De-ai noștri! – Ionel I. Bîsceanu – Legende și povestiri deduleștene (1)

Cele două babe

Spre marginea de miazănoapte a satului nostru sunt două păduri mari de fag, ce se întind până hăt, departe, dincolo de coama zărilor, cunoscute de localnici sub numele de „cele două babe”: Baba Mare și Baba Mică.
Povestea spune că numele acestea sunt legate de două bătrâne care au viețuit pe meleagurile noastre.
Pe vremea domniei lui Vlad Țepeș, doi oșteni ce făceau slujba către hotarul dinspre Moldova și care s-au arătat de multe ori vrednici în bătălii au primit îngăduința domnească să iasă din oaste și să bată parul în acest capăt de țară. Lăsați la vatră, s-au statornicit, și-au luat neveste și au pus temeliile acestei așezări, care mai apoi s-a închegat într-un sat întins.
Desele năvăliri dușmane și înfruntările de oști tulburau mereu tihna acestor locuri și aduceau sătenilor destule necazuri.
Și iată, că într-o astfel de înfruntare, printre sătenii care apărau satul de năvălitori, au căzut sub iataganele dușmanilor și cei doi viteji. Nevestele acestora, rămase de izbeliște cu pruncii lor, deprinse cu necazurile, au îmbrăcat straie bărbătești în locul celor femeiești, și-au tăiat cozile, au încins paloșele bărbați lor și au pornit la oaste în locul celor căzuți, alături acum de feciorii lor care crescuseră mari.
Însă cei șase feciori ai celor două femei se cam rușinau uneori de apriga vitejie a mamelor care nu-i slăbeau din ochi în toiul luptelor ci se avântau unde trebuia izbit vrăjmașul mai cu sete.
Așa că uneori glăsuiau:
– Muicile noastre, noi ne gândeam că-i mai bine și mai cu folos să rămâneți ca să păziți satul în lipsa noastră.
Dar vitezele mame se arătau neînduplecate:
– Să tăceți, că știm noi ce-i mai bine să facem și ce să păzim. E musai să stăm alături de voi, să vă întărim brațul și să vă deschidem ochii, că vă avântați în iureș ca orbeții, cum se avântau și tații voștri, iar coasa morții e mereu atârnată de un fir de păr deasupra capetelor voastre.
Feciorii n-aveau ce face, așa că tăceau molcum, înghițindu-și obida și neîndrăznind să calce cuvântul muicilor lor.
lată că o dată, într-o încăierare de luptă mai aprigă, se nimeri că însuși Domnul țării să fie martorul vitejiei acestei cete de mocani călăreți.
După isprăvirea înfruntării și dobândirea izbânzii, Domnul porunci să i se înfățișeze oștenii care au dat dovadă de mai multă vitejie de luptă.
l-au fost înfățișați Măriei Sale șase voinici ca șase brazi și doi bătrânei cam spânateci, cu straie mocănești, cu cușme flocoase pe cap, cu opinci zdravene în picioare și cu paloșe la șolduri.
Văzându-i, Domnul le grăi:
– Apropiați-vă, vitejilor, să vă dau mulțămită pentru vitejia ce ați dovedit astăzi!…Ei, dar cine sunt între voi bătrâneii care se țin atât de semeți în șeile cailor?
Voinicii tăcură chitic, plecându-și frunțile, dar Măria Sa avea ochiul ager și ghibace pe dată pricina pentru care acești bătrânei erau mai spânateci decât ceilalți oșteni ai săi, așa că Domnul cuvântă încruntat:
– Știam că femeile și mai cu seamă babele din țara aceasta au datoria vetrei și creșterea pruncilor și nu mânuirea paloșului…
Una dintre bătrâne zise către Vodă:
– Iertare, Mărite Doamne, dar când pruncii au crescut și au devenit oștenii Măriei Tale, iar vatra li-e în primejdie este și de datoria babelor să-și apere ocina strămoșească chiar cu prețul vieții lor…
Apoi și cea de-a doua bătrână cuvântă și ea:
– Și ce ne-ar mai folosi viața, Mărite Doamne, dacă dușmanii ne-ar ucide pruncii, ne-ar preface țara în flăcări și vetrele în ruină?…
Domnul cugetă adânc la tâlcul acestor cuvinte înțelepte, dar neînduplecat, hotărî ca din clipa aceea nicio femeie să nu mai îmbrace strai bărbătesc și să mai îndrăznească a lupta în oastea Măriei Sale.
