Literadura nr. 3 (6)

HEBERTO DE SYSMO este pseudunimul lui JOSÉ
ANTONIO OLMEDO LÓPEZ-AMOR (Valencia,
1977), scriitor, critic literar și de film, eseist, cronicar,
ziarist, licențiat în audiovizuale, se dedică programelor
de popularizare a științei.
Membru al mai multor rețele și asociații literare
spaniole sau mondiale.
Parte din poemele sale sunt traduse în engleză,
germană, italiană, română, etc.
Autorul cărților: Testamentul trandafirului, Floarea
vieții (Elogiu geometriei sacre), Preaiubit și blestemat
bibelou.
Coautor al cărților Lumini de antimoniu și Singurătate
aprinsă (haiku).
Poezia sa a fost inclusă în mai multe antologii.

Apostrofări ale eului

Iubim.
Urâm.
Ne pare rău.
Ne doare.
Astfel rana își caută
spațiul literar.
Invocarea Bestiilor,
Invocarea Zeilor;
fiecare rugă aspiră
la rugăciunea ei lăuntrică.
Metrică nefastă,
adună versul
—supurarea inimii—
pentru ciupirea coardelor sonul lor ineligibil.
OASPETE
Scrisul, virusul
se propagă în cerneală;
gramatic și semantic,
ermetic și gol;
sonul alfanumeric,
lichidul și cupa,
lumina andro-telurică.
Cu cât frumusețea lui
ne pătrunde în viață,
cu cât ne stăpânește
și câtă durere ne-ar aduce…
niciodată nu vom evita
posibila sa contagiere.
*
Izomer incalculabil
Traiul de cealaltă parte a poemului,
în nestatornica țară a făgăduinței
— acest regat utopic de legendă—
pe care aed și trubadur îl cântă și-l visează,
trebuie să fie atât de greu ca traiul
fără poezie.
Traiul în reversul poemului,
cântarea uscăciunii și a decadenței,
prin cristal
contemplarea vestirii grotescului;
devalorizarea persoanei și a artei ,
sărbătorirea pe ascuns
a autismului Frumuseții.
*
răsărit în chiparosul vrăbiilor
Noaptea trece, iubire, și eu gol,
contemplu în ghemul cărnii tale
cât de mizerabil sunt, și frumusețea.
Contemplu în tulul minunatei coapse
lumina zdrențuită de mângâiere,
îmbucătura rafinată de foame.
Noaptea trece, iubire, și eu blestem,
clipele rămase dintr-un timp greșit,
blestem extraordinarul la eternitate;
să te iubesc mereu,
și binecuvântez mirajul visării
să nu se lumineze de ziuă.
Noaptea trece, iubire și nimeni nu știe
de această rană de neînlăturat ce ne unește.

(traducere Elisabeta BOȚAN)

Daniel MONTOLY

S-a născut la Montecristi, Republica
Dominicană, 1968. A studiat dreptul la
Universitatea Autonomă din Santo
Domingo (UASD). A fost finalist în
concursul de poezie Latin Poets for
Humanity și câstigător al celui de poezie
organizat de revista ,,Niedenrgasse” și ,,Editor’s
Choice Award” al The Internacional Poets Society.
A publicat în primul volum de colecție
„Sensibilități” (Spania, Editura Alternativa),
Maeștrii necunoscuți ai poeziei hispano-americane
(USA, Editura El Salvaje Refinado), Antologia
tinerilor poeți latino-americani (Uruguay, Editura
Abrace) și în „Tinerii poeți cântă păcii” (Sidney,
Australia, Casa Latino-americană). „Verbul
neîngrădit” (Editura Apostrophes, Santiago de
Chile), Antologia noii poezii hispano-americane
(Editura Lord Byron, Lima, Peru) și antologia
nord-americană: A Generation Defining Itself- In
Our Onw Words (AMW Enterprises, North
Carolina).
Parte din poemele sale au fost traduse în:
portugheză, engleză, română și germană.
Colaborează activ cu diverse publicații literare și
administrează blogul „El Wrong Side”, dedicat
difuzării literaturii hispano-americane.

Prevestirea eclipsei

Sângele colorează
albul penaj al cerului
și îngropată în carne
aurora așteaptă obosită
de mila loviturii
urmată de strigătul năucitor al vulcanului
ce răspunde neliniștit
la ofranda preotului;
și o ploaie de fluturi
străbate vertiginos
câmpul cu verdeață
o oglindă ce oscilează
între două mări.

Păsări frânte

Va fi deja dimineață
chiar dacă nu vor mai rămâne ochi
ca să-și testifice
originea oarbă.

Nu doar păsărilor frânte
le cad aripile
când negura
ca o secure
metafizică le înmoaie
cu lacrimi
și cu aceeași rouă, care
în loc să le umezească
le rănește cu sunete
de clopote negre
ieșite din iad.

Chiar dacă greierii ar cânta
și ar îmbrăca dimineața
ca pe o fetișcană în verde
tristețea ne rănește
ca o dagă de sacrificiu
ce străpunge trupul supus
al ultimelor nopți.
Va fi deja dimineață din nou
chiar dacă nu vor mai rămâne ochi
care să converseze cu păsările frânte
sub nori.

Alb pe negru

Alb pe negru
ritualitatea maternă alăptează
cu sânii săi luminoși
oastea cea incredulă și flămândă
de motive abandonate
care a fost vârful de lance
al orbirii ființei, cea
care s-a dăruit metalului
transformându-se în el, se întoarce
acum la pântece fără
veșmântul îngreunat de orgoliu
și bea ca cel care a gustat
pentru prima dată, lichidul
celulelor sale.

(traducere Elisabeta BOȚAN)

Sorin CĂLIN

Furnituri

Adapă izvorul ce trece din mine în tine
Citează din sheakespeare
O cană cu vin
Pune-i nopții călușul la gură
Cămașă de forță pornirii
Matinale, când mâna
Îmi caută prin somnul divin
Dă fuga în vis și adu-mi orele
Rătăcite, hoinare printre năluci
Spune cucului să tacă, murmur codrii
Cresc rădăcini de spaime lupilor
Rupți de haită, urlă ceasuri până-n turle
De amor.
Ca să trezești sfinții de la miaza zilei
Stinge lumina soarelui,
înjură birjărește cu spută
Grumaz ateu, încalecă corticele ființe de
Dumnezeu.
Imună trezire sparge lacătul ochiului,
Hoț bătrân cu palmă prin iarbă
Ferecată în basm
Te-ai mijit? Nu dragă.
Încă dorm cu fruntea pe stânci de sonete
Am licori pentru tine, ascunse sus
La cucurigul fetelor mari
Iele nebune, stropite cu lacrimi deșucheate.
Bolnave de primul pătrar, cuminți pe-nserat
Turbate la primul bang de ornic.
– Taci tu, pendulă soră
Să nu trezești copilul de azi.

***

Dor de…

Vreți poezie?
Puneți poporul sugar la sânul mușei
Cu sfârcul în sus
Să-i țâșnească lapte lui Eminescu,
Ademeniți-l cu-n os străbun și
Puneți-l să vă amușineze gândurile,
Să-i curgă experimentele lui Pavlov
Peste coapsele protuberanțelor albe,
Cenușile nedefinite ale minților pierdute,
Fruste, imuabile, vindecabile la
Congresul pieilor roșii.
Vă place poezia?
Așa nebună, pierdută
Pe-un cal șarg, cu coama de vânt,
Cu ochii de plasmă,
Fugar peste câmp, peste vremea de-aseară,
Cu gând de Ion, de ocară, cu plete de lut,
Cu seceră la treierat de stele.
La cules, la vânat de pușcă în capcana pupilei,
La naiba cu cărți.
Ați citit o poezie?
Cât pentru fiecare sete de blond păr,
Ascuns de Mihai, băiat din flori,
De viori, de nurori, de…
Foame de hulpe, de pește prăjit la soare,
Întins pe burtă în mălaiele lui Neptun.
Asculți ce-ți spun? Adu degrabă
Colea, lângă mine tritonul
Să-mi zică de susur, de tălică
Madamo ingrată.
Mai vreți poezie?

***

All inclusive

Acum ca nicăieri, aici ca niciodată
În gări de vis iubirea se servește la pachet
Rumenă, beată,
Pe tocuri cui și uși de lemn
Încuscrite-n piatră.
Doar două fraze costă sărutarea,
Trei franțuzisme o îmbrățișare.
Pe gratis minciunelele din prund.
Și-apoi să bei la bere,
Sărate gulere de gând.
Un vinișor îl dau pe două șoapte
Din butoiașul tău
Fecund și-nmiresmat de patimi.
Simt vânt de primăvară.
Plouă…
– Frusino, te treziși?

Maria ROTĂRESCU

Poveste

Era prea vară pentru orașul lor
aglomerat. Așa că el, pe neplănuite, a
trecut să o ia de la serviciu într-o vineri
seara, dar în loc să se îndrepte spre blocul
înghesuit în căldura urbană, au pornit spre o
destinație pe care urmau să o descopere
împreună.
Dimineața i-a trezit cu mângâieri de raze
blânde și cu susur de izvor la fereastră. Se
aflau într-o casă mică din lemn, fiind
înconjurați de munți cât vedeau cu ochii. De
pe prispa curată, scăldați în lumina dulce a
soarelui de munte, tinerii îndrăgostiți au
inspirat intens culoarea verde şi-au zâmbit
sfios, de parcă în ziua aceea s-ar fi întâlnit
întâia oară. Locul acela uitat de lume, unde se
simțeau mai aproape de cer, avea să îi
îndemne la o privire introspectivă, pentru ca,
regăsindu-și sinele, să se redescopere unul pe
celălalt.
La amiază, ea a ieșit aducând în mâini,
într-o strachină de lemn, mămăliguța aburind.
El o privea zâmbind. Părea că îi aduce soarele
în palme. Era atât de frumoasă în rochia ei
albă de pânză, legată cu brâu roșu-n talie, cu
flori mărunte prinse-n părul fluturându-i
castaniu pe spate. I se părea incredibil că e a
lui, atât de frumoasă, de harnică, atât de
înțeleaptă și de cuminte… Se reîndrăgostea de
ea cu fiecare vorbă a ei, cu fiecare mișcare, cu
fiecare zâmbet. Era femeia lui adevărată, cea
care știa să pășească grațios purtând tocuri pe
bulevardele orașului, dar, în același timp, era
românca lui autentică, cea care zâmbea a cer
alergând desculță prin verdele crud al ierbii.
Seara i-a găsit odihnindu-se unul în brațele
celuilalt pe o buturugă. Un foc mare, de
tabără, le lumina chipurile. Ea îl privea
zâmbind. Ar fi vrut să oprească timpul în loc,
să transforme clipa aceea în veșnicie. Să
rămână la infinit acolo, sub bolta senină,
privindu-l cum zâmbește și să adoarmă, înspre
zori, lângă glasul lui. Se reîndrăgostea de el
cu fiecare atingere a mâinilor lor, cu fiecare
sărutare a frunții pe care o primea, cu fiecare
vis clădit împreună.
Era un cer frumos în acea noapte, de
parcă Dumnezeu scăpase din palme borcanul
în care ținea stelele, iar acestea se
împrăștiaseră în constelații. Stăteau tăcuți sub
bolta ce părea că îi acoperă precum o cupolă
într-un univers sortit numai lor. Mai erau,
oare, alți oameni pe pământ? Sau toată
fericirea lumii le fusese dăruită lor?
Au numărat împreună trei stele căzătoare.
Apoi el a slăbit ușor îmbrățișarea și a
îngenuncheat în fața ei. A privit-o stând
înaintea lui, cu chipul luminat de flăcări, cu
ochii plini de iubire și cu surpriza citindu-i-se
pe buzele tremurând. Atunci, Universul s-a
oprit în loc și în acea secundă de veșnicie, o
întrebare a fost rostită. În a doua secundă de
veșnicie, un răspuns afirmativ a fost dat.
Apoi, munții și-au închis ochii, brazii și-au
lipit pleoapele, iar focul s-a uitat în cealaltă
parte. Numai stelele, mai îndrăznețe, au privit
spre sărutul celor doi. Da, voia să fie soția
lui! În lumina focului, un superb inel cu safir
sclipea pe inelarul ei, ca simbol al infinitei
comuniuni dintre sufletele lor.
Luna le-a fost martoră și brazii au păstrat
taina jurământului lor. Munții le-au dorit să-și
trăiască în pace viața pe care acum o
împărțeau. Apoi și-au trimis dorința tăcută în
sus, ca să fie scrisă în stele.
Vor trece ani și ani peste făgăduința lor, iar
povestea celor doi își va urma cursul firesc.
Dar cererea-n căsătorie va dăinui în inimile
lor cât vor trăi pe pământ. Apoi, o vor mai
ține minte doar luna, brazii și munții, lăsând-o,
în câte-o noapte de vară, să susure pe la
urechile vreunui pământean ce-și va odihni
tâmpla pe pământ, lângă șopotul lin al
izvorului.