Spații culturale nr. 74 (7)

Ion FERCU

Dac-aș fi fost Dumnezeu⃰

Ați auzit de Green Zone din Kandahar? Nu e chiar un loc de promenadă, dar simți, atunci când te afli acolo, că viața are, totuși, un supliment de credit… Chiar fusesem pe acolo, împreună cu Bryan Taylor, preotul militar american care-mi devenise prieten, și discutasem, aproape relaxați, despre „It Must Be Heaven“, filmul care te aruncă pe jarul zvârcolirilor, dacă te interesează chipul Paradisului… Am convenit, în pacea înșelătoare din Green Zone, că Paradisul, dacă ai ochi pentru el, poate fi găsit oriunde, chiar și după colțul străzii pe care eram. Peste numai câteva zile, în timp ce pe aceeași stradă însoțeam militari aflați într-o misiune de patrulare, după acel colț de stradă am dat cu ochii de iadul terestru. O mașină capcană a explodat chiar lângă noi. Un mort și răniți… Era spre seară. Răniți? Dar e puțin aiurea să vorbești doar despre răniți, atunci când unul ca mine sau ca sergentul Lupeș am fost schilodiți. Lui Lupeș i-a mai rămas o mână. Picioarele și o mână l-au părăsit. L-a părăsit și un ochi. Eu am fost mai norocos… Lângă noi, unei femei afgane îi zburase capul. Dintr-un fel de marsupiu, chipul unui copilaș invadat de stropi de sânge privea toată grozăvia, încercând să se agațe de privirile ocrotitoare ale mamei. Dar mama semăna deja cu un manechin de plastic răsturnat într-o vitrină răvășită de explozie, un manechin fără cap care aștepta, parcă, să fie din nou costumat, să-i fie reașezat capul pentru a-și relua rolul publicitar. M-a îngrozit faptul că și privirile lui Lupeș, nu doar ale mele, erau agățate de chipul acelei fetițe, chiar dacă aveam și noi ceva probleme. Guernica afgană, mi-am zis atunci. Stăteau de-a valma, în această Guernica, un trup decapitat, un copil înspăimântat, două picioare și o mână, un ochi, jumătate de picior și o jumătate de mână, din trupul lui Lupeș și din al meu… Când am leșinat, Guernica asta se aciuase ticălos în mintea mea. Se află și acum în memoria de lungă și răvășitoare durată. Memoria mea a devenit un fel de expoziție a ororilor. Clipă de clipă, un ticălos demon de serviciu mă îndeamnă să-i tot reiau vernisajul. Ce n-am înțeles acolo, după suflul schiloditor și ucigaș al exploziei, a fost tirul ticălos al unor gloanțe care ne-a ținut o vreme departe de orice ajutor medical. Acolo, se spune, deghizată uneori și în prieten, moartea te poate înhăța de oriunde, atâta vreme cât chiar și unii polițiști afgani, parteneri de front, trec, mai ales la vreme de noapte, de partea talibanilor rebeli. Ajuns la spitalul militar din Kabul am priceput și logica demențială a acelui tir ticălos de gloanțe. Cu un an în urmă, chiar și acest spitalul fusese atacat, ore în șir, de membri ai grupării teroriste Stat Islamic. Nenorociții, care au intrat și în spital, provocând zeci de victime, erau conduși de un individ deghizat în uniformă de medic…
Atunci când mi-am revenit (oare mi-am revenit vreodată?), după câteva zile, m-a șocat vecinul meu de pat, muribundul Lupeș. Era un rest de om. Un rest mai mic decât mine… Un rest de viață ascuns printre bandaje și tot felul de furtunuri care transportau în el oxigen, medicamente, hrană, speranță… M-a privit cu singurul său ochi și mi-a spus de parcă l-ar fi prins pe Dumnezeu de un picior: „Am scăpat, părinte! Am scăpat cu viață! Am scăpat!” Eu, celălalt rest de om, nu i-am putut zâmbi, deși m-am străduit. Din reflex, am vrut să-l îmbrățișez, dar… Eram două resturi umane care funcționau alimentându-se cu iluzii. A doua zi, Lupeș era alt om: „Părinte, cum o să dau eu ochii, ochiul, cu pruncii și cu soția mea? Ajută-mă să mă sinucid, părinte…” Peste două zile nu l-am mai văzut. Restul de viață din el cedase. Dar și astăzi îmi sună în urechi vorbele lui… „Am scăpat, părinte! Am scăpat cu viață! Am scăpat!”