De-ai noștri! – Octavian Moșescu – Alte vitralii (6)

Cezar Petrescu

În multe Vitralii revin cu lămuriri referitoare la pregătirea antologiei literare Cartea semicentenarului „României june” întrucât, ca președinte al acestei societăți, aveam misiunea să obțin colaborări de la scriitori și oameni de știință. Fiind obligat să mă adresez personal sau prin corespondență pentru întocmirea acestui volum comemorativ, am cunoscut pe fruntașii scrisului românesc de acum 50 de ani.
Printre colaboratorii care ne-au acordat bună-voința a fost și prozatorul Cezar Petrescu, remarcat în cronicile timpului ca pamfletar la revista „Facla” a lui N. D. Cocea.
Era înainte de primul război mondial. Cezar Petrescu se prezenta ca un tînăr robust, de staturi potrivită, cam rotofei, fără plete, fără lavalieră și fără acea ținută vestimentară de mai tîrziu, ce-l arăta drept un răsfățat al muzelor. Îmi dădea mal mult impresia unui om bine hrănit și departe de a fi un visător.
Dar prima impresie m-a înșelat. Începurăm a ne vedea mai des în București prin redacțiile cotidienelor la care colabora permanent, în cafeneaua Capșa — aici fiind locul de întîlnire al tuturor scriitorilor, chiar și al celor veniți din provincie.
Cînd rămîneam între patru ochi, descopeream în acest bon viveur pe visătorul care de multe ori se retrăgea cu lunile undeva, la o mănăstire din nordul Moldovei sau, în ultimul timp, la vila lui de la Bușteni, astăzi casă memorială.
Acolo își scria romanele, acea frescă socială și politică dintre cele două războaie. De cronica literară se ocupa din ce în ce mai rar și în treacăt. Au-torul romanului întunecare își dădea bine seama că munca de ziarist ani de-a rîndul îi „foiletoniza” cărțile, transformîndu-le mai mult în reportaje. într-adevăr, scriitorul fecund — socotit romancier al se-colului al XX-lea — se îndepărta treptat de o anume proză (Scrisorile unui răzeș, Drumul cu plopi), apropiindu-se de literatura cu rezonanțe balzaciene.
Nu numai viața de ziarist contribuia la „foiletonizarea“ romanelor, ci și traiul somptuos, costisitor, plini de aventuri, nopți pierdute prin cluburi, cu jocuri de noroc, de unde-și culegea cu spirit fin de observator acele prim-planuri din lumea interlopă cu trișori, escroci și afaceriști, scoși parcă din smîrcurile politicii de odinioară și din lumea rataților și îmbuibaților epocii. Toate acestea au fost redate cu neîntrecută măiestrie în „Calea Victoriei”, ,,Greta Garbo”, ,,Miss România”, „Comoara regelui Dromichet” și „Aurul negru”.
Las la o parte amintirile personale, din țară și din străinătate, dar aș dori să arăt amabilitatea cu care te primea — indiferent cine erai — ascultînd păsurile și neajunsurile fiecăruia, ca în urmă să dea la lumina tiparului toate nedreptățile de pe acele vremuri.
În romancierul Cezar Petrescu, tineretul studios, artiștii și cei oropsiți găseau un sprijin, căci nimeni nu i-a bătut la ușă fără ca acesta să îi deschidă, cu inima luminată de patriotism și de un cald umanism.
4 aprilie 1970

