Spații culturale nr. 74 (6)

Florin COSTINESCU

Exod

Bat orologiile în umbre de nisip
o oră ce a fost, se desprimăvărează în statui,
bătrâni de piatră orbi, cu mâinile întinse,
hrănesc din urne sparte păsări dispărute
în vechiul paradis, al nimănui…
Privirea lor, apusa lor privire,
se-ntoarce în orbitele de scrum,
și ies victorioși din neclintire
purtând pe umeri mantii largi de fum.
Își amintesc de dalta ce i-a scos din cremeni
eliberându-i din strânsori ca pe ocnași
și iată-i la întretăieri de bulevarde
sfințind pământul regăsit sub pași…

Duhul lui Pan

O colină crește-descrește
în bătaia soarelui- solz de pește,
uriaș, sclipitor, uite-o cum nu e
ascunzându-se după o gutuie,
după o prună,
după un măr ionatan,
ca o piază bună
colina e duhul lui Pan,
cântător din arome divine,
ca din fermecate flaute
tot bănuindu-te a plecat
să te caute,
e acolo și aici
pe unde te poartă
tălpile mici
prin grădinile viscolite
de floare,
duhul lui Pan
este o boare
mereu crescătoare
și descrescătoare,
mereu te pierde,
mereu te găsește,
tinerețea noastră – colină
ce crește- descrește…

