De-ai noștri! – Octavian Moșescu – Alte vitralii (7)

Nostalgia unui meloman

Cu prilejul festivității centenarului „României june” mă întîlneam în fiecare zi cu subtilul traducător Franyo Zoltan, un îndrăgostit de lirica românească. Colindînd capitala Austriei, ne opream, adeseori, la cele mai mari librării de pe Kartnerstrasse și Graben. Intenția noastră era, nu numai cunoașterea noutăților editoriale, ci mai ales admirarea edițiilor bibliofile realizate aici la cel mai înalt nivel artistic și tipografic și ilustrate într-un mod cît se poate de atrăgător.
Nu mică mi-a fost mirarea cînd, într-una din aceste librării, am găsit „Antologia poeziei românești”, tălmăcită de prietenul meu Franyo Zoltan, reunind între coperțile ei cele mai bune creații ale lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. Dacă realizarea grafică este ireproșabilă, n-am putut să nu-mi ascund nedumerirea față de tirajul foarte redus în care a apărut — numai 2000 de exemplare. Explicîndu-i prietenului meu că în țara noastră opera lui Goethe, Lenau, Heine sau Rainer Maria Rilke se tipărește în tiraje de masă, acesta m-a făcut să înțeleg că, în cel mai scurt timp, scriitorii români vor fi traduși în patria valsului în tiraje corespunzătoare.
În lungile peregrinări prin metropola austriacă am constatat, nu fără o undă de tristețe, dispariția teatrelor de operetă. În anii studenției mele, Viena se recomanda, prin excelență, ca un oraș al operetei, unde se puneau în scenă capodopere ale genului, un loc aparte al stagiunii ocupîndu-l Strauss, Offenbach, Kalmann și Lehar. în acei ani, am admirat jocul și arta interpretativă a celebrilor cîntăreți Hubert Marischa, Betty Fischer și Hans Moser. Au fost desființate celebrul Theater an der Wien și Karltheater, în prezent spectacolele de operetă alternînd cu cele de operă numai la Volksoper de pe Wahringerstrasse și, foarte rar, la Raimundheater, unde au loc, de regulă, reprezentații de comedii muzicale. La Opera Mare de pe Ring au acces numai melomanii bogați, deoarece costul unui bilet la parter se ridică la impresionanta sumă de 250 șilingi. Și cînd ne amintim că, în urmă cu cîteva decenii, cu o sumă infimă ascultam pe renumiții tenori Leo Slezak, Traian Grozăvescu și Alfred Piccaver, pe baritonii Hans Duhan, Bohneu și Jean Atanasiu, precum și pe celebra cîntăreață de coloratură Lehna Kurz.
Un alt loc de întîlnire pentru artiști, scriitori și ziariști îl reprezentau cafenele de pe Ring. În zilele acestea, împreună cu compozitorul Filaret Barbu, care face parte din delegația noastră, ca fost membru al „României june” am căutat vechile cafenele Toidl și Arkaden, unde Eminescu și-a scris strălucitele poeme pentru „Junimea” și revista „Familia” din Oradea. Cafeneaua Toildl, unde, înainte cu 100 de ani, s-au pus bazele societății noastre, a dispărut, iar Arkaden s-a transformat într-un bar de zi, sub firma Votiv, după numele catedralei din apropiere. A rămas, în schimb, strada iluminată feeric, circulată intens atît ziua cît și noaptea.
Cuprins de nostalgia vremurilor romantice apuse, n-am mai găsit zîmbetul, voioșia în cîntecul de altădată al marii metropole din Europa Centrală. Revăd oare Viena prin optica vîrstei mele de astăzi ?
19 decembrie 1971