… „Părinte, cum o să dau eu ochii, ochiul, cu pruncii și cu soția mea? Ajută-mă să mă sinucid, părinte…” În avionul care mă transporta la spitalul american al bazei militare din Ramstein, Germania, mi s-a părut că în cap nu mai aveam creier, ci doar coșmaruri. Visam mereu că spitalul este luat cu asalt de către teroriști. Nu-mi dădea pace nici Lupeș. Acum mă întreba dacă nu vreau să mă ajute el să mă sinucid. Alteori, treaz fiind, tresăream, țipam. Mi se părea că o altă mașină capcană explodase lângă mine. Restul de viață din mine o luase razna. Simțeam mereu nevoia acută de a mă scărpina la talpa piciorului care mă părăsise, eram obsedat de gândul că trebuie să-mi tai unghiile la mâna și piciorul care fuseseră înjumătățite…
La Ramstein m-am acomodat greu. Sau, ca să fiu exact, s-au acomodat cei de acolo greu cu mine. „Numele și prenumele?”, mă întrebau. „Petre Farina Rest.” „În pașaportul dumneavoastră scrie doar Petre Farina”, îmi răspundeau ei. „În mintea mea scrie Petre Farina Rest. Dacă vreți să vorbiți cu pașaportul meu, nu aveți decât…” „Ocupația?”, continuau ei. „Supraviețuitor bizar”, precizam eu. „În C.V.-ul dumneavoastră scrie preot militar, colonel”, spuneau ei, imperturbabili. „De ce nu conversați cu C.V.-ul meu, dacă preferați varianta aceasta?” „Am decis să vă protezăm brațul și piciorul, folosind cele mai avansate tehnici” mi-a spus, cu zâmbetul pe buze, de parcă m-ar fi invitat la o cină romantică, o domnișoară doctor. „O, ce onoare! Voi fi primul om bionic din Mortuc! Va fi o veselie! Voi putea ridica sute de kilograme cu mâna bionică, voi putea alerga zeci de kilometri fără să transpir. Poate că-mi veți digitaliza și conștiința, pentru a deveni nemuritor. Voi fi primul nemuritor în Olimpul Mortucului. Copiii mei vor fi privilegiați, având o jucărie bionică. Tata bionicul. Soția va fi în culmea fericirii! Vor face senzație ziarele cucerite de monden: «Prima familie bionico-umană din lume!» Am putea inaugura cu povestea asta chiar și un circ la Mortuc”… „Nu vă supărați, dar ce înseamnă Mortuc?”, mă întrerupse doctorița… „E, cum să vă spun, o entitate colectivă cu viitor supra… bionic. Mi-ați dat o idee grozavă. Voi pune pe roate afacerea viitorului. Voi construi acolo o uzină de inimi și intestine, ficați, plămâni, stomacuri, organe genitale, creiere artificiale, plăci integrate și servomotoare… umane, senzori cu suflet și chiar tot felul de trăsnăi, tot bionice, care ar fi capabile de iubire, dezmăț amoros, trădare, invidie, trufie, crimă, caritate, trudă, lene, minciună, reproducere bionică, suferință umano-bionică… În câteva luni, vom înlocui îmbătrânitele și schiloditele corpuri umane din Mortuc, le vom bioniza. Bionic Mortuc! Ce frumos sună! Ați înțeles?!”
Am acceptat, în cele din urmă, cârjele clasice, fără niciun fel de prelungiri ale cioturilor de mână și de picior. Nu m-au sedus nici prelungirile clasice, darmite cele bionice. Când au început a se perinda în jurul meu echipe de psihologi și psihiatri, spectacolul restului de supraviețuire a dat în clocot. Întrebările curgeau ca niște fluvii nărăvașe. Notau în carnețele sau direct în computere de parcă s-ar fi aflat în prezența unei noi forme de viață. M-am înșelat sau veneau și grupe de studenți care numai sub microscop nu mă puneau?