Mircea V. HOMESCU

Indignatio faber oratoris

Desigur, așa este; revolta îl făurește pe luptător, alteori chiar și pe Kamikadze (a se reține… cu majusculă!). Eu însumi am dobândit îndrăzneala de a scrie, de vorbit… limbut am fost de când mă știu, numai după ce sufletul mi s-a umplut de scârbă față de ceea ce văd în juru-mi. Motive de admirație, pentru mulți și multe între care am trăit, am avut și mai înainte de a purcede să scriu; numai indignarea/scârba, însă, m-a făcut să iau condeiul și să-l împlânt adânc, cu foc, în clisa pestilențială a realităților cu care m-am confruntat de prea multă vreme, pentru a putea să mai tac. Scrisul a devenit pentru mine o ultima ratio scrisă pe „tunul” cu care încerc să trag în nemerniciile lumii de azi; ultim argument cu care încerc să iau atitudine față de tot ce mă umple de groază și de scârbă din ce văd și aud, mai aproape sau mai departe. Mă împinge acel horror vacui, oroare a vidului moral în care ne zbatem… și ne place. Fiindcă astfel stau lucrurile, adică motivele pentru care purced din nou a-mi așterne pe hârtie sentimente, gânduri și revolte la un loc, nu voi face, nici de data asta, un expozeu savant, organizat secvențial, ci voi folosi tot vechiul meu procedeu, al tăierii cozii (câinelui, săracul) dintr-odată, bref adică. Fragmentarizarea și separația, până la sarcasm, a formulărilor, la care recurg cu plăcere, sunt benefice tuturor, recte cititorului, cât și truditorului într-ale scrisului. Decepțiile se vor întâlni cu satisfacțiile, în paginile care urmează, fiindcă așa e viața și cu unele, și cu celelalte. Nu voi expune cine știe ce noutăți cu iz filozofic. Voi sparge doar coaja, de ou, a banalului cotidian și veți vedea, cu surpriză, câtă nebănuită filozofie conține, mai fiecare banalitate.
Precum, de exemplu…
§. Din multele „prostii” pe care le faci în viață, se poate, cu oarecare sinceritate, construi un așa-zis triunghi al inevitabilității lor. A) Prostii pe care trebuie să le faci, deși nu-ți sunt pe plac. B) Prostii pe care nu trebuie să le faci, dar le faci din slăbiciune, din comoditate sau din oportunism. C) Prostii pe care trebuie să nu le faci, dar le faci fără a avea vreo justificare, alta decât aceea că ești prost.
§. Niciodată să nu ripostezi la agresiunea unui dușman chiar în momentele în care el își desfășoară acțiunea. Ar fi ca și cum ai lovi cu palma o muscă aflată pe obrazul propriu. Ai răbdare până ce ea, musca, s-a așezat în altă parte și pocnește-o acolo, când poate te-a și uitat. Aidoma și cu dușmanul: lovește-l când te-a uitat și este ocupat cu „lucratul” altuia.
§. Problema fundamentală a existenței nu este unde ai ajuns/te afli, fiindcă, oricum, înapoi nu mai poți să revii, ci încotro mergi/te îndrepți, fiindcă asta îți aparține aproape în întregime (atenție, aproape, nu în totalitate!); motiv pentru care se cere multă luciditate când mergi și pe drumurile publice, și pe drumurile vieții.
§. Culmea degradării în care ne aflăm (și nu e singura culme pe care am atins-o) este paradoxul sau stupiditatea că, pentru a fi acceptat ca atare, adevărul trebuie, în prealabil, să fie verosimil. Poate că dintr-un asemenea motiv un statistician-sociolog american constatase că un om, în activitatea sa zilnică, minte de 200 de ori. Două sute de minciuni într-o zi de lucru! Dar acasă, după serviciu, de câte ori mai mințim? Nu, nu-mi spuneți! Îmi sunt de-ajuns minciunile mele, nu-mi trebuies și ale altora.