Pictorul de pe Valea Rîmnicului

În limpezimea unei dimineți de vară urcam colinele de la Răducești, de unde priveam spre Valea Rîmnicului un tumult de ape care, după cîteva zile de furtună, despica livezile coborînd năvalnic spre oraș.
Acolo pe un dîmb — sub un pîlc de meri — „pictorul nostru“, cum i se spunea în satele mărginașe maestrului Ștefan Popescu, așezat în fața unui șevalet, prindea pe pînză movul cu reflexe albăstrii al zărilor dinspre Runca și Bisoca.
Am fost plăcut surprins, reîntîlnind pe romanticul îndrăgostit de pitorescul ținutului dintre podul de fier și îndepărtatele izvoare ascunse în desimea brazilor de la Pleși și Marti nu.
Nu ne mai văzusem din Italia, unde mă aflam într-un grup de excursioniști, în timp ce pictorul, cu cutia de culori sub braț, cutreiera orașele, ispitit de demonul artei.
Se oprise cîteva zile la Veneția, la întoarcerea de la Cap Ferrat, din sudul Franței. Pe marea cu sclipiri de mozaic l-am cunoscut, la bordul unui vapor care făcea cursa între Lido și cetatea lagunelor. Auzise glasul patriei după cîteva luni de absență din țară.
De la început ne-a captivat cu firea deschisă și amabilitatea de a ne fi tot timpul o călăuză prețioasă prin muzeele cu vestitele tablouri din Re-naștere și la comorile de la Palatul Dogilor.
Înalt și slab, cu pălăria cu boruri mari, cu o cravată înfoiată ce dădea o distincție de boem acestui artist cu chip de beduin, aflase printre noi pe Lucrețiu Pătrășcanu, pe atunci student în anul I la Universitate, dar cunoscut în țară prin atitudinea sa protestatară. Se cunoscuseră în casele lui Dobrogeanu-Gherea, unde Ștefan Popescu era apreciat de pe timpul cînd era secretarul cercului socialist de pe lîngă clubul muncitoresc din București, unde participa la conferințe și colabora la ziarele „Lumea Nouă“ și „Munca“ cu desene și gravuri desprinse din viața socială a timpului.
Revenind în țară, îl întîlneam deseori în sălile de expoziție, unde publicul admira tablourile din Maroc, din Italia și, mai cu seamă, peisajele de la noi, de pe Valea Rîmnicului. Multe din peisajele de la Răducești au figurat și în expozițiile de peste hotare.
De mai multe ori, împreună cu prietenul nostru comun Adrian Maniu, l-am vizitat în atelierul din strada Dionisie, unde, pe lîngă lucrările de artă, ne arăta corespondența sa cu mari personalități artistice din Franța. Cînd l-am văzut la Răducești, unde își avea atelierul de lucru, era revoltat împotriva comitetului de inițiativă din Rîmnicu-Sărat, care încredințase sarcina executării bustului poetului Al. Vlahuță, sculptorului minor Oscar Sphaete. Cu toate acestea, trimisese un tablou să se vîndă pentru mărirea fondului, dar și o scrisoare în care își făcea cunoscute opiniile.
Îmi amintesc de ultima vizită făcută la Răducești cu scriitorii Ion Marin Sadoveanu, Perpessicius, Victor Ion Popa și cu învățătorul Andrei din localitate, prieten cu artistul. Era o desfătare pentru toți să privim peisajele de pe Valea Rîmnicului și de la Poiana Mărului.
Cum în curtea atelierului se afla și o cramă, proprietatea soției, pictorul ne-a adus cofere de vin de Răducești. Pe cînd coferele se goleau mereu, vizitatorii se întreceau în vorbe de duh și epigrame adresate amfitrionului:
Cînd bei nectarul din ulcioare,
Aici în crama de sub cer,
Ne întrebăm toți, cu mirare,
Ești pictor, ori ești pivnicer?

★
Cînd am intrat pe-această poartă,
Să bem în cramă… este clar:
În vinuri torni atîta artă,
Pe cînd pictura e… Cotnar!
Astăzi, în pragul aniversării unui centenar de la nașterea pictorului, de ce nu ne-am strînge cîțiva dintre prieteni și admiratori să refacem acel interior de la Răducești pentru o casă memorială? Am cinsti cum se cuvine pe cel mai îndrăgostit pictor al Văii Rîmnicului, dar, în același timp, ne-am cinsti și pe noi, păstrînd cultul personalităților artistice care au pus în valoare frumusețile pitorești ale meleagurilor noastre.
5 aprilie 1972

