
depline”.