§. Autentic har al predicției a avut răposatul Nicu Steinhardt, alias Nicolae Delarohia. Prin 1934, el prezicea „omului viitorului” următorul profil moral, descris cu destulă minuție și exactitate. Setoși de harță și de sânge, ne vom năpusti unii asupra altora. Va veni ziua când, eliberați de jugul moralei, ne vom arunca cu toții în vâltoare, cu topoare, cuțite sau cu ce vom apuca (…). Ai ceva cu vecinul tău de azi? Vreo veche dușmănie? Sau poate că nu-ți place insul de lângă tine, la cinematograf? Nu vei mai avea niciun motiv de refulare, îți poți consuma energia în bătăi cumplite, în sfâșieri cu dinții, cu ruperea părului din cap (…). Huiduind sălbatic, urlând libertatea nestăpânită (…) a barbariei lor, oamenii de mâine, autentici, sinceri, animale impulsive și sublime, se vor arunca în cuțităria generală până la exterminarea totală. Lipsește oare ceva din peisajul libertinajului deșănțat al anilor nouăzeci?
§. Păcatele în lume sunt ca niște toxine care poluează atmosfera morală pe care o respiră și păcătoșii, și nepăcătoșii (există, oare?). Totuși, să nu le lăsăm să prolifereze ad libitum. A te acomoda cu păcatele este ceva grav. Cu vremea, le minimalizezi semnificația și ajungi să le comiți cu ușurință și inconștiență. Avea dreptate Sf. Augustin când zicea că păcatele, chiar și cele ușoare, au destulă gravitate, fiindcă sunt multe, adică le comitem des, amăgiți de iluzia că ar fi ușoare. Matematic vorbind: atârnă puțin, după unii, dar sunt multe la număr, iar în fața Judecății de Apoi vor avea, de fapt, aceeași „valoare” (negativă, firește).
§. Chit pe chit, nu? Se zice că majoritatea bărbaților își înșeală soțiile cu majoritatea femeilor care-și înșeală bărbații. Sofismul „merge” în situațiile în care adulterul se comite între familiști. Cu „restul” ce facem?
§. Să vă povestesc acum trista „poveste” a complotului celor patru muieri nemintoase împotriva bietului Hippocrate, din niște ani nu prea îndepărtați; să tot fi fost prin `86-`87. Echipa de „marionete” era formată din directoarea spitalului (din acei ani), medicul-șef al policlinicii și secretara organizației PCR din policlinică (Dedulescu Lucreția, Spânochi Ecaterina și Șerbănescu Virginia. Iar peste ele trei, celebritatea incultă de tristă amintire de la comitetul PCR-oraș, secretara cu propaganda, Dediu Veronica. Ce-au făcut cele patru tovarășe împotriva bietului Hippocrate? Au ordonat și au pus în practică expulzarea lui de pe unul dintre pereții cabinetului de chirurgie din policlinică, fiindcă neinspiratul pictor de-acum câteva secole, care-i făcuse chipul, îl făcuse în chip de sfânt bizantin. Din prudență, însă scrisese, cu litere grecești, ce-i drept, deasupra picturii numele individului zugrăvit. Strădanie inutilă, fiindcă „cele patru” n-aveau habar de limba greacă și susțineau dârz, partinic, principial, că n-au ce să caute sfinții și misticismul într-o instituție eminamente materialistă, comunistă etc. Și așa a trebuit să plece bietul Hippocrate de acolo de unde eminamente îi era locul să fie prezent într-o instituție medicală. De-atunci eu mă tot căznesc să aflu a cui a fost ideea și, în special, turnătoria că un sfânt atârnă pe peretele cabinetului de chirurgie din policlinică, de unde trebuie urgent dat jos. Cele patru tac mâlc, nu scot o vorbă, au rămas în continuare solidare întru prostia comisă – niște demne comuniste ce-au fost și vor rămâne. Este totuși de admirat consecvența…