Iar celor două babe, fiilor lor, precum și urmașilor acestora, le-a întărit zapisul asupra braniștilor dobândite de către răposații lor bărbați, pentru pământurile pe care au descălecat și au bătut parul.
Acestor locuri stăpânite de zeci și zeci de ani de către cele două babe cu inimi de viteji, una mai mare și cealaltă mai mică de statură și de vârstă, li s-a spus de atunci până astăzi „Baba Mare” și „Baba Mică”.

Lacul Liței

Satul nostru așezat într-o vale și pe o coamă de deal era înconjurat în vechime, din toate părțile, de codri nepătrunși în care străbunii își găseau de multe ori scăpare, când stăpânitorii turci își făceau simțită puterea și când dădeau geala să jefuiască, să ucidă, să robească și să-și ia singuri „drepturile” jugului. Și nu rareori acești jefuitori plecau de pe meleagurile noastre, cu turme de oi, cu cirezi de vite, cu buduroaie cu miere de albine și cu câteva codane legate fedeleș cu betele de la catrințe și aruncate peste oblâncul șeilor, spre a fi vândute apoi ca roabe, în târgurile de peste Dunăre.
Demult, demult, pe când anii trecutului se amestecau cu negura uitării, trăia în satul nostru o copilă frumoasă și plină de curaj, cu numele de Lița. Și de fiecare dată când veneau turcii, părinții o piteau în hornul vetrei și o țineau acolo, până ce trecea valul.
Cu vremea, Lița-copilița devenise fată de măritat, iar o dată cu vârsta îi încolțise în minte un gând ce nu-i dădea pace.
Se zvonise într-o bună zi că turcii vor da iarăși năvală în sat, dar că nu mai sunt ca până acum, o șleahtă de tâlhari, ci vin mulți, iar în fruntea lor se află un agă vestit care trecea prin foc și sabie tot ce întâlnea în calea lui. De peste culmile pădurilor ce înconjurau satul se ridicase semn de fumegare, care dădea de veste că năvălitorii sunt aproape. Mulți dintre săteni își încărcară carele cu tărhat și cu bucate, își luară vitele și se feriră imn codru, pe drumuri tainice, iar bătrânii rămaseră să vadă ce li-o aduce soarta.
În sat se iviră turcii, în frunte cu aga lor și, tare supărați de Inga sătenilor, îi strânseră pe bătrâni în mijlocul satului, hotărând să-i schingiuiască până ce vor mărturisi unde s-au ascuns sătenii.
Văzând că nu e lucru de glumă, Lița care era pitită în hornul vetrei, ieși semeață înaintea agăi și-i făgădui să-i ducă pe turci in codru, unde se aflau sătenii ascunși. Auzind că Lița voia să-i vădească pe săteni, bătrânii încremeniră și începură să se tânguiască. Iar fata, sprintenă ca o căprioară și mândră ca o floare, se aruncă în șa, alături de agă, și-i îndemnă să pornească spre inima codrului, împreună cu ceilalți tâlhari turci.
Văzând drumul pe care apucase Lița cu turcii, bătrânii satului se veseliră, căci aceea era calea tocmai împotriva celei adevărate, dar se și întristară gândind la soarta ce o aștepta pe codană, căci știau că pentru ea nu va mai fi îndurare când vor afla turcii că au fost amăgiți.
Și merse, merse aga cu turcii lui și cu fata prin codru, pe drumul arătat de Lița, până ce-i apucară tăria nopții, de nu se mai vedea nici la o azvârlitură de băț. Cuprins de grijă, aga intră la bănuială și o întrebă pe fată:
– Codano, mai e mult până la sălașul fugarilor, că nu se mai vede nici la doi pași înaintea noastră?
Iar fata răspunse:
– Nu mai e mult, luminăția-ta, dar ca să poți prinde pe săteni pe negândite și să nu mai poată unii dintre ei scăpa, dă chiar acum poruncă la tot natul de călăreți, să pornească cu caii în goana mare, drept înainte, unde se află tabăra fugarilor, chiar în fața noastră.
Auzind aceste cuvinte, aga, bucuros că în afară de prada bogată ce-o visa, se mai gândea că va rămâne și cu o mândrețe de fată cum puține erau ca ea, dete poruncă celor peste o sută de călăreți, să se avânte în goană, el însuși pornind cu fata în șa și cu iataganul în mână…
Niciunul din tâlharii turci nu a mai scăpat cu viață din râpa prăpăstioasă în fundul căreia se văd licărind și azi apele unui lac verzui.
Bătrânii și satul și fugarii din pădure care s-au înturnat la casele lor au scăpat atunci de jaful tâlharilor turci, iar Lița a dus cu ea către alte tărâmuri gândul ei de răzbunare ce-i încolțise oarecând în minte…
Și de atunci, lacului din codru i s-a spus „Lacul Liței” și așa i-a rămas numele până azi.

LEGENDA STUFOASEI

Postelnicul Dedu, ctitorul mănăstirii din Valea Babei, a avut trei feciori: pe Mihu, pe Nicola și pe Gheorghiță.
Dintre aceștia, primii doi, mai potoliți din fire, s-au însurat la vreme potrivită și s-au statornicit la casele lor, iar cel mai mic, Gheorghiță, rămas holtei, a îmbrățișat meseria armelor și a ajuns, pe vremea domnitorului Matei Basarab, căpitan de seimeni la casa doamnei din cetatea de scaun a Țării Românești.
Și căpitanul Gheorghiță, fiul postelnicului Dedu din Valea Babei, era în mare cinste și se bucura de multă trecere în fața domnitorului Matei Basarab, a cărui lungă domnie de peste douăzeci de ani a adus țării statornicie în treburile gospodărești și mult belșug în casele oamenilor.
Se ivise însă, pe seninul acestui cer liniștit al domniei lui Matei Basarab, un nor care avea să tulbure pacea lucrurilor și anume: câțiva curteni din preajma domnitorului, îndemnați de beizadea Constantin Șerban Basarab, feciorul fostului domnitor Radu Șerban cel mazilit de turci, răzvrătiră împotriva domniei o parte a armatei seimenilor, îndemnându-i să ceară mărirea simbriilor.
Răscoala, al cărei temei adevărat era uciderea domnitorului Matei Basarab și ocuparea scaunului domnesc de către beizadea Constantin Șerban, fu sorocită pentru noaptea de 25 martie, sărbătoarea Blagoveșteniei, a anului una mie șase sute cincizeci și patru.
În orânduirea acestei zurbale erau amestecați fețe de boieri mari, precum vistierul Ghinea, marele armaș Radu Vărzaru și alți curteni de seamă. Dar, careva dintre urzitorii răscoalei scapă vorbă și cămărașul iatacului domnesc prinse veste.
Bătrânul domnitor Matei Basarab fu trezit din așternut în puterea nopții, ridicat mai mult pe sus și fără voie de către căpitanul Gheorghiță, omul său de credință, apoi îmbrăcat în straie de rând, fu scos din palat pe o portiță dosnică și dus în taină la mănăstirea Plumbuita de lângă București, unde fu pus sub strașnică pază a oștenilor rămași credincioși domnitorului.
A doua zi, răzvrătiți! văzând că planul nu le-a reușit, s-au căit amarnic de fapta lor necugetată. Răscoala a fost potolită, domnitorul s-a întors iarăși în cetatea de scaun ocrotit de oștenii săi credincioși, iar boierii trădători au fost dați pe mâna gâdelui, să fie scurtați.
Lui beizadea Constantin Șerban, pentru că era os domnesc și din aceeași stirpe cu Măria sa Matei Basarab, nu i s-a scurtat capul, ci a fost pedepsit de către domnitor cu scurtarea nasului, ca să-și cunoască pentru viitor lungul nasului și să nu mai poftească scaun domnesc.
Și deoarece osânditul la această rușine era de mare neam, împlinirea poruncii măriei sale fu dată în seama unui fecior de boier mare și anume căpitanului Gheorghiță, care avea și oleacă de socoteală cu osânditul, încă de pe când învățau împreună la Stambul.
– Ai să mi-o plătești, câine, șuieră printre dinți beizadea Constantin către căpitanul Gheorghiță, după împlinirea poruncii domnești.
– Până una-alta, ai rămas domnia ta cârn, îi răspunse în batjocură căpitanul și dă slavă lui Dumnezeu că nu mi-a alunecat sabia către inima domniei tale, unde îți este pitită răutatea și trădarea împotriva domnitorului și stăpânului nostru, care ne dă pâine și sare.
Și astfel, între cei doi tineri, care nu prea au fost prieteni nici înainte, a intrat atunci un duh de zâzanie și dor de răzbunare, ce avea să se isprăvească doar cu moartea unuia dintre ei.
Pentru isprava de a-i fi salvat viața, domnitorul l-a răsplătit pe căpitanul Gheorghiță, dându-i de nevastă pe o prea frumoasă fiică de boier din neamul Bălenilor, ce se afla atunci la ascultare în iatacul Doamnei Elina, iar către începutul verii se făcu nuntă mare la casa domniei, nași fiind însuși domnul țării cu doamna sa.
Socrul cel mic, Gheorghe Băleanu, ajuns mare vistiernic, bucuros de atâta cinste ce-i fu hărăzită de a se încumetri cu domnul țării, înălță pe moșia „Stufoasa”, ocină a ginerelui său Gheorghiță căpitanul și nu departe de vatra mănăstirii ridicată de Dedu postelnicul, cuscrul său de acum, o bisericuță care să fie metoh mănăstirii Dedului din Valea Babei și să slujească de aducere aminte a acestui prieteșug și mai ales să păstreze o legătură de rubedenie între două familii mari boierești: Deduleștii și Bălenii.
Banii boierului Gheorghe Băleanu erau umblători și cu multă căutare, căci numai în câteva luni de zile, meșterii aduși de peste Dunăre înălțară această frumoasă bisericuță, iar aproape de ea, zidiră și un conac cu două caturi, precum și toate acareturile trebuitoare unei curți boierești, în mijlocul unei preafrumoase păduri de fag, cu copacii groși de nu puteau fi cuprinși nici de brațele înlănțuite a doi oameni.
Ocina aceasta se numea „Stufoasa”, deoarece era o adevărată sihlă și se învecina cu moșia dăruită de postelnicul Dedu mănăstirii din Valea Babei.
Nu era prea mare ca întindere, dar căpitanul Gheorghiță avea mare dragoste de aceste meleaguri, pentru că i-au fost dăruite de către tatăl său și nu erau nici prea departe de conacul părintesc din Zgârciți. Așa că, atunci când avea o țâră de vreme răgaz, căpitanul Gheorghiță venea aici în această oază de liniște, să vâneze și să guste din plin odihna pe care o râvnea atât de mult și pe care n-o avea la casa domniei, unde mișunau iscoadele, unde se țeseau la mese comploturi și intrigi mârșave și unde te pândea moartea la fiecare îmbucătură ce o înghițeai și la fiecare pocal de vin ce-l sorbeai.
Către sfârșitul toamnei, conacul și acareturile lui fură zidite, bisericuța fu târnosită și căpitanul Gheorghiță cu tânăra și frumoasa sa soție se mutară în acest cuib al dragostei lor, să-și petreacă luna de miere îngăduită de domnie.
lată însă că, îndată după plecarea sa din București, nașul și domnitorul său Matei Basarab își sfârși zilele iar în locul său fu ridicat de îndată în scaunul domnesc Constantin Șerban, zis Cârnul, cel însemnat la nas oarecând și care-i jurase răzbunare de moarte căpitanului Gheorghiță.
Și Cârnul nu-și uită jurământul, deoarece nasul său scurtat ajunsese prilej de ocară în fața curtenilor dar mai ales în fața oamenilor de rând. Așa că prima grijă când venise în scaunul domnesc fu să afle unde este fostul său călău și să-i plătească datoria.
Căpitanul Gheorghiță, la conacul său, departe de cetatea de scaun, nu avea cunoștință de pripitele schimbări întâmplate în urma sa; el nu știa nici de moartea domnitorului Matei Basarab ce venise năprasnic și nici de suirea în scaunul domnesc a Cârnului, pe care-l știa plecat la Stambul. Iar atunci când o ceată de călăreți bătură în poarta conacului, porunci să se deschidă deîndată, crezând că aceștia aduc vești bune de la scaunul domnesc.
Luați pe negândite, cei din curtea conacului nu se putură nici apăra și nici fugi. Călăreții, oameni de credință ai Cârnului, înconjurară curtea spre a nu scăpa nici măcar o pasăre necum oamenii, apoi dădură foc acareturilor și conacului, trecându-i pe toți prin ascuțișul săbiilor.
Căpitanul Gheorghiță și soția sa fură băgați cu sila în bisericuța din mijlocul curții, împreună cu călugărul rânduit aici de ctitori, spre a-și face rugăciunea cea de pe urmă…Câteva butoiașe cu pulbere așezate pe sub pereții bisericuței, cu fitilele aprinse, făcură ca într-un pătrar de ceas să se dărâme zidurile proaspete peste cei dinăuntru și să-i îngroape de vii.
Unul dintre argații conacului, aflător la acel ceas de nenorocire în afara curții boierești, cu vitele la pășune, văzu cele întâmplate și duse veste la mănăstirea din Valea Babei.
La câteva zile, când au venit aici frații și rubedeniile căpitanului Gheorghiță, n-au găsit decât un morman de ruine fumegânde și câinii care urlau a pustiu…
Apoi, în mare taină, spre a nu se pune rău cu noua domnie, orânduiră cele de comând pentru răposați, îngropându-i în locuri numai de ei știute iar ocina aceasta cu toate pădurile din jur o dăruiră mănăstirii Dedului din Valea Babei, spre pomenirea celor uciși aici.
Din așezarea de la Stufoasa astăzi n-a mai rămas decât povestea aceasta și ruinele acoperite de ierburi, ale unei mici bisericuțe, căreia bătrânii i-au spus :„Bisericuța lui Băleanu”, după numele celui care o ctitorise aici și al cărui gând fusese ca prin ea să se lege prieteșug între două familii mari și mai cu osebire să slujească de aducere aminte celor de-atunci ca și celor viitori.

HANUL HAGIULUI

Acum aproape mai bine trei sute și mai bine de ani, satele înșirate pe Valea Râmnicului își aveau casele pitite prin desișul unor codri care începeau cale de un ceas de mers pedestru, din Târgul Râmnicului și se prelungeau până sub crestele muntelui Furu din Țara Vrancei.
Pe atunci, străbunii muntenilor de azi coborau călări ori cu carele încărcate cu lemne, cu cofe, cu ălbii, copăițe și cu tot ce măiestreau ei din lemnul acestor codri, care erau și hrana și scutul vieții lor.
Legenda noastră, toarsă din caierul vremii, spune că în acea vreme se afla pe meleagurile noastre un marchidan care umbla pe valea Râmnicului, prin sate, de colo-acolo, uzând tot felul de podoabe femeiești. Acest marchidan avu într-o noapte un vis, în care primi poruncă să-și vândă taraba, singura lui avere și să se călătorească spre locurile sfinte, către ‘Rusalim. După adâncă chibzuință el și-a pus gândul în faptă, și-a vândut vadul și taraba altui neguțător de bucurii trecătoare și ieftine și a purces spre Galați, iar de aici cu o corabie grecească, pe Dunăre în jos, către marea cea mare…
Și dus a fost, că ani de zile nimeni nu a mai auzit de el. Iar după vreme îndelungată, marchidanul s-a înturnat pe aceste meleaguri, schimbat și sufletește dar și trupește: slab, mai deșirat decât plecase, cu chipul ars de soare, cu o barbă mare ce pe alocuri începuse să încărunțească, cu un turban de hagiu pe cap și cu doi ochi mari de cărbune, mereu încruntați și plini de o teamă tainică ce-l rodea zi cu zi…
Și marchidanul nostru, devenit hagiu, nu se înturnase singur: își luase și o nevastă voinică, tânără și frumoasă, cu nume grecesc, Simonida, care nume însă el îl tălmăcise într-unul românesc: Simioana.
A stat la gânduri hagiul nostru, s-a plănuit și cu Simioana lui și după vreme de chibzuială îndelungată, au adus meșteri pricepuți de peste Dunăre și au început a zidi într-o margine de codru, pe calea ce leagă Vrancea de târgurile din câmpie, acareturi mari, beciuri și tainițe, grajduri și șoproane, apoi cu îngăduința domniei și-a deschis hagiul nostru o mândrețe de han, a cărui faimă se răspândise pretutindeni. Devenise loc vestit de popas în calea dintre munte și câmpie.
în câțiva ani strânsese hagiul avere de nu-i mai știa seama, iar Simioana îi născu trei feciori mândri ca trei brazi.
Și se minunau mult cei ce-l cunoscuseră oarecând pe sărmanul marchidan, de norocul și de averea ce dăduse peste el și începură oamenii a-l pizmui și a-l grăi de rău. Unii spuneau că hagiul, când s-a întors de la ‘Rusalim, ar fi găsit în drumul lui o comoară; alții, mai răi de colți, povesteau că marchidanul nici nu ajunsese la locurile sfinte, ci că se înhăitase cu o ceată de tâlhari de drumul mare, iar după câțiva ani de jafuri și de omoruri, își luase partea lui de pradă și apoi, ademenind-o pe nevasta căpitanului de tâlhari, fugiră amândoi către codrii din valea Râmnicului, urmăriți de ura tâlharilor care juraseră cruntă răzbunare.
Nimeni însă nu cunoștea dreptul adevăr, iar hagiul era destul de zgârcit la vorbă când îl ispitea careva:
-Fost-ai domnia ta, cinstite hagiu, la locurile sfinte…?…
-…fost…
-Și ai văzut domnia ta, cinstite hagiu, acele locuri sfinte…?
-…zut…
-Și mă rog dumitale, îi departe tare ‘Rusalimul?
-…parte…
Așa că oamenii ce-l agrăiau, stingheriți de silnicia răspunsurilor lui, îl lăsau în pace, iar de la o vreme nimeni nu-l mai întreba nimic despre hagialâcul dumisale.
Au trecut mulți ani și toate păreau că vor rămâne uitate și neschimbate în viața hagiului de pe valea Râmnicului…
într-o noapte însă, se opri la poarta hanului, osteniți de cale depărtată, un pâlc de călăreți. Dimineața, în locul hanului din marginea codrului rămăsese doar un morman de cenușă fumegândă, iar în mijlocul drumului ce trecea prin poarta hanului nevasta hagiului bocea cu mare jale deasupra trupurilor celor trei feciori și a bărbatului ei, junghiați de mână haină.
Apoi, îngropându-și ea feciorii, le sădise la căpătâi câte un pui de plop, iar bărbatului îi pusese în loc de cruce, un puiandru de stejar. Și îmbrăcată în haine cernite, Simioana părăsi acele locuri de durere, luând drumul pribegiei, către munte, cu gând să se schimnicească.
Oamenii grăiau atunci că făptașii acelui omor ar fi fost căpitanul de tâlhari și ceata lui, care i-au fost tovarăși oarecând hagiului și care-i juraseră răzbunare…
Cei trei plopi, precum și stejarul de odinioară au crescut astăzi mari de nu-i pot cuprinde brațele înlănțuite a trei oameni. Iar foșnetul frunzelor lor povestesc trecătorilor care odihnesc la umbra lor întâmplarea tristă a acestor meleaguri…
Și locului aceluia i se spune până astăzi „Hanul Hagiului”.