… Și cum toată truda decriptării cutelor sufletului meu trebuia finalizată, după vreo două luni a sosit un specialist sobru care mi-a comunicat diagnosticul: „Sindrom Asperger”. Am clipit neutru dintr-o geană și m-am declarat analfabet funcțional pe relația Asperger. Om al sintezelor, acesta mi-a spus laconic: „Persoanele afectate de acest sindrom au inteligența peste medie, prezintă dificultăți în realizarea interacțiunilor sociale. Lipsa de empatie, capacitatea redusă de a cultiva prietenii, conversația unilaterală, absorbția intensă de informații, creșterea capacității de a se concentra asupra detaliilor, puterea de a persevera în rezolvarea intereselor specifice fără a accepta influențe, capacitatea de a lucra independent, modul original de a gândi… Cam acesta ar fi portofoliul afecțiunii…” Am întrebat ca un ins lovit de uimire: „Peste inteligența medie? Am auzit bine? Afecțiune ați spus? Mozart, Einstein, Franklin, Thomas Jefferson, Marie Curie, un tip numit Messi au fost diagnosticați la fel, dacă nu mă-nșel. Vreți să spuneți că sunt un rest uman cu mofturi de geniu?”…
Firește, n-am scăpat aici nici de alte atenții supraspecializate. Un domn cu gene vizibil japoneze, căruia m-am recomandat a fi Petre Farina Rest Viitor Bionic Asperger, m-a rugat, cu o înclinare specifică a capului, să-l ascult câteva clipe întrucât voia să-mi vorbească despre alte preocupări ale stabilimentului medical care erau menite să-mi definitiveze diagnosticul. Cercetând „istoria medicală a suferințelor” mele, asta a fost expresia sa, ajunsese la concluzia că ticălosul sindrom Asperger poate coexista cu alte „umbre psihice”, cum ar fi tulburarea de deficit de atenție, hiperactivitatea sau tulburarea de anxietate. Povestea asta cu „umbrele psihice” l-a crescut în ochii mei. Putea să spună direct, în termeni de specialitate, „afecțiuni psihice”, dar omul era sensibil, chiar empatic. L-am suspectat chiar și de faptul că ar fi dus cândva în cârcă o povară mai mare decât a unui aspergerian veritabil. În concluzie, mi-a propus ca să fiu subiectul unei suplimentare „investigații afective”. Sintagma asta m-a cucerit. Și ceea ce a urmat. Chestionarele aplicate m-au încântat. Erau presărate cu tot felul de capcane logice și afective, de ambuscade pentru senzații, percepții, atitudini și comportamente. Laboratoarele în care erau simulate explozii și prezentate filme didactice cu lupte de stradă m-au atras și mai mult. Zeci de fire cu senzori ciudați conectate la o aparatură SF codificau reacțiile într-un fel de grafice sofisticate. Alteori, reacțiile îmi erau cuantificate în cifre, în niște electrocardiograme ale… sufletului, în semne de exclamare sau semne de întrebare. Nelipsiți, cu acceptul meu, de la aceste testări, studenții mă priveau ca pe un extraterestru în cârje. Când au fost finalizate toate chestionarele, testele și experimentele, specialistul cu înaintași japonezi a concluzionat: „PTSD. Tulburarea de Stres Posttraumatic. Așa cum am anticipat”. Fața îi era imobilă, profesionistă, nu trăda niciun sentiment de satisfacție profesională. Ipoteza îi fusese confirmată. Dar ochii, care trădează întotdeauna trăirile afective, îi erau inundați de bucuria succesului. Peste numai câteva clipe, surprinzător, i-a răsărit pe chip o nemulțumire. Realizase faptul că gafase cu acel „așa cum am anticipat”. Gafă de începător, de egocentrist. Dar, imperturbabil, a continuat: „O explozie, o alarmă, imaginile însângerate ale războiului, toate vă pot lăsa sechele la nivel psihic. Acestea ar putea să apară sau să fie consolidate, din cauza expunerii la stresuri traumatici extremi: amenințarea cu moartea sau vătămare corporală gravă; veștile despre moartea violentă sau neașteptată a cuiva foarte apropiat; asistarea la evenimente care implică moartea… Nu putem ignora îngustarea și destructurarea Eului, epuizarea unor resurse interne. PTSD face parte, după cum sigur știți, din nomenclatorul situațiilor care te fac inapt pentru a activa în serviciul militar”, își încheiase specialistul pledoaria. Nu m-am putut abține și, printre hohote de râs, i-am spus: „Nomenclatorul situațiilor care te fac inapt pentru a activa în serviciul militar!… Situațiilor, nu bolilor?… Mă bucur că v-a fost confirmată ipoteza științifică. Povestea pe care ați descoperit-o este veche, după cum știți. La moartea prietenului său Enkidu, Ghilgameș a trecut prin simptome pe care astăzi le numim stres posttraumatic. La Platon, în Mitul lui Er, soldatul mort și abandonat pe câmpul de luptă, în momentul în care corpul îi este așezat pe rug, se trezește și povestește despre o călătorie a sa în regatul morților. Death imagery, parcă, au concluzionat psihiatrii contemporani; un comportament asociat stresului posttraumatic. Vă aduceți aminte de generalul Ney, cel care a pierdut bătălia de la Waterloo? A acționat impulsiv, bizar, dezorganizat și a primit același diagnostic. Atunci când Ahile îl plânge pe prietenul său Patrocle, ucis în luptă, îi este agățată aceeași etichetă a bolii. Știți, o domnișoară asistentă, una foarte atentă și drăguță, mi-a spus acum câteva zile că previzibilul dumneavoastră diagnostic îmi va aduce chiar și un spor substanțial la pensie. Mi s-a sugerat, creștinește, și faptul că atunci când handicapul unui om este de natură fizică, lumea înțelege, dar, când îți pierzi mințile, lumea fuge. În consecință, eu, Petre Farina Rest Viitor Bionic Asperger Stres Posttraumatic, va trebui să accept diagnosticul și tratamentul, pentru a nu deveni – Doamne ferește! – erou al lumii, aidoma lui Ghilgameș sau lui Ahile. Unde mai punem că, privindu-mi ascultător și cu respect noul statut, voi deveni pensionar de lux, din câte am priceput”… Puțin deranjat de tonul meu, specialistul mă întrerupse: „Dacă nu vă supărați, nu cred că zeflemeaua asta o să vă ajute prea mult. Ați refuzat, din câte știu, și propunerile de acordare a unor onoruri: Afghanistan Campaign Medal și Ordinul Național «Serviciul Credincios» în grad de Cavaler. Sincer, și aceste onoruri v-ar fi adus un confort pecuniar suplimentar. Poate vă răzgândiți. E dreptul dumneavoastră să refuzați aceste onoruri, dar un diagnostic medical nu poate fi refuzat. El este stabilit de specialiști”. „Confort pecuniar suplimentar? Profit de război, nu-i așa? Și ce-ar zice copiii mei după moartea mea? «Am beneficiat de profitul pecuniar de război al mutilatului nostru tată. Ce noroc pe capul nostru!»… În sfârșit, am priceput că războiul și moartea sunt afaceri pe cinste!”, am încheiat eu, privindu-l cu mare compătimire…
Acolo, la Ramstein, mintea nu mi-a fost jefuită de bun-simț. Am avut puterea de a despărți apele. Totul a fost simplu: printr-o scrisoare adresată Elvirei… O epistolă la care am lucrat mult timp, în momentele de relativă luciditate… „Dragă Elvira, toate scrisorile de pe front încep, de regulă, cu anestezicul romantic și colbuit: «Sunt bine, sănătos, ceea ce vă doresc și vouă». Nu sunt nici bine și nici sănătos. M-au mutilat. Am ajuns o comedie de om. Mi-au zburat din inventarul trupului părți bune dintr-o mână și dintr-un picior. Psihiatrii spun că există un deranj serios și la partea de care se ocupă ei: sufletul. S-a cuibărit acolo un coșmar care prosperă și nu vrea să mai plece. Sunt, așadar, un rest de om nociv. Regret că nu v-am ascultat. Am plecat într-un război care nu era al meu, al tău, al Monei și al lui Mihnea. Sunt nu doar un rest de om nociv, ci și un rest de tată și de soț nociv. Am ajuns o caricatură de trup și de suflet. V-am rănit profund sufletele; știu. Să salvăm ce se mai poate salva: viitorul Vostru. Spune copiilor ceva simplu, omenesc: «A murit tata». Nu mă veți mai vedea. Dacă restul de viață din mine îmi va permite, voi pleca de aici direct la Mortuc. Între orașul în care locuiți și Mortuc este și o distanță care ne poate apăra. Sinuciderea, care mi-a dat târcoale, nu poate fi o opțiune pentru un (fost) preot. Vor fi niște cheltuieli minime pentru întreținerea mea. Voi înjgheba o locuință simplă de tot. Mă voi împrieteni cu mijloace de subzistență austere, strict necesare. Luxul va fi reprezentat doar de un telefon, de internet și cărți diverse.
Toate veniturile mele viitoare, previzibile din pensia care va fi stabilită, vor merge, lunar, către voi. Îmi voi reține doar strictul necesar unui sihastru care plătește abonament la internet și impozite. Un avocat asigurat de armată va gestiona, împreună cu tine, problematica divorțului, dar și pe cea a unui testament în care, firește, tu primești totul, împreună cu Mona și Mihnea. Știi că după ce iau decizii nu mai negociez nimic. Este o trăsătură de caracter mizerabilă, dar acum ne va face bine. Mai ales ție și copiilor. Recăsătorește-te. Oferă-le și copiilor un tată. Acum, când sunt mici, se vor acomoda ușor; sau mai ușor.
Nu-L voi ruga pe Dumnezeu să mă ierte pentru răul pe care vi l-am pricinuit. Nu merit această iertare. Să nu te rogi nici tu. Nu vreau să vă scriu nimic despre dragoste, iubire, dor. V-aș răni prea mult. Îndepărtează fără echivoc, din jur, trecutul nostru: fotografii, filmulețe, scrisori etc. Lasă-i viitorului șansa de a nu fi otrăvit de el.
Știu că vei avea grijă de copii. Nu-mi răspunde la această scrisoare. Nici la semnalele pecuniare care vor urma. Nu-mi da nicio veste. Chestiunile birocratice care vizează divorțul etc. vor fi rezolvate simplu. Petre, restul din Petre.”
Tot acolo, la Ramstein, am tăiat, în același mod, prin două epistole, și nodul gordian al relațiilor de serviciu… „Înalt Prea Sfințite Arhiepiscop, grija Voastră pentru viitorul supraviețuirii mele creștine mă onorează. Îmi propuneți un post la o biserică, la o mănăstire sau în structura birocratică a instituției pe care o păstoriți. Eu am devenit un rest de om. Sfântul altar și proximitatea sa nu trebuie să ofere spectacole de circ. Pensionarea care decurge din statutul meu de mutilat este singura soluție decentă. Sper să nu fiu chemat periodic de către medici, ca să verifice dacă nu cumva mâna și piciorul mi s-au întregit miraculos sau dacă ticălosul meu chiriaș, coșmarul, îmi mai locuiește în suflet. Sărut dreapta, Petre Farina.” „Domnule comandat Mihai Alexa, sunt onorat de gândul dumneavoastră care sugerează faptul că ar putea fi căutate soluții pentru păstrarea mea în structurile militare din țară: la o «capelă, la un birou care coordonează activitatea preoților militari» etc. Dar știți cum spun militarii, mai ales militarii: «Morții cu morții, viii cu viii»… Eu nuanțez: «Morții cu morții, viii cu viii, semiviii cu semiviii…» Sunt un semiviu, dacă nu cumva un semimort care vă solicită să considerați aceste rânduri ca fiind cererea sa de pensionare. Cum am refuzat să fiu transformat într-o ființă semibionică, deplasarea mea către varii instituții care gestionează pensionarea fiind imposibilă, vă rog să îmblânziți cunoscutele elanuri pline de exces de zel ale birocrației. Aș dori să fiu pensionat fără să-mi mai fie afișat restul de trup prin fața altor comisii. Fișa medicală de la spitalul din Germania, pe care am citit-o, este foarte generoasă în argumente care pot conduce legal la recunoașterea statutului meu de fost preot militar. Dumnezeu să vă ocrotească! Petre Farina.”
Când am ajuns la Mortuc eram un fost soț, un fost tată, un fost preot, un fost militar. Eram un semiom. Semiom? Poate e cam mult. L-am anunțat ieri pe Gabriel Ghioc despre moartea Soniei. Ca fost preot nu aveam însă obligația elementară de a-i spune Soniei că am certitudinea faptului că fiica sa a murit? Ruptura mea cu lumea a devenit însă dramatică, dacă nici în asemenea situații nu mai pot reacționa.

*Fragment din romanul cu același nume (încredințat spre publicare Editurii Junimea)
 

Vasile GHICA

Aforismele mele
(1)

Natura a știut să facă și din ciulini o capodoperă.
*
Și marea cunoaștere este poezie.

*
Scriu ca să-mi sâcâi semenii.
*
O fi calculatorul o sculă genială, dar nu trebuie să ne facem altar din monitorul lui.
*
Poate că și desfrânații țintesc Absolutul.
*
Meteoriții sunt, probabil, bolovanii cu care Dumnezeu aruncă în noi, ca să ne trezească.
*
Știm încotro alergăm. Dar nu și de ce.
*
Singurii oameni împăcați definitiv cu ei înșiși sunt imbecilii.
*
Nu banalizați viața! Mai lăsați-i și ceva mistere, măcar pe sub căptușeala visului !
*
Nu cantitatea informațiilor contează în formarea unui om, ci releele stabilite între ele.
*
Strămoșii mei nu erau analfabeți. Citeau în stele.
*
Castelul Elseneur așteaptă încă un răspuns.
*
Gratiile închisorilor pot deveni telescoapele nemărginirii.
*
Ferește-te de tine însuți!
*
Dialogul autentic „ne-a îmbrâncit” spre culmi.
*
Pe o insulă pustie nu-ți rămâne decât să polemizezi cu infinitul.
*
Cristofor Columb nu a avut nevoie decât de un ou. Și de o idee.
*
Tot în palme poate fi ghicită și biografia țăranului.
*
Mă tem că rațiunea este în căutarea altei specii.

Ion ROȘIORU

Poem ludic

Eternizându-ne pe-o velă
Și eu, gazel, și tu, gazelă!

Certându-ne pe o franzelă
Și eu, cartel, și tu, cartelă!

Urcându-ne pe altă schelă
Și eu, nivel, și tu, nivelă!

Născându-ne într-o nacelă
Și eu, rondel, și tu, rondelă!

Slăvindu-ne-ntr-o ritornelă
Și eu, castel, și tu, ca Stelă!

Uimindu-ne de-o vilanelă
Și eu, Costel, și tu, c-o stelă!

Prinzându-ne-ntr-o tarantelă
Și eu, Dan Tel, și tu, dantelă!

Plimbându-ne pe o stradelă
Și eu, Sorel, și tu, sorelă!

Mirându-ne de-o caravelă
Și eu, Mirel, și tu, Mirelă!

Trezindu-ne-ntr-o filomelă
Și eu, ca Nel, și tu, canelă!

Scrobindu-ne o fustanelă
Și eu, Marcel, și tu, Marcelă!

Ne me quitte pas, ma belle
Et moi, Brel, et toi, ombrelle!

Se întâmplă…

Se întâmplă să te isc
Asumându-mi orice risc!
Se întâmplă să te sper
Întețind orice mister!

Se întâmplă să te fiu
Străbătând orice pustiu!

Se întâmplă să te strig
Rezistând la orice frig!

Se întâmplă să te tac
Biruindu-mi orice trac!

Se întâmplă să te chem
Înfruntând orice blestem!

Se întâmplă să te ning
Strălucind pe orice ring!