§. Drept, dreptate și justiție. Un amalgam de vorbe aproape inutile, dacă nu chiar perfid asociate. Dreptatea este o eternă utopie și va rămâne tot așa în vecii vecilor. Dreptul este o imensă minciună, fiindcă promite să aplice o utopie, dreptatea, în relațiile interumane, care s-au bazat totdeauna, eminamente pe interese. Justiția este o șoităreală potemkinistă, o mascaradă indecentă, fiindcă, de când există lumea, cine-mparte, parte-și face. Ca să vă lămuriți, priviți „circul” dreptății/justiției din lumea de azi și veți constata cum stăm cu justiția vis à vis de corupție, de hoția oficioasă, de tot ce se promite și nu se face. Fiindcă nu s-a făcut niciodată dreptate prin justiție, ci prin forța revoltei și tot așa se vor petrece treburile, cel puțin în următorii 1500 de ani, dacă oamenii vor „beneficia” de aceeași structură morală ca aceia de azi și de ieri. Dreptul-doctrină și dreptul-legislație aduc liniște/pace la „suprafață” în raporturile om-om și om-obște. Dreptatea aduce armonie în adâncul sufletelor omenești, scop către care ar trebui să țintească și dreptul/justiția vreodată, deși astăzi este încă ceva la judecători ca și la împricinați: credința în Dumnezeu.
§. Auzim mereu pe toți „religioșii”, adevărați sau doar snobii religiozității, evocând și invocând o bătrână sintagmă biblică: toți să redevenim, din nou, una! Nu mai irosesc timp să explic ce înseamnă porunca respectivă; cei ce o folosesc ar trebui să știe ce înseamnă. Dar dacă vrem cu adevărat această reunire, poate că n-ar fi rău să luăm act de un anume mod în care Albert Einstein „vede” re-unirea. Zice el că dacă iudaismul ar renunța la Talmud și creștinismul la Patristică, cele două religii biblice s-ar putea uni într-una singură, monoteistă. Iar cu vremea s-ar putea alătura și islamismul, construind astfel un monoteism religios mondial bazat pe același Dumnezeu din cele trei religii, separate azi și chiar dușmănoase reciproc.
§. Trei penibile utopii la care a visat mereu omenirea fără să le fi atins vreodată: libertatea, egalitatea și fraternitatea. Liberi n-au fost oamenii niciodată și nici nu pot să fie, fiindcă, dacă ar fi așa cum vor ei, s-ar mânca între ei mai năprasnic decât viețuitoarele junglei. Frați nu putem fi, deoarece această „aspirație” este strict sentimentală, subiectivă, fragilă și lipsită de obiectivitatea necesară transpunerii în realitatea socială. Egalitatea este și mai imposibilă, deși o evocăm declarativ cu nerușinată încăpățânare, deoarece progresele pe care le fac viața, civilizația și cultura se realizează exclusiv și eminamente printr-un interminabil lanț de inegalități, prin infinite inegalizări. Morala? S-o lăsăm mai încet cu lozinca triplei utopii.
§. Fie din ignoranță, fie din comoditate, mai toți nu sunt conștienți de ceea ce pot realmente să înfăptuiască. De cele mai multe ori, ei, oamenii pot mai mult decât cred (sau li se pare) că ar putea. De ce se întâmplă așa? Fiindcă niciodată oamenii n-au fost, în mod serios, interesați să știe ce și cât pot, fată de ce-ar trebui să poată; nu este un simplu joc de cuvinte, ci un dureros adevăr care stă la baza „nefericirii” eterne a oamenilor.
§. A rostit cineva cândva o vorbă mare: cauza (cauzele) destinului. Cum, adică? Există și așa ceva? Dacă e destin, e supramundan și supra/extra-omenesc; nu poate avea cauze sau, cel puțin, unele identificabile. Și totuși, dacă suntem sinceri cu noi înșine, vom constata că există cauze chiar și în desfășurarea destinului/soartei fiecăruia dintre noi. Găsim, dacă dorim, cauze pentru mai tot ce ni se întâmplă în viață, nefiind nimic la discreția hazardului. Ce concluzie putem desprinde dintr-un asemenea sofism? Una singură: aceea că nu există destin. Ceea ce numim destin este rezultatul faptelor și gândirii noastre, rezultat reflectat în reacția celor din jur la cele comise de noi la un moment dat sau poate cu mult anterior, de care am și uitat. Eu atât am aflat din toate cele pe care le-am pățit.