Ion Marin Sadoveanu

Autorul romanului „Sfîrșit de veac în București” și fecundul critic literar Perpessicius au fost oaspeții orașului nostru într-o vară cînd pridvoarele ardeau în ruguri de trandafiri și pergolele erau refugiul romancierilor.
Ion Marin Sadoveanu, alături de scriitorul firav, mult încercat în război, care sub zări de foc scrisese „Scut și targă“ atrăgea atenția trecătorilor prin izbitorul contrast.
Era după anul 1920, cînd înființasem Cenaclul cultural cu scriitori din București și Iași, alcătuind programe de conferințe și lecturi literare cu subiecte atrăgătoare și variate.
Ciclul de șezători a fost deschis de academicianul Victor Eftimiu, care, deși tînăr, își cucerise faima cu spectacolele „Înșir’te mărgărite” și „Cocoșul negru”.
Într-una din duminicile următoare, a venit și rîndul lui Ion Marin Sadoveanu, care a vorbit despre teatrul românesc. Elocvent și metaforic, captivînd publicul prin istorisirea unor anecdote din viața actorilor, acesta a adus o notă nouă, distractivă, în orașul nostru monoton de odinioară.
Apariția pe scena teatrului a confratelui Perpessicius, care a citit din poemele volumului „Scut și targa” i-a înduioșat pe cei prezenți.
Ca de obicei, după șezătoare, ne retrăgeam în casa cu castani în poartă de pe strada Amurgului, de unde nu lipseau poeții locali Matei Elian și Victor Dimitriu.
Era firesc ca în urbea bardului Cincinat Pavelescu, să se improvizeze numeroase catrene, dintre care amintesc aici unul adresat lui Ion Marin Sadoveanu, autorul unui volum de versuri :
,,Poeții slabi — precum se știe —
Sînt numeroși în poezie;
Dar dintre ei, tu pari un as
Și e normal… ești cel mai gras”.
Între acești doi scriitori era o mare deosebire. Perpessicius era omul bibliotecilor și al căminului, și, în decursul anilor de trudă, a dat la iveală monumentala ediție Eminescu.
Ion Marin Sadoveanu, epicurean, veșnic îndrăgostit, trecînd ușor peste decepțiile aventurilor galante îi nimicea pe toți cu erudiția fabuloasă. Fire de boem, frecventa localurile de noapte și, mai presus de toate, era un pasionat călător, care străbătuse Europa de mai multe ori, culegînd materialul necesar scrisului.
Am rămas prieteni, scriitorul colaborînd în fiecare vară cu interesante conferințe, alături de Camil Petrescu, Tudor Vianu, Oscar Walter Cisek și alții.
Parcă-1 văd, după o cură drastică de slăbire, cu o siluetă suplă și plăcută, elegant, purtînd monoclu, și trecînd ca un modern Don Juan prin viața artiști-lor și a oamenilor de litere: deschizînd întotdeauna spectacolele experimentale de la Teatrul Național, dovedindu-și erudiția în ciclul de prelegeri despre teatru.
Dar, într-o dimineață a anului 1964, romancierul rafinat, conferențiarul apreciat de marele public a fost găsit mort la masa de lucru din casa lui de pe Bulevardul N. Bălcescu, cu tocul în mînă, în fața unui manuscris abia început. Căzuse pe vastul cîmp al literaturii, ca soldatul pe cîmpul de luptă.
28 iunie 1970

Al. Popescu-Negură

Cartea cu coperți gri care închide în paginile ei opera poetică a vechiului meu prieten Al. Popescu- Negură, îmi deschide porțile unui trecut ce freamătă de amintiri, vise și planuri îndrăznețe, scu-turate toate în anii de furtună ai primului război mondial, cînd ne-am regăsit pe același front de eliberare a patriei.
„Ecoul tăcerii”, apărut în Editura Minerva, în care sînt selecționate versurile din mai multe vo-lume editate de-a lungul unei jumătăți de secol, îmi amintește de colegul de școală care, pînă dincoace de vremea adolescenței, a locuit pe o uliță strîmtă și sărăcăcioasă din centrul urbei noastre. Nu o dată zăboveam în fața caselor ridicate din chirpici, fără curte și soare, nerăbdător ciocănind la o poartă dărăpănată, pînă cînd un copilandru apărea voios și gata de joacă pe malul apei, de unde ne întorceam pe înserate cu hainele pline de scaieți, dar cu buchete aprinse de flori de cîmp.
Mai tîrziu — în ultimii ani de gimnaziu — ne retrăgeam pe o bancă din grădina publică, totdeauna animați de un dialog îndelungat despre o revistă literară, ori despre o carte nouă ivită în vitrinele librăriilor.
După povîrnișul atîtor ani care ne-au despărțit, caut astăzi să deslușesc chipul de elev firav, cu părul negru, dat pe spate, cu ochii strălucind în lumina unui vers, cu vocea blajină și caldă, purtînd aceeași uniformă desprinsă parcă dintr-un tablou de Octav Băncilă.
Îmi amintesc de poeziile pe care mi le citea în miez de noapte la lumina unui felinar de pe strada dosnică, toate pătrunse de lirism și melancolie, ca și viața pe care o trăia în odaia scundă, cu pereți umezi de igrasie, fără nici o speranță de evadare.
Așa cum am aflat din fișa sa bibliografică, începuturile au fost grele, poetul cutreierînd țara în căutarea pîinii zilnice, ca lucrător la C.F.R., pînă s-a stabilit la Arad, unde desfășoară o activitate culturală, conducînd reviste și tipărind cărți, legînd totodată prietenii cu scriitorii noștri, fiind ales președinte al filialei locale a Uniunii Scriitorilor Români.
Cu mîndrie de fost coleg desprind cîteva rînduri din prefața volumului aparținînd lui Victor Eftimiu: „Prietenul Al. Popescu-Negură-Negurică, așa cum îi spunea Minulescu, poetul cu care am participat la mai bine de treizeci de șezători literare, își adună, în sfîrșit, într-o carte, rodul creației de peste patru decenii”.
Din filele cărții aflăm de asemenea că poetul rîmnicean nu și-a uitat orașul natal, pe care l-a cîntat deseori în versuri. Dar cerințele vieții l-au ținut departe de noi, învăluindu-l în tăcerea depărtării.
2 iulie 1972

A plecat un prieten

De curînd, în peisajul sumbru și de nepătruns al misterelor s-a afundat un vechi prieten din zilele cînd copacul încărcat de vise fremăta la adierile capricioase ale tinereții.
Prietenul plecat dincolo de zările lumii mi-a fost elev pe cînd suplineam o catedră la liceul din Rîmnicu-Sărat. Era în clasa a VIII-a, iar eu, încă la universitate. Ne despărțeau doar cîțiva ani. De aceea, prietenia noastră s-a înfiripat chiar între catedră și bancă, atunci cînd liceanul de statură mijlocie, cu chipul oval, iluminat de un interior bogat în gînduri, mi-a citit, într-o seară înflorită de primă-vară, primele poeme. Florile-metafore din versurile lui se întreceau cu florile de cireș care pătrundeau pe fereastra clasei noastre. Poemele le-am publicat în presa rîmniceană de atunci.
În toamnă, după ce și-a luat bacalaureatul și s-a căsătorit cu o colegă cu păr auriu ca și dragostea lor timpurie, au plecat la București să urmeze amîndoi Facultatea de filologie.
Și acolo, cum îi plăcea cartea, tînărul student rîmnicean a intrat supraveghetor la Biblioteca Academiei Române, unde prin muncă a ajuns director stimat și iubit de toți colegii de breaslă.
Mulți ani a fost și redactor șef al „Adevărului literar și artistic”, alături de Alexandru Sahia și Barbu Lăzăreanu, colaboratori permanenți la revista de pe strada Sărindar, pe care o conducea. Și toată viața a profesat un umanism integru.
Cînd îl întîlneam, fie la Academie, cu ocazia vreunei conferințe, fie pe stradă sau în orașul natal, fiul învățătorului de pe Valea Rîmnicului nu vorbea niciodată despre planurile sau despre cărțile lui tipărite. Abia din publicațiile timpului aflam cîte ceva despre roadele activității sale literare.
Ultima dată cînd l-am văzut ieșise la pensie, dar i se crease un post de consilier pe lîngă bibliotecă, întrucît instituția nu se putea lipsi de vasta sa cultură de bibliofil și istoric literar. M-a întîmpinat cu aceeași dragoste de prieten, interesîndu-se de destinul orașului nostru, unde, din cauza unei boli grave, nu mai fusese demult. Și cît de mult dorea să revadă locul copilăriei! M-a condus în parcul Academiei, pe sub platani semeți, pe unde zilnic trecea grăbit și îngîndurat, cu servieta plină de manuscrise. Se gîndea să-și strîngă în volum o parte din truda sa răspîndită pe o jumătate de secol. Părea obosit și întrezăream o paloare pe fala chinuită de insomnie, iar zîmbetul de altădată dis-păruse. Numai argintul anilor, aspru, îi mai strălucea în păr.
Nu bănuiam că va fi ultima noastră revedere. Astăzi, cînd această flacără s-a stins, închei rîndurile de față, un omagiu pentru scriitorul și cărturarul George Băiculescu, care ne-a lăsat studii prețioase de istorie literară. Un om care n-a fost de prisos în republica noastră!
17 septembrie 1972

Nicolae Bălcescu în viziunea plastică

Imaginea glorificată a neliniștitului patriot de la 1848, a inspirat nu numai pe revoluționarii pictori contemporani lui.
O galerie de portrete îl reprezintă pe înflăcăratul luptător pentru libertate în diferite ipostaze din scurta sa viață, începînd cu tablourile de Negulici și Rosenthal, acesta din urmă pictîndu-1 în timpul exilului de la Paris. Pictorul Gh. Tătărescu îl în-fățișează pe marele revoluționar trist și suferind.
După 1945, Eugen Ispir, entuziasmat de romanul „Un om între oameni“ al lui Camil Petrescu, o luminoasă frescă a istoriei neamului, îl reprezintă pe Nicolae Bălcescu pe țărmul mediteraneean de la Palermo, istovit de dorul de țară, în preajma sfîrșitului tragic. Portretul îl înfățișează pe nefericitul exilat scrutînd marea, în așteptarea corabiei care să-i aducă vești de la prieteni, sperînd să mai vadă o dată pavilionul patriei.
În arta plastică românească, două portrete întregesc statura unei vieți care se confundă cu aspirațiile naționale. Doi meșteri iscusiți — sculptorul Gh. Anghel și pictorul Lucian Grigorescu, amîndoi artiști ai poporului — ating culmi de artă înfățișîndu-l pe marele tribun de la 1848 cu ochii înflăcărați, luminînd o epocă de frămîntări, lupte și eroism.
în bronzul lui Anghel — capodoperă a plasticii românești — Nicolae Bălcescu apare ca un vizionar, plin de elan, și dîrzenie, un deschizător de drumuri nestrăbătute pînă la el. Îmi amintesc cum la vernisajul expoziției în care se prezenta lucrarea sa, un alt sculptor, Vasiliu Falti, coleg cu Anghel la Paris, era revoltat din pricină că bronzul fusese dosit într-un ungher întunecat. Anghel, de față, tăcut și calm ca întotdeauna, își liniștește prietenul :
— Nu-i nimic, dragă Falti, Bălcescu luminează de oriunde ar fi.
Cam în același timp, Lucian Grigorescu, după multe ceasuri de meditații și studii, începe portretul lui Nicolae Bălcescu; renunță însă de cîteva ori să-l continue, abia după multe reveniri, cu trecerea mai multor ani, reușind să desprindă din trecutul istoric figura gînditoare și înțeleaptă a marelui revoluționar.
Și, într-adevăr, din opera lui apare marele Bălcescu, cel care întruchipează fresca revoluției pașoptiste.
27 aprilie 1973

Distribuie: