Propoziții pretențioase – Auriși
Tot dau târcoale Intercoop-ului. Cum să nu mă văd clopoțind sub bradul din Cantină? Tot așa, pe zăpadă, pe ger, cu clinc-clincul pe care mi-l aurise tata dintr-o sticluță ca de leacuri farmaceutice, mică, maronie….
Cum a luat și mama – atât a reușit să facă primăria ghinioiuniană la începutul anilor ’90 pentru niște chiriași corecți, puși în auturi de igo-iștii conducători… -, un teren pentru ea și tata și încă unul pentru mine, major din ’87, alăturate, doar că în ,,țigănie”, la costienași. La fel și ospătărașul client. Un loc pentru casă, garaj, boltă și vreo două roșioare și unul pentru el știe ce a dorit. Noi l-am găsit înierbat, c-un adăpost leasă pentru porumbi. Suficient nouă – joci țonțoroiul pe 300 de mp – să ne înșirăm metrii de jgheab, 2, 3, 4, însăilați de acasă, în funcție de măsurătorile efectuate la împăcarea lucrării, să îi îmbinăm încă pe atâta, fără să ne simțim încorsetați de cine știe de împrejmuire, copac sau alte obiecte pe care orice proprietar, în lipsă de spațiu, le tot alătură ba de gard, ba de casă sau le lasă pur și simplu de izbeliște împrăștiate aiurea. De multe ori le ,,potriveam” noi, dând o mână de ajutor. Și le dai crezare multora că nu le mai pot urni din loc fără un rând de brațe puternice. Se vaită femeie, bărbat că-s rămași singuri, că le-a pierit și cheful până și de viață. Stăm, adică muncim, trebăluim de fiecare dată, audiem pledoaria ,,nevoiașului”, ,,suveranului” de ,,aulice” curți, ne mai crucim de câte înșiră, le mai diluăm în normalitate, fiindcă mai exagerează unii mai înclinați spre dramatism și le rânduim pe toate câte le dorește până la punctul nesimțului. Fuseră câteva și din astea.
De închipuit care-s bucuriile stăpânilor caselor și amărăciunile montatorilor de jgheaburi: bolțile pentru vii (m-am plural-izat cu totul). Pe cât de lesne am fixat ulucile în spatele celor două reunite curți, pe atât de greu ne-a fost pe est și sud. Construcția obișnuită ca înălțime, un maxim de trei metri de jos până la streașină, cu o singură dolie pentru clasicul hol de distribuire către două sau trei camere, bucătăria și baia la dos…. Pe toamnă e frunza-n dungă, strugurii încep a zemui și coardele s-au întins la maxim, pe sub pazii, printre florărie și prima scândură, peste primele bucăți de tablă. Între clădire și stâlpii bolții variabilul metru, mai mic sau mai mare – ți-ai fi dorit un atrium roman, dar ai căpătat un umbrar rural -, o înghesuială pentru o soluție de escaladare și creare de front de lucru cu schepsis: cum să ajungi la cârlige, să-ți faci loc suficient cât să le dai la ,,cap” sau la ,,trunchi” eficient, să le aduci la forma consacrată, să le aliniezi, să fixezi jgheaburile să le lipești și pe o parte și pe alta la îmbinări, să dai gaură pentru ștuțuri și să le ,,sudezi” fără…? Să nu-ți dai din recul cu ciocanul ori cleștele de coame peste mâini sau cap. Să nu prinzi perpendicular pe sol ștuțul de jgheab. Să nu-ți curgă pe picioare, mâini, trup, față și ochi cositorul încins. În fine, să nu-ți julești toate părțile corpului, să nu fugă scara din cauza pământului în care ai înfipt-o ca să rămâi suspendat în brațe și bărbie, să-ți frigi degetele și antebrațele cu letconul și să-ți sară pensula cu apă tare în bot…. Vă mai înșir vreo câteva zeci de astfel de posibile incidente, pățite pe pielea proprie și pe ale lui tata și Cristi. Și dacă nu mă-nșel pe Buda am rămas cu picioarele-n aer de strigam după frate cu disperare: el pe casă, eu agățat. Și parcă nu mai venea, la capătul puterilor…: ,,Auziși, bă? Mai vii odată?”