Literatură străină

Fevronia SPIRESCU

De vorbă cu Amos Oz, despre delicatețe și despre bullying

Am în vedere aici două cărți ale marelui scriitor și anume: Sumky, apărută la Editura Humanitas fiction, în 2019 și Deodată în adâncul pădurii, la aceeași editură în aceeași colecție, seria de autor, în anul 2017. Două cărți care pot fi citite de copii și de oameni mari în aceeași măsură.
Cele două narațiuni, povești, cum le spune autorul, delicate și deosebit de sensibile, vorbesc despre suflete de copii, curioase, dornice de iubire și de înțelegere, dar, de multe ori, rănite, jignite, trădate și îngenuncheate.
Prima este o confesiune a unui băiețel de unsprezece ani, Sumki. Sumki are sentimente frumoase față de o colegă de clasă, dar pe care nu și le poate dezvălui, decât bruscând fetița. La rândul său, băiatul este bruscat și ironizat atât de familie, cât și de colegii de clasă. Acasă este comparat în mod dezaprobator cu un unchi mai nonconformist, unchiul Tzemah, care îl preferă și care îi aduce daruri ciudate de câte ori vine în vizită. Ultimul cadou primit de la acesta a fost o bicicletă.
Băiatul visează să plece departe, pe Muntele Himalaya sau undeva, la izvoarele fluviului Zambezi, locuri despre care află la ore sau din enciclopedii și unde s-ar simți departe de agresivitatea, invidia, abuzurile colegilor și cele ale familiei sale. În imaginația sa, acolo, departe, ar putea fi chiar un adevărat erou. Iar bicicleta este un dar nesperat cu care ar putea să-și îndeplinească visul, numai că…
Invidia și gelozia unor colegi scot la iveală faptul că bicicleta este o bicicletă pentru fete, dar râvnită de toți. De aici încep o mulțime de evenimente înlănțuite, care îl vor determina să nu mai dorească reîntoarcerea acasă, chiar cu riscul unei pedepse foarte mari. Sumki este găsit de un adult înțelegător, tatăl lui Esti, fetița îndrăgită de el în secret, care îl tratează cu seriozitate și cu grijă și lucrurile se aranjează într-un final.
Fenomenul acesta vechi sau nou, după noua sa denumire la noi, bullying, este persecuția celui slab sau a celui care nu se comportă așa ca tine, nu are aceleași tradiții, obiceiuri, ocupații. Hărțuirea, deposedarea de bunuri prin forță, intimidarea și terorizarea lui, este tema cărții, pe lângă cea de schimbare, de transformare a personalității unui copil, de la un moment la altul, sub influența diferiților factori, unul dintre ei fiind exact acesta, bullying-ul.
Aceeași temă o regăsim și în povestirea apărută mai târziu (în Israel), Deodată în adâncul pădurii. (La noi aparițiile au fost invers.) Micro-romanul acesta este scris ca o poveste pentru copii, dar cu săgeată dirijată spre cei mari, care nu-și asumă faptele, le țin ascunse și nici nu dau dovadă că vor să îndrepte lucrurile.
În definiție, bullying-ul ar fi un comportament agresiv, întâlnit la copiii de vârstă școlară. Întrebarea este: l-au inventat ei? Ei de unde l-au scos? Cel mai probabil din observarea și copierea atitudinii celor mari. Din persecuțiile inventate de cei mari și tari asupra celor mai puțin agresivi, mai slabi și mai neputincioși. Comportament perpetuat de-a lungul secolelor peste tot, în societățile umane.
În carte, doi copii descoperă o parte dintr-un adevăr ținut ascuns de adulți și vor să îndrepte lucrurile, vor să aducă din nou în satul lor blestemat, terorizat de frică și de Nehi, demonul muntelui, vietățile, care au dispărut total. Au rămas doar oamenii și doar câțiva dintre ei mai vorbesc despre ele, dar aceștia sunt considerați nebuni. Copiii vor ca animalele, păsările, peștii, insectele să populeze din nou satul, să-l readucă la o normalitate, de care ei nu au parte.
Mati și Maia, cei doi copii care pornesc pe urma vietăților, par a fi un Adam și o Evă care cheamă raiul înapoi, deși omenirea e cea care a izgonit raiul din sat.
Nehi, demonul muntelui, care are grijă de toate vietățile fugite din sat, pare o clipă că ar fi de acord să înlesnească acest demers, dar… Există un „dar”. Copiii află că animalele fac tot ce fac și oamenii: fură, ucid, înșală, iubesc, părăsesc pe cei apropiați, însă niciodată nu batjocoresc și nu umilesc pe nimeni. Numai oamenii sunt capabili de așa răutăți.
Nehi refuză să lase vietățile să se întoarcă în sat, nu se lasă înduplecat, iar cuvântul cu care se încheie povestea: „Mâine”, spune totul. Lumea nu a înțeles nimic din greșelile ei. Poate mâine! Sau … cine știe? Poate niciodată!

Dorina STOICA

Pentru viața noastră

Strigătul mut al Depănătorului de zile
În pădurea deasă niciun luminiș,
nici o poiană cu fragi, cu flori rotunde
de trifoi cu patru foi, cu lumânărele,
buburuze și furnici.
Doar hipertensiunea aceasta arterială
și temperatura pe care cineva, mereu mi-o tot ia.
Îmi explodează în cap, soarele!
Sunt vie atâta timp cât prin venele mele curge
cerul și râurile și vara aceasta care în curând
se va termina sub masca ce mi-a strivit
vacanța și zâmbetul frumos,
dar și bucuria de-a mirosi florile.

Pe turlele înalte ale unor biserici,
tripleți de îngeri fără aripi,
născuți din fecioare fertilizate în vitro,
cu trâmbițe de argint în dinți
vor să se mute din cerul de lut,
în țărână.
Începând din anul acesta, rotund
vor face naveta între cer și pământ,
până ce apocaliptic vorbind,
se va împlini profeția.