Din nou la Weimar

După o noapte de binefăcătoare odihnă în liniștitul oraș al florilor, Erfurt de pe Elba, într-o dimineață de iulie cu străfunduri albastre, ne-am continuat călătoria spre Weimar. Au trecut mulți ani de cînd colindam aceste drumuri ale clasicismului german. Nu pot uita zilele petrecute la Weimar și Dresda, împreună cu eruditul critic de artă Alexandru Busuioceanu, cu care am plecat într-o caravană de turiști de toate naționalitățile. La explicațiile profesorului român toți se strîngeau în jurul lui, ghizii tăceau; iar oamenii de artă căutau să-1 cunoască, cerîndu-i colaborarea la revistele de specialitate. Astăzi, ca și atunci, pe vremea studenției, mă cuprind aceleași emoții și aceeași nerăbdare de a ajunge cît mai grabnic în cetatea de suavă lumină a marilor poeți din secolul al XVIII-lea.
Și e firesc să vibrăm de emoție cînd pătrundem pe străzile înguste dintre grădinile luxuriante și casele în stil gotic, cu bolți și ogive, cu porticuri sprijinite pe colonade de marmură și sculpturi de inspirație mitologică.
După ce vizităm vila luxoasă a compozitorului Liszt, unde aflăm o gravură a lașilor de pe vremea cînd marele muzician a vizitat Moldova, rămînînd uimit de măiestria tarafului Barbu Lăutaru, ne îndreptăm spre casele memoriale Goethe și Schiller.
Pășim pe aceleași dale de piatră pe care altădată, cei doi titani ai literaturii germane își făceau plimbările zilnice. De multe ori mergeau să asiste la spectacolele Teatrului National sau coborau la Auerbach, la un pocal cu vin de Rin, unde discutau pînă la închiderea localului, pentru ca în seara următoare discuțiile să înceapă iar, mai cu seamă în legătură cu colaborarea la revista literară, filozofică și istorică „Die Horen”, care apărea la Weimar sub conducerea lui Schiller.
În fața portalului cu placa comemorativă patinată de vreme, ezităm o clipă. Intrăm ca într-un templu în casa-muzeu unde Goethe a trăit cei mai rodnici ani, desăvîrșind opere și terminînd — după o jumătate de veac — „Faust”, pe care l-a început la Auerbachus Keller din Leipzig, pe care o vizitasem cu cîteva zile mai înainte admirînd statuile lui Mefisto de la intrare.
Sîntem invitați mai întîi să vizionăm un film în românește cu episoade din viața poetului, apoi în muzeul cu saloane somptuoase, cu tapițerii și mobilă de epocă, cu tablouri și vitrine pline de manuscrise și relicve din timpul călătoriei în Italia. Goethe, pasionat colecționar de artă, a strîns în timpul vieții peste 25 000 de obiecte de valoare artistică. în aceste elegante încăperi, amfitrionul își primea oaspeții, renumiți poeți, precum Henrich Heine, romancieri, filozofi, arheologi și pictori, activitatea sa transformînd ducatul de Saxa în cel mai vestit centru de cultură, știință și artă. Dar apartamentul unde se retrăgea poetul pentru a găsi liniște de gîndire și scris se rezuma la un birou mic și un dormitor cu un fotoliu și cu un pat simplu, unde s-a stins în anul 1832.
După vizitarea casei memoriale Schiller, unde poetul a scris cele mai multe balade și piesele „Maria Stuart”, „Fecioara din Orleans”, „Mireasa din Medina” și „Wilhelm Tell”, am părăsit orașul avînd senzația că am parcurs o epocă aureolată de acești doi zei, nu numai ai literaturii clasice, ci și ai umanității.
24 septembrie 1972

Seri de odinioară

Într-o vreme, în serile lungi de iarnă invitam cîțiva pictori prieteni la cină. Serile acelea nu le voi uita niciodată. Iată-1 pe maestrul Steriadi, meloman și om de lume, intrînd vesel și povestind din pragul ușii prima anecdotă auzită chiar în ziua aceea la Academie sau la un colț de stradă. Masiv și greoi, dezbrăcîndu-și paltonul cu poalele pînă la pămînt, descolăcind de la gît șalul de cîțiva metri, se așeza în capul mesei, fredonînd o arie sau schițînd pe blocul pe care îl purta la sine un prieten vecin de masă.
În stînga sa era Lucian Grigorescu, prietenul răsfățat, gata oricînd să întrețină cu amintiri și glume o societate întreagă; la dreapta, maestrul N. Dărăscu, care fuma veșnic din pipă un tutun pre-parat dintr-o combinație orientală de tabac, cu di-verse plante și cu smochine.
Cînd venea Camil Ressu, discuțiile deveneau pasionante; Ressu era simpatizant comunist de pe vremea cînd își făcea studiile la Paris, luînd parte la întrunirile și manifestările greviste din capitala Franței. Avea o încredere neclintită în victoria socialismului. Era prin anii 1940.”
Sculptorul Gheorghe Angliei, tăcut și gînditor trăise peste 15 ani la Paris, ca lucrător în atelierele confraților francezi; era intransigent în dialoguri, ca și în arta lui de o puritate și simplitate impresionantă.
Cel mai tînăr dintre ei, Cornelii! Baba, venise de curînd de la Iași, unde își făcuse studiile cu N. Tonitza și se afirmase de pe băncile facultății ca un real și autentic talent. Corneliu Baba depășise din-tru început pe mulți colegi care se încâlciseră în pictura abstractă; primise o catedră universitară și fusese numit membru corespondent al Academiei Române. Tînărul artist nu a dezamăgit nici pe cronicarii de artă, nici marele public. Portretele scriitorilor Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi, figura magistrală a artistei Lucia Sturdza Bulandra, ima-ginea aureolată de glorie a maestrului Enescu, toate sînt opere care pot figura în orice pinacotecă. Expozițiile lui Corneliu Baba, în țările socialiste, în marile capitale ale Europei, precum și în cele de peste ocean rămîn un elocvent mesaj românesc de artă, de pace și umanism socialist.
Gîndindu-mă la el, ca la atîția alții, astăzi, mai mult ca oricînd, în nopțile tîrzii de iarnă mă afund în trecutul încărcat de amintiri și umbre, de unde am aprins sfielnicele lumini din cartea de față.
13 aprilie 1973

Coperta
EMIL CHENDEA

Distribuie: