Literadura nr. 3 (7)

Poezie din Macedonia

Violeta TANCEVA-ZLATEVA

Acesta-i drumul care nu te duce nici-unde.
Modernism sau decadență –
În ţara Nesosindă
Fiecare îşi croieşte destinul.

Da
Cam sigură sunt că acesta e Drumul
Care se deschide prin pădurea aurie a
toamnei.
L-am văzut
De curând prin el Iepurele Alb a alergat.

Aici e şi ciuperca aia roşie.
Numai o fârâmă
Şi drumul singur se deschide.

Nu-ţi dă răgaz să te gândeşti
Încotro s-o iei
Prin
Care
Potecă
Să-ţi încerci norocul.

Noaptea cât anul

Se mai lungeşte noaptea
Nevăzute devin drumurile.
Ah acea noapte cât anul!

Cea soră ocrotitoare
În duşman rău se preface.
Ah acea noapte cât anul!

Unde a ascuns-o
Dimineaţa, rumena dimineaţă
Pe care de secole am aşteptat-o?

După care munţi a izgonit-o
Vara, vara care nu reuşeşte
Să-mi încălzească sufletul?

Ah acea noapte
Noaptea aceea cât anul!

Lence MILOŞEVDCA

Alchimia pasiunii

Pasiune, câteodată dragoste
Sau nebunie splendidă i se spune.
Ea şopteşte:
,,Acesta e trupul meu, ia-l!”
Nu ştie cât de mult sufletul
Va rezista în lava fierbinte.
Tot timpul repetă:
,,Ah, acesteia numai dragoste i se spune!”

S-a întâmplat,
Drumurile li se încrucişară şi
Într-o lumină pură arseră.
Apoi se despărţiră.

Două poteci paralele
Nu se pot întâlni,
Se grăbesc într-un necunoscut permanent.

Lumina o colorez

Nu-l întrezăresc
Firul subţire
Dintre dorinţă şi aievea,
Visurile le activez,
În nor mă transform.

În loc să mă cert cu oamenii,
Eu cu cerurile stau în dispută.
Într-o clipă agenda şi norma
Dispar din lumea aceasta.

Apoi,
Într-o capcană
Nesimțită de mine mă prind.
Devin umbra trupului meu.

Selecție și traducere: Dina Cuvata
Stilizare: Florentina Loredana Dalian

Dina CUVATA (DIMO NAUN
DIMCEV)

A nipotslor lă-alăsam…

Ushili di-acasã di totna nã eara dishcljisi:
Yinea oaminji sh-nã cãlca, nã stulcina!
Bratsãli totna nã eara teasi ti oaspitslji:
Yinea oaspitslji sh-nã li frãndzea!
Inima di totna nã eara largu dishcljisã:
Yinea corghilji shi-ù mãca,
Ti noi nu-avea tsiva!
Ocljilji-a noshtsã videa sh-ti noi shi ti-alantsã:
Yinea ieshtsãlji shi nã-lji bea,
Shi tora-armasim cu cafcali goali!
Azã ushili-a noasti suntu-ncljisi,
Mãnjli-a noasti suntu ligati,
Inima nã si featsi scrum.
Oclji nu ved ma largu di noi.
Ehtsãrlji sh-fac chefea-a lor,
Ehtsãrlji sh-cãntã cãntitsli-a lor,
Ehtsãrlji sh-tindu inima-a lor,
Ehtsãrlji nã-lji tsãn ocljilji ãncljishi,
Ehtsãrlji-ù puvilescu inima-a noastã…

A nipotslor lã-alãsàm mash mirmintsã
pãryisiti,
Cãntits amutsãti cu nãdii blãstimati shfãrmãcoasi!

Scopie 1989

Chiardirea

Caimó cu caimó –
Cãhãri.
Lacãrmã di lacãrmã –
Plãngu.
Oh cu oh –
Ofticã.
Gailé pristi gailé –
Ghigor.
Noapti cu noapti –
Scutidi.
Dzuùã di dzuùã –
Cheardiri.

Cãhãrea,
Plãngul,
Oftica,
Ghigorlu,
Scutidea:
Cheardirea…

Bat cămbanjli

Yisili, shcreti s-li ved, mi vatãmã,
Inima nji-u lãescu, nji-u usucã.
Cu cafi ‘nã hãryii putearea nã si bea,
Cu cafi ‘nã dzuùã gljemlu nã si-adunã.

O, Armãnjlji-a melji, ia stats!
Iu vã-aflats nu vã minduits ‘nã oarã?
Blãsteamili greali-a nã mãcã
Shi, canda nu-avdzãts cà mirmintsãlji grescu?

Nu videts cà oasili s-mutarã?
Nu fudzits, fratslji-a melji, ashtiptats!
Niorlji sãndzãnats,
Arãurli di làcãrnji nã-ù da
Umutea dit soni-a noastã.

Blãstemlu-a pãpãnjlor nu nã-alasã,
Nu tradzi mãnã di noi!
Armãnjlji-a melji, nu mi-alãsats singur:
Bat cãmbànjli-a banãljei
Nu-a moartiljei!

LIVIU OFILEANU

Dialectica așteptării

După volumul Gringo (Ed. Casa de Pariuri
Literare, 2012, carte nominalizată la
premiul Mihai Eminescu, Opera Prima
2013), tânărul Radu Nițescu revine editorial cu
Dialectica urșilor, Ed. Max Blecher, 2016.
Titulatura de „gringo” e specifică americanului
intrat într-un bar mexican, pentru poet ar fi
ipostaza celui străin la el acasă; cea de „urs” ne
poate aminti de cărțile douămiiștilor, Marius
Ianuș cu Ursul din container, sau Ileana
Mălăncioiu care a scris un poem formidabil
despre magia ursului și simbolistica aferentă.
Ce s-a putut remarca încă de la prima carte
au fost eleganța discursului, metoda construcției
și conștiința unei noi generații: „aș vrea să merg
în new york cu poetul alexandru văsieș/ căpitanul
america al generației mele/ să ne schilodim
simțurile pe capul libertății/ umbrele noastre să
aibă picioarele în apă”, (vol. Gringo, p. 8). Al
doilea volum continuă linia celui precedent,
anume amestecul de melancolie și ironie devine
marcă înregistrată: meșteșugul înscenării
diverselor stări pe evantaiul cotidianului, fiorul
pierdut și regăsit al lecturii subliniat prin câteva
referințe livrești, fără a ocoli expresii licențioase
ori eufemismele acestora, totul se pune în slujba
aventurii lirice și a nevoii de alt colorit semantic:
„Îți citesc și atît de frumos, ca un fard glossy,/ îți
sclipește la ochi nebunia. A trecut vara,/ ca lanul
de porumb văzut din mașină,/ a trecut ziua, ca
musca amețită de soare,// un somn de lăcustă,
droguril din Haga/ în penarul-văcuță,
telecomanda,/ antologia poeților din Insulele
Canare (…) ce treabă și asta, să crești îndesînd/ în
plămîn și în inimă, să descopri că/ încape mai
mult ca-ntr-un 747/ &/ ce treabă e asta, să nu știi
dacă ceața/ vine din Londra sau dinăuntru,/ să-ți
întrebi vecinul, nea Petrică,/ spune-mi și mie,
afară e ceață?/ Și dacă e, să te bucuri,/ și dacă nu,
să te bucuri mai tare.” (mică nebună, p. 5).
Radu Nițescu simte nevoia de a crea o
mitologie personală, un spațiu tușat, ușor
recognoscibil, iar pentru aceasta adaugă
descrierilor de spații exterioare (strada, blocul,
liftul etc.) o seamă de personaje mai mult sau mai
puțin contondente: taximetristul, tipul bere de pe
bordură, nea Sandu de la parter, bozonul Higgs,
Mircea, Maria, Mihnea și Dănuț, un țigan, și nu
neapărat la urmă serotonina, sevraj care-l
conduce către persiflarea omniscienței lui Arsenie
Boca (poezie bucurie, p. 39). Fiecare poet caută
să producă alte fisuri în blocul concretului,
încearcă să-și stabilească un cort de campanie
înafara orașului (înafara scriiturilor deja
cunoscute), la fel este și cazul lui Nițescu și al
altor poeți lansați în ultimii cinci-șase ani. Însă,
datul cu tifla, cinismul nesusținut de pârghii pe
măsură nu va produce nimic notabil, iar Nițescu
pare să știe acest lucru, astfel că se rezumă numai
la câteva ieșiri în decor, tocmai pentru a nu se
distanța prea mult de tonul celor admirați.
Influențele sunt vizibile (chiar și din spațiile
optzeciste încoace), se folosește încă rima
întâmplătoare, diminutivele (gen Ion Mureșan
sau Virgil Mazilescu), asta chiar dacă suntem într-o
grațioasă halucinație a software-ului, în fapt, un
scurtcircuit pasager al conștiinței, așadar un
răsbel al imperativelor: „Înger-îngerașul meu, ar
trebui să-ți stea mintea/ la licență și job/ și tu o
arzi ca un bou toată ziua./ (…) Uite, astăzi, prima
dată, un roboțel a aterizat/ pe cometă.” (Înger-îngerașul,
p. 21).
Seria lucrurilor bizare și perfide se
intersectează cu etalarea fragilității pierdute și
regăsite sub diverse forme: „Steluțe argintii pe
tavan și semiîntuneric,/ cîțiva tipi se cară de la
început./ Credeam că am mai multă răbdare, zice
unul, și zboară/ tot grupul./ Kiss, Andy Warhol,
1963, 12 cupluri se sărută/ cîte 3 minute și
jumătate. Bărbați cu femei,/ femei cu femei,
bărbați cu bărbați, Gerard Malanga pe rînd, cu o
femeie și cu un bărbat, Ed Sanders și alții. Un
singur/ actor e negru, dar asta nu-l face urât.”
(Dialectica urșilor, p. 31).
Sau acest fragment în care tot de promiscuitate e
vorba: „Scutul de chinină oprește musca să-și
împrăștie/ toracele pe pereți și la lumină se-nvârt
trei fluturi/ mari, pămpălăi, numai buni de lăsat în
pace,/ dar ea vrea să-i prindă c-un borcan gol de
murături,/ să-i scoată afară, să le dea libertate.”
(Toți avem o inimă pornhub, p. 30).
Poate că unele piese par adesea nu îndeajuns de
elaborate, dar insistența pe miniaturi și resorturi
psihice țin încă de formarea scriiturii (și a omului)
chiar sub ochii noștri, și totuși, originalitatea lui
Radu Nițescu e vizibilă. Se vede de la o poștă că
unele lucruri clarificatoare sunt omise în mod
intenționat, anume pentru a pune la lucru mintea
cititorului, semn al inteligenței constructive și al
fuziunii temporare în clișeistica disprețului, cea în
care au evoluat la unison protagoniștii
douămiismului. Tot ceea ce sună cool și mișto,
anume teritoriul lingvistic personalizat și înțeles
numai de inițiații grupului (cu o grămadă de
lumini și umbre, lecturi și dezinteres față de
altele) ține hangul noului venit. Cei dinainte sunt
întodeauna „vulturii bătrâni și prostuți”: „Cînd
eram mic și mă uitam la desene am plîns/ și eu
crezând că tigrul l-a omorît pe ursul teribil/ baloo,
dar am plîns și a doua și a treia oară/ când am
văzut chiar dacă știam că nu,// că n-are nimic, că-și
revine, era/ cadrul ăla ploiois și trist cu vulturi
bătrîni și prostuți/ și nu puteam să rezist, ăla era/
adevăratul sfîrșit pentru mine,// mowgli scăpat și
jelește ursul mare și mort/ car se răcește, mi se
părea de-atunci/ prosteală pe față ursul înviat și
puiul de om/ care se-ntoarce în sat și se-apucă de
viață.” (Cînd eram mic și mă uitam la desene am
plîns, p.49).
Iată și un poem simplu, de această dată pe tema
dragostei, deși poetul e amator de șah, lego și nu
mai știu ce jocuri electronice al căror scop
rămâne, într-un final, legat de un cod al epatării
cititorului: „Luminițele din ochi,/ sper că le mai
are și-acum.// Era c-un an mai mică, nu mai știu
la ce/ clasă, leșinată după Borges, așa c-am/ ras
într-un weekend tot ce aveam pe acasă,/ și acum
stau și mă întreb dacă știe// că încercam o
vrăjitorie, că băteam/ cîmpii la țigară despre
Evaristo Carriego/ calculând cum să așez
următoarea/ piesă la lego, și timpul devenise
încet// încet circular, o s-o sărut mîine și/ iar și iar
și iar visam ochii ei/ de cărbune și mâncam singur
bomboanele/ de ciocolată cu alune pe care numi//
făceam curaj să i le dau, dar tu nu știi/ ce
făceau luminițele alea, sper că/ au rămas cum
erau.” (Luminițele din ochi, p. 33).
Aș putea demostra, luând fiecare termen în
parte, cum poetul își ademenește cititorul cu
anumite „cârlige” afective din viaţa personajului
(senzaţii, îndoieli, prevestiri, vise, discuţii), cum
aerisește locul și descrie imaginea, dialoghează în
doi peri și are un joc de registre ce provoacă
memoria culturală. Iar asta e bine vreau să spun,
adică autorul cunoaște jocul cu mingea
semnificanților. Una peste alta, cu două cărți la
activ și cu o vizibilitate constantă în spațiul
revuistic – Dialectica urșilor propune o poezie a
sincerității fățișe și a particularităților
contrastante; pe de o parte, scriitura include
gena erotismului și autodisprețului douămiist, pe
de alta le respinge cu dezinvoltura
descoperitorului de noi pământuri – o
descoperire redescoperită, în fond, candoarea și
gingășia unor texte, subțirimea altora prisosește
cu vârf și îndesat. De reținut, până una alta: Radu
Nițescu, Dialectica urșilor.