Tăcerea aude tot
Noaptea coboară parfumată
dinspre cer peste regina nopții.
La fereastră stă de veghe
insomnia unui om bătrân
de care nu mai are milă nimeni
și care dă din mâini ca să alunge
niște amintiri despre acei pe care i-a alăptat,
i-a ținut în brațe și i-a făcut oameni,
despre acei care acum sunt atât de străini…
Tăcerea aude tot.
Se sparge în cioburi incolore.
Nu ne iubim nici părinții,
nici frații, nici dușmanii.
Într-o dimineață ne trezim fără ei.
În piept rămâne înfiptă adânc
o neputință ce doare și amintirea
unei zile trecute pe care am da orice
s-o aducem înapoi, ca s-o putem schimba.

Dorm iepurește
Visez cum cineva îmi oferă politicos întâietate
să trec „apa Sâmbetei”!
Nu mai scriu, nu citesc, nu dorm, nu mănânc,
nu răspund la telefon.
Spăl, cearșafuri, mușamale, dușumele, geamuri, perdele
ca să treacă soarele prin ele să lumineze întuneric,
boală, nebunie, moarte.
Zile rele, azi, mâine, poimâine,
cu miezul putred ascuns în răutate lor.
Când erau tineri, ei, părinții aveau brațele atât de lungi
încât ne cuprindeau pe toate trei și ne-au ținut adunate
până când timpul a așternut între noi deșerturi,
oceane și continente. Și ele au crescut frumos,
dar brațele le-au rămas scurte și reci.

Cuvinte sub mască
„…în fiecare noapte există cuvintele, altfel copacul atins…”
(de fapt un salcâm ce a înnebunit de-atâta parfum
și s-a pus cu flori albe, pe nins!)

*
Duminică, pe sfinții din icoane
îi voi ruga să poftească cu mine la masă.
Vom mânca, vom bea, apoi vom ascunde
o mulțime de lacrimi sub mască.
Îmi intră pe geam un crâmpei de oraș,
pe un ram, gingaș toată noaptea
a cântat o privighetoare. A plouat.
Acum e senin, e soare iar eu am conversații
lungi cu becul din tavan. Ziua pare că trece în van.
Într-un ochi mi-a intrat un televizor iar,
în celălalt monitorul de la calculator.
Arunc priviri de pe geamul de la bucătărie,
strada-i pustie, timpul s-a lungit,
doarme nepăsător pe caldarâm.
Locuiesc la etajul șase într-o garsonieră.
Aș vrea s-o dărâm, să plec undeva,
dar unde? Nicăieri în lume nu-i bine,
zidurile parcă mi-au rămas mici, mă strâng,
stau lipite de mine. Trag miros de clor
și de spirt în piept și aștept. De mâine
o să mă străduiesc să-mi placă la închisoare,
mă voi îndrăgosti de acei ce decid
ziua sau anul în care vom ieși pletoși,
deprimați, cu dinții stricați din izolare.
Vara aceasta e un fel de duminică
fără Cuminecătură, cu lacăte
pe ușile de la biserici. Stați blânzi!
Va fi bine! Până la toamnă ne va crește
la fiecare câte botniță pe nas și pe gură.

Visam că nu pot ajunge la ziua de mâine
Cineva îmi fura când adormeam aerul de respirat.
Prin cămașa de noapte mi se vedea inima.
Întindeam mâinile spre ziua de mâine
și visam că nu pot ajunge la ea.
Îmi crescuseră niște gânduri prea lungi.
Atârnau în neorânduială transpirate
peste anotimpul fără ploi.
M-am tuns, apoi am sunat salvarea.
Au rămas o mulțime de rugăciuni neîncepute,
niște pisici fără stăpâni într-o casă golită de sensuri,
cu ferestre-uși privind cu teamă
spre poarta încuiată pe dinafară.