Se întâmplă să te mir
Câștigând orice turnir!

Ești marea sărbătoare…

Ești marea sărbătoare a sufletului meu:
Doar plopii de ți-i număr ies fără soț mereu!

Ești marea sărbătoare a zilelor ce scad:
Atunci mi te închipui împodobind un brad!

Ești marea sărbătoare a nopților ce cresc:
Că mă găsesc alături de tine m-amăgesc!

Ești marea sărbătoare a Verii de Brumar –
Vestală-n templul unde cu orice vis apar!

Cu cel din urmă licăr…

În turnul de ivoriu pătrund cu cheia sol
De care portativul va fi de-a pururi gol!

În spațiul, cilindric, ferestre nu-s defel
Și nici măcar un scaun să mă așez pe el!

Nu-i masă, nu-i velință de in pe canapea
Ca-n noaptea nesfârșită să mă întind pe ea!

Nu-s lumânări în nișă și nici amnare nu-s
Și nu-i nicio icoană cu chipul lui Iisus!

I-aș cere să-mi trimită un pui de licurici
Să nu mai simt această puzderie de nici!

Un bob de fosfor care în propriul meu praf
Cu cel din urmă licăr să-mi scrie-un epitaf!

Ecou de baladă

Sunt pe un braț de fluviu. Tu ești pe celălalt:
Aș vrea s-ajung la tine, dar soarta-mi strigă: halt!

E despicată apa de-un lung ostrov cu cai:
Dacă-l străbat de-a latul, îmi strigă moartea: stai!

Pe-al doilea braț, furtuna va genera prăpăd:
Scris nu mi-a fost în viața de față să te văd!

O să m-aștepți, cu anii, să vin să te colind:
De-a pururi voi rămâne cu Ielele pe-un grind!

Să cultivăm misterul…
(coplă cu variațiuni)

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-n labirintu-i nu este niciun ghem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-s mănăstire ce-n zidul ei te chem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă vom ajunge să nu-l mai studiem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-ți tac în limba de-acasă szeretlem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-n orice clipă tânjim să-l feliem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă ne constrânge ca orișice sistem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-n el se află un adevăr suprem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-n el se stinge trecutul meu boem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-n viața asta noi n-o să ne vedem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă împreună cafeaua n-o s-o bem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-i facem cinste aceluiași totem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă niciodată noroc n-o să avem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă ne închide în grota-i Polifem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă nu ne ducem pe jos la Betleem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă-i cerem sfatul Părintelui Efrem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă suntem îngeri ce din eden cădem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă nu ni-i teamă de veșnicul blestem!

Să cultivăm misterul acestui mic poem
Chiar dacă nu ne cheamă Sureyya și Kerem!

Rondelul crescătorilor de reni

Pădurile lapone spre alte zări pornesc
Și-n urma lor de soare se sfarogesc lichenii.
Pe râuri înghețate flămânzi se-ndreaptă renii
Spre nordul tundrei care-i întâmpină firesc.

La începutul verii când se topesc troienii,
Cu grijă crescătorii de drum se pregătesc.
Pădurile lapone spre alte zări pornesc
Și-n urma lor de soare se sfarogesc lichenii.

Cu latele copite-n zăpadă scormonesc
Când fac câte-o escală în mijlocul poienii
Cât timp însoțitorii să-și frigă crăpuștenii
Pe care din vâltoare cu mâna-i pescuiesc…

Pădurile lapone spre alte zări pornesc!

Să-ncerc să te răpesc din valuri…

Învolburat să curgă Rhinul, să vină-nmiresmatul
mai,
Să mă avânt avid spre tine, să-ți fur misterul, Lorelei!

Să las în voia apei lotca, să-mi strige dur destinul: stai!
Să cred că doar mi se năzare, să fiarbă sforul, Lorelei!

Să-nceapă din senin furtuna, să mă necheze foștii cai,
Să nu-i ascult, să mă orbească lumina stâncii, Lorelei!

Să-i cânt blestemului în strună, să sper c-așa ajung în
rai,
Să-ncerc să te răpesc din valuri, să-mi fii mireasă,
Lorelei!