Dimineața vine întotdeauna prea devreme
Încep ziua cu două cuvinte din realitate:
„Doamne ajută-mă”!
Descui poarta. Stropi de noroi pe spate,
plâns enervant. Aș mai face rost de un vis colorat
dar dimineața vine întotdeauna prea devreme,
după o noapte începută prea târziu.
Peste orașul neclar, se tolănește leneș un răsărit alunecos de
ploaia asta insistentă de toamnă ce spală meticulos
acoperișuri după seceta prelungită din vară.
Nu sunt foarte sigură dacă trăiesc, sau am murit ieri.

Strada pe care alergam la schimbul unu, e mută
și se termină cu un cimitir.
Niște femei aflate la menopauză își duc nervoase
liniștea la Spitalul de psihiatrie. Vin de acolo
pensionate cu mâinile degetelor prelungite
transformate în pungi cu sedative și somnifere.
În gară călători adormiți cu diagnostice
cumplite așteaptă primul tren spre Iași.
„Iată stau la ușa ta și bat!”
Unele uși se deschid doar pe dinăuntru,
umbre nemișcate, spinări obosite rezemate
de pereții, ochi cârpiți cu rămășițe de somn.

EA! s-a făcut un dumnezeu mic și răutăcios
care pisează fin pastile, de două, trei ori pe zi,
mama ei de viață!
Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,
țipă la el că i-a pus în spate o cruce
prea mare, că a mers la biserică, s-a rugat, a postit,
că tolănită pe viața ei toată lumea doarme bine și mult.
În timp ce umbra LUI pleacă hai-hui noapte de noapte
pe străzi pustii ca să-și caute o viață adevărată,
ea se simte ca o frunză strivită
între filele unei Scripturi vechi.
De fapt nu mai trăiește de mult, dar nici pe el
nu-l lasă să trăiască.
Stă mereu cu ochii închiși, ca și cum i-ar
fi frică să nu citească cineva în ei o
mulțime de cărți interzise și de păcate nemărturisite.

Mâinile DÂNSEI tremură atât de tare
încât nu mai pot duce la gură lingura,
picioarele merg împiedicat și face pe ea
dar nu vrea să moară, pesemne îi este teamă
că va muri atât de tare, încât
nu va mai putea învia la a doua venire a lui Hristos
și că pentru toate acestea merită să vină pedeapsa
de la Dumnezeul cel bun și drept, care nu pedepsește
ci doar mustră, cu durere de dinți, de cap, de gât,
cu grindină, cu potop, cu foc, cu sabie, cu glicemia mărită,
cu cutremur, cu nebunie și pucioasă.

Închei ziua cu două cuvinte din realitate:
„Doamne iartă-mă”! Încui poarta.
E toamnă și plouă. E noapte și plâng.
De după dealul din spatele cimitirului
se uită la mine o nouă zi.
În timp ce Dumnezeul cel bun mă iartă
eu mă pregătesc să păcătuiesc din nou.
Dimineața vine întotdeauna prea devreme.

Sentimente sub formă de acatist
să știi că ieri am plecat într-o altă viață
din viața noastră de mâine clădită de mult
pe temelia unor speranțe năruite.

voi coborî infernal în zile cu ploi de vară,
în rugăciuni agățate pe aripile unor îngeri
prea triști ca să mai fie păzitori și
în legăminte șoptite sub patrafir într-o duminică
cu dangăt de clopot, fugărită la o margine de răsărit,
acolo unde ploaia de bucuria întâlnirii cu soarele
desenează un curcubeu și niște sentimente sub
formă de acatist, ori sub formă de catismă,
rostite pentru întristări cenușii,
sau pentru lovituri repetate cu vorba
pe suflet de femeie tânără, apoi matură
și în cele din urmă înțelepțită de ani,
răbdătoare pentru ziua de mâine.

am numărat șaptezeci de ori câte șapte.
așteptând un tren oprit undeva, în câmp
de Dumnezeul nostru cel bun și drept
care știe că alergi să m-aduci înapoi.
până când să te iert, până când?
până ieri, până azi, până când?