Spații culturale nr. 74 (5)

Zinaida ȘIȘOVA
(1898 – 1977)

Autoarea volumului de versuri „Penatî” (cu sensul de: reîntoarcere la vatră), apărut în 1918, la Odessa. Soția poetului Anatoli Fioletov, angajat în miliția judiciară, tânăr care avea să moară în confruntarea cu criminalii (1918). Iată un fragment din memoriile ei: În amfiteatrul 8 al Facultății de Drept a luat ființă Prima Uniune a Poeților din Odessa. Acolo mi-am și citit, pentru prima oară, în public, versurile. Acolo aveam să-i cunosc pe Bagrițki, Oleșa, Kataev, Adalis și să mă împrietenesc cu ei… Eliberându-mă de influența „ahmatoviană”, „gumilioviană”, „severianiniană”, noi ne-am numit cercul „Lampa verde”.
A scris romane, nuvele: „Aventurile lui Kasper Bernat în Polonia și alte țări”, „Jake-păiuțul”, „Călătoria în Țara Ofir” ș. a.

„Pescărușul”*

Lui A. Fioletov

Nori de aur
Miroase a stupi de tei,
A polen cernut prin sită.
Nu mai urmărește cum ia curbele
Mâna obosită.

Gândurile-s cu aur înrămate,
De parcă oricine e ușor chefliu,
Marin comesean,
Și parcă tu ai cânta, lăsat
Cel mai beat la volan!

(1918)
_________
*Este vorba de șalupa „Ceaika” (Pescărușul), cu care familia celor doi soți-poeți, Șișova și Fioletov, făcea plimbări marine împreună cu prietenii.

Spleen

Radical mijloc contra plictisului –
Motorul dumitale – un nu prea mare landalet
De invidiat…
Îmi plac mâinile smolite,
Stăpânitoare, sigure, pe albul volan încovoiat.

Pliurile mici pe buzele obosite
Și schița hașurată a genelor…
– Dar spune și dumneata, au nu e minunat
Să ne asemănăm păsărilor?…

Eu de pălăria din vechi fetru
Îmi voi desprinde sfiosul gaz.
E oarecum neobișnuit de la soare, vânt
Și de la văzul dumitale, în orice caz.

Îngustele palme smolite,
Profilul ce vi se reflectă în sticlă, discret, –
– Radicalul mijloc contra plictisului
E motorul dumitale – un nu prea mare landalet…

Nina-Elena PLOPEANU

Micuța cerșetoare

Autoturismul portocaliu se strecura grăbit pe drumul îngust, printre colinele cocoșate, acoperite de vegetație de stepă, înghițind kilometru după kilometru. Șoseaua era străjuită în locurile mai înalte de arbuști de păducel cu fructe coapte, roșii ca sângele, iar în zonele mai joase de nuci liliputani încărcați de fructe care cădeau la cea mai mică adiere de vânt, semn că sosise vremea culesului. Din loc în loc, semnalizatoarele având crucea în X ne arătau că suntem aproape de locul pe care îl căutam. Am zărit mai întâi pădurea tânără cu arbori subțiri și nu prea înalți. Dincolo de poalele acesteia se ridica maiestoasă noua biserică, mărginită în partea dreaptă de vechiul locaș de cult cu hramul Acoperământul Maicii Domnului și chiliile lucrătorilor de obște. La poarta mânăstirii, pe băncuța de lemn așezată sub un copac, fetița cu fața oacheșă și ochii oblici povestea ceva celor trei-patru câini strânși în jurul său.
În timp ce coboram de mașină, ne-a cuprins starea de liniște și de împăcare ce domnea în tot locul. Mica turcoaică s-a îndreptat către noi așteptând să-i răsune în palmă cele câteva monede pe care le-am găsit în portofel.
— Dă-i fetei și niște prăjituri, i-am spus însoțitorului meu. Vezi că sunt chiar deasupra în sacoșa de pe bancheta din spate.
Aișe, așa o chema pe micuța cerșetoare, s-a întors pe băncuță și a împărțit prăjiturile cu tovarășii de joacă.
— Ce le povesteai câinilor? Am întrebat-o zâmbind.
— Despre oameni și timpuri trecute, mi-a răspuns cu o seriozitate în glas pe care o auzeai la oamenii înțelepți. Despre călugărul bătrân ce cutreiera Deliormanul din spatele nostru în care nechezau caii fără stăpân. Zeul Moș învăța de la copaci și frunze, de la păsări și fire de iarbă și transmitea mai departe învățătura sa celor ce se numeau lupi. Pe atunci oamenii credeau în Gebeleizis și erau conduși de mari preoți. O mare preoteasă, apărată de o lupoaică argintie, veghea ca pământul să dea roade, iar femeile să nască prunci sănătoși. Când natura le era potrivnică, trimiteau soli dintre cei mai tineri și mai vrednici la Marele Zeu în împărăția acestuia de la soare apune.
— Cine era acest înțelept? Nu m-am putut abține eu.
— Era un mare învățat vindecător de suflete și trupuri. Îi învăța pe semenii săi credința în veșnicia sufletului. Le spunea că sufletul omului care va trăi demn, după moartea trupului, va dăinui în stele. Cei care îi ascultau învățătura erau viteji, curajoși și drepți. Ei primeau moartea ca pe o binecuvântare știind că prin acesta își schimbau doar locuința. Și le mai povestesc despre marele preot care împreună cu regele său i-a unit pe toți cei care locuiau la nord de Marele Fluviu și își spuneau daoi . El i-a convins pe supuși să-și taie viile, să fie cumpătați și să folosească plantele ca medicamente, mai întâi pentru tratarea sufletului și apoi a trupului, pentru că nu se puteau îngriji de trup înainte de vindecarea sufletului. Așa au devenit un popor puternic de care se temeau atât cei de la miazănoapte cât și cei de dincolo de Haemus.
— De unde știi toate astea? Le-ai învățat la școală? Am întrebat-o uimită de ceea ce auzeam la un copil de zece ani.
— Nu mai merg la școală. Am frați mai mici de care trebuie să am grijă. Bunicul, care era român, mi-a povestit înainte să moară. Și mi-a zis că și el le știa de la moșul său. Și mi-a mai spus să nu le uit și să le povestesc și eu nepoților mei. Și, ca să nu uit, istorisesc tuturor, chiar și acestor necuvântătoare. Le povestesc în românește, în turcește, în rusește și uneori în alte limbi pentru că în aceste locuri și-au găsit adăpost multe neamuri și vin în pelerinaj de peste tot.
— Cunoști și alte istorii asemănătoare?
— Sigur că da. Știu și despre Cel întâi chemat pentru care sorții au hotărât să propovăduiască noua religie în jurul Mării Negre. Era fiul unui pescar de pe malul lacului Ghenizeret, dar nu așa cum sunt mulți prin aceste părți. El a devenit pescar de suflete și ta-re se mai bucura când învățăceii treceau la credința în Iisus. I-a botezat și pe marii preoți coborâtori din Deceneu. Era sărbătorit de ziua lupului, când lupoaicele ieșeau să găsească jeratic nestins în apropierea gospodăriilor, pentru ca mai apoi să se poată împerechea. Apostolul lupilor a întâlnit și oameni care nu i-au îmbrățișat învățăturile. Printre aceștia s-a aflat și Diurpaneus, pe care l-a recunoscut ca fiind fiu și nepot de rege și căruia i-a prezis că va avea o domnie înfloritoare, dar și o moarte pe măsură dacă se va închina mai departe la zei. Încrezător în sine, tânărul a luat în derâdere prorocirea celui întâi ales și, deși a murit ca un erou apărându-și poporul, nu l-a putut salva de cuceritori. Unul din fii marelui rege, luat prizonier și dus la Roma, și-a aflat loc pe columna care domina capitala lumii. După ce au fost înrobiți, cei ce se numeau lupi se așezau iarna în jurul buștenilor de brad aprinși, cântau din fluiere cântece de jale, de pribegie și de dor. Ajuns împărat, Regallianus l-a răzbunat pe bunicul său rămânând în analele istoriei romane. Un alt împărat, Gallerius, a cărei mamă era de prin părțile acestea, a apărat din răsputeri noua credință.
Aflat între Dunăre și Mare, acest dobro a fost râvnit de mulți împărați din răsărit și de la miazăzi de fluviu. Ei s-au lovit de dârzenia și vitejia unor jupani, a unor strategi sau domnitori cu nume de sfinți din calendar, care, deși uneori s-au supus, nu au renunțat la luptă. Acest ținut bun a devenit pentru multă vreme Dobrugiilli și s-au construit aici geamii și moschei din care răsuna la apus rugăciunea imamului. Dicinicii nu au renunțat la propria credință și s-au ascuns în biserici subpământene apărate de îngrădituri de nuiele. Să nu cumva să plecați înainte de a vedea aceste case ale domnului care dăinuie până azi. Nu sunt prea departe.
Uimiți de câte știa Aișe despre locurile în care ne aflam pentru prima oară, am in-trat în curtea mânăstirii aproape pustie. Era sfârșit de septembrie. Trecuse vremea concediilor. Puțină lume se mai aventura prin aceste pustietăți, poate cei care aveau neapărată nevoie de puterea vindecătoare a sfântului despre care povestea mica cerșetoare. Am intrat mai întâi în biserica nouă unde am îngenunchiat la icoane și ne-am închinat la moaște. Apoi, ne-am îndreptat către peștera altar. Mirosea a fum de lumânări, a ulei de candelă ars și a mucegai. Aerul aproape irespirabil și podeaua tocită aminteau de vremurile în care Apostolul lupilor locuise aici, dar și de mulțimea pelerinilor care înnoptaseră pe canapelele din piatră cioplite de-o parte și de alta a pronaosului implorând mila divină și crezând orbește în vindecarea trupului, după ce, mai întâi, avuseseră grijă de purificarea sufletului.
Când am ieșit din curtea mânăstirii, Aișe nu mai era la poartă. În timp ce ne învârteam pe lângă liziera pădurii, nedorind parcă să părăsim locurile prea curând, am zărit-o într-un luminiș lângă o mașină fumurie. Era lângă un bărbat tânăr căruia îi întindea palma cu bruma de mărunțiș pe care îl adunase în ziua aceea.

Sandu TUDOR
(Poet monah din secolul al XX-lea, închis politic și mort în închisoare)

STIH TEORIC

Viața este o răpire în Duh,
salt de trei extazuri rourat.
E vederea cea octavă îndrăznită,
către fața nevăzută de safir,
este vin de Sânge preacurat,
dintr-al Graalului cers Potir
și Îmbătarea trează dăruită,
cu-nălțimi de albe Întunecimi.
Viața este alăută-n bucurie,
ca extazul lui Moisi cel de la Rug,
va răpirea din Horeb a lui Ilie,
viețuit cu pâine de herub.
Poartă spinii Învierii aurite,
de pe fruntea Mielului strălucitor,
și e visul celor trei colibe,
neclădite încă pe Tabor.

IHTIS

Ca o dulceață minunată de psalm,
dragostea lui Dumnezeu ne împresoară.
Ca o cântare îmbălsămată de peste tot
bucuria vieții ne înfășoară.
Și inimile noastre însetoșate
sorb din adânca înfiorare,
ca peștii în apele afundate,
muzica binecuvântării Sale.

TROPAR PENTRU INIMA ZILEI

Dumnezeul meu,
Miluiește-mă!
Dă-mi numele Tău,
Fă-Te doară aflare
și pentru sufletul meu!
Ca biruit adânc de strigarea
celui de-a dreapta tâlhar,
ființa mea să Te soarbă
în lacrimi arzătoare de har.
și inima mea să Te aibă
în nămiaza de dăruire
năpăditoare strălucire
Dulcele de peste fire.

Janine VADISLAV

„GLOANȚELE ȘI CĂRȚILE ÎȘI AU DESTINUL LOR”.

În interiorul ca un balon, o rază de lumină venită de aiurea se opri în dreptul lui atingându-l cu delicatețe, împingându-l ușor – dar el nu se dă dus – răsucindu-l în lichidul amniotic. Buimăcit, încercă să prindă lumina cu degetele boante de la piciorușul de mormoloc, numai că lumina îl ținu strâns răsucindu-se ca o coadă de scorpion în jurul piciorului neterminat. Țipătul țâșnit prin gura ca de mormoloc făcu să se cutremure Cerul din burta mamei, despicată de acul scorpionului… Sări ca ars, aruncând plapuma cât colo, cu gura arsă de sete. Stătu câteva minute pe marginea patului, după care izbucni în râs.
– Al dracului vis! izbucni Andrei în râs, numai de astea am parte…
Cocoțat pe scara rezemată de stâlp, Gică întinde mâna dreaptă în care ține strâns un fel de ventuză la capătul unui băț gros, care stinge brusc luminița albăstruie, dovedită de strălucirea zile care începe să crească la răsărit.
– El e? întreabă Andrei, nu pare…
Mașinile trec vâjâind, ascunzând trupul potrivit de înalt și bascul albastru tras până deasupra sprâncenelor.
– Azi, ca niciodată, am prins tot șirul de mașini care urcă la deal, spune Andrei, tam-nesam.
– Ce cauți la ora asta? întreabă femeia care abia se ține în baston.
– Un meșter să-mi facă un cuptor de pâine, spune Andrei.
– Știu eu unul, da nu-i de-aici. Dacă ai noroc, mănânci cozonac de Paști.
– Dar pe cel care stinge luminile, îl cunoști, știi cine e, de unde vine?
– Un terchea – berchea pripășit în sat la noi.
– Ai vorbit cu el?
– Nu vorbește, lumea spune că e mut.
– Nu pare, murmură Andrei. Oare se face?
– Dumnezeu știe! Eu am plecat, mă așteaptă copiii cu pâinea, spune femeia pornită spre celălalt capăt al satului, unde lumea începuse să mișune cu treabă.
„Numai eu, nu, se ceartă Andrei. Cine-o fi? O fi chiar el? Nu cred! Deși, în ziua de azi orice e posibil”.
„Crezi” îi suflă vântul în ureche.
– Cred, murmură Andrei, fără să-i pese de bătrâna care-și face cruce, privindu-l cu milă.
Sigur, n-avea cum să fie Gică cel rătăcit și poate dispărut departe, pe Marea cea mare….
„În ziua de azi, nici marea nu mai e ce-a fost odată!” se întristă Andrei,
Așezat pe bancă, lângă sobă, Gică geme încercând să-și scoată pansamentul înfășurat în jurul bontului de la picior.
– Finuțule, e adevărat că nu mai are laba de la un picior? întreabă Nașu Sava.
– Îi lipsește, dreapta, sau stânga, poate amândouă chiar, dar nu-l încurcă la mers.
– El spune că i-a crescut la loc, îngână Nașu Sava, e posibil?
– Nu știu.
– E pe moarte? insistă Nașu Sava.
– Dacă da…, se încruntă Andrei, cine-mi găsește meșterul care știe să facă cuptorul?
– Știi cine a stat aici? întreabă Nașu Sava arătându-i o grămadă de moloz.
– N-a stat domnul Poiană, gură mare?
– N-a mai rămas nimic, murmură Nașu Sava, s-a șters tot acu 20 de ani, când s-a făcut bloc. Câte unul, care l-a cunoscut, își mai amintește de el.
– Pe madam Poiană, o mai ții minte? întreabă Alice, care li se alătură.
– Cum să nu, vindea borș, mă trimitea mama-mare la ea cu sticla de un kil.
– O mai văd pe fata lor, una slabă, nici drăguță, nici urâtă, mai ales dimineața, când cheamă găinile la mâncare. Trece plutind parcă printre verzele aureolate de rozul fremătător al soarelui la răsărit.
– Da tu, ce cauți în grădină la ora aia?
– Nu știu, așa îmi vine.
– Chiar o vezi? E oale și ulcele… Cred că ți se pare.
– Nu mi se pare, a văzut-o și soră-mea, ea nu minte. Ultima oară purta o rochiță galbenă cu floricele de nu-mă-uita și părul strâns în coc, pe ceafă.
– Ar fi să aibă peste 100 de ani.
– Da? Și ce-i suta de ani în ziua de azi?
– Cum spuneam, ce căutai la ora aia în grădină?
– N-aș putea spune…. M-am culcat de cu seară, da înainte de miezul nopții m-am trezit. Căzuse plapuma de pe mine și mi se uscase gura de sete. Am zis, hai să merg la cișmea, e la doi pași, în grădina de flori. În față casa mamei Anica, în spate casa noastră, la dreapta casa Corneliei. De ce mi-ar fi fost frică? Atunci am auzit-o pe madam Poiană strigând după ajutor. Bărbatul ei căzuse în curte și nu-l putea ridica. Apoi n-am mai văzut nimic, îl auzeam pe doctorul, care șade peste drum, pe madam Zâna, gard în gard cu alde Poiană. Câinii lătrau ca la mort, nu știai ce să mai crezi! Într-un târziu, s-a auzit sirena de la salvare.
– A venit salvarea?
– A venit, de ce să nu vină, nu-i om și el? Plătește asigurare!
– Nu l-au lăsat să moară…
– Nu! Din mașină a coborât o momâie toată în alb, care l-a pipăit peste tot.
„Puteai să te speli, miroși ca un boschetar… i-a spus ea strâmbând din nas.
– Am căzut ca mort, doamne iartă-mă, de unde să știu? sughiță a plâns Poiană.
– Când ai făcut ultima baie?
– Acu un an? Da nu sunt sigur, poate mai mult?
20 de minute a stat salvarea la poartă, după care sora, sau asistenta, ce-o fi fost ea, s-a urcat în mașină, dispărând după colț.
– Fără domnu Poiană?
– Fără, că a zis că nici mort nu merge la spital. A plecat și doctorul Tetoianu, s-a retras și madam Zâna. Îmi țiuiau urechile de câtă liniște se făcuse.
Atunci am putut și eu să-mi mișc picioarele și am intrat în casă, rece ca gheața, de sus până jos. Dimineața, tot rece eram.
– Dacă te-mbolnăvești, ce fac cu tine? întreabă Alice.
– Mă lași să mor, tot nu-s bun de nimica.
A doua zi, roș în obraz, vesel, domnul Poiană vinde în piață morcovi din portbagajul unei mașini.
– E a dumitale, te-ai făcut proprietar? l-a întrebat coana Aurica.
– Și dacă? o repezi domnu Poiană.
– Aveam un sac de tărâță de dus acasă, la oi.
– E mașina nepotului din Bătinești și el nu…. Morcovii, aici de față, tot ai lui.
– Iau și eu un kil, dacă-mi dai la 1, 50…
– Nu pot, munca lui, 3 lei kilu, nu mă bag.
– Parcă erai ca și mort, cum de-ai scăpat?
– Spun vecinii, că am vecini buni…, buni de pus pe rană, moare omu otrăvit. Cumperi, ori… Nu pot vinde de dumneata, se zburli domnu Poiană. – Hai la morcovi, morcovi, 1leu 50 kilu, mai am o târnă și gata… Dumneata dă-te la o parte! Ți-am spus, 3 lei kila, dacă vrei, dacă nu, mergi cu Domnu…, o repezi pe femeia care privea țintă cum se golește târna.
– Atât ți-am dat și eu, murmură coana Aurica făcându-și cruce.
– Nu cred. Hai fă loc, fă loc, încurci mușteriii.
– Banii mei nu-s buni?
– Eu știu?
– Nu te lovi damblaua degeaba.
– Ia vezi coană, gluma, glumă, da acu te…
– Dacă nici madam Poiană … Ce-ai să-mi faci?
– Nevasta mea e o sfântă, rugăciunile ei m-au sculat din morți.
– Așa să fie? se miră coana Aurica.
– Ce crezi…? se muie domnu Poiană.
– Dumnezeu e mare!
– Mă blastămi?
– Eu? Nu, cum să fac așa păcat?
– Gata am terminat…
Coana Aurica tot pe lângă mașină.
– Hai urcă, te duce nepotu acasă, am vorbit cu el.
– Și pe dumneata…
– Poate… Ce crezi, șopti el la urechea femeii, o să ard în focurile iadului? Tras la față, galben ca ceara de la lumânare, se rezemă de mașină, scoase din buzunar un măr din care mușcă de-i trosniră fălcile.
– Dumnezeu e mare…, tresări coana Aurica luată prin surprindere. Poți să știi?
– Măcar mărul ista să-l mănânc…
– Norocu dumitale, șopti femeia, da norocul nu-l ai în fiece zi…
Domnul Poiană mușcă din nou, cu gândul în altă parte. Coana Aurica îl privea cu gura căscată.
– Ai auzit de Newton? spune domnul Poiană așa, tam-nesam.
– Cine doamne iartă-mă mai e, unu de la fisc?
– A descoperit el ceva de- a întors lumea pe dos…
– Adică?
– De la măr i s-a tras deșteptăciunea, da și păcatu….
– Adică? se miră femeia.
– A mâncat un măr de dulce…
– În zi de post?
– În zi de post, de bună-seamă! Păcat mare!
– Păi? murmură coana Aurica făcându-și cruce.
Domnul Poiană porni spre casă. O ceață grea se lăsase peste case, peste drum, peste oțetarii pe care primarul hotărâse să-i taie, chiar dacă mama Anica i-a spus că va fi vai ș-amar dacă…, blestem greu cade asupra târgului. O siluetă bondoacă învăluită într-un sari cenușiu, cu fața ascunsă în broboadă, îi sări în față.
– Tu ești Păuniță, șopti amorțit de spaimă.
– Domnu Poiană, ai orbu găinii? Sunt eu, băbuța cu șalu!
– Ce te furișezi așa? Moare omu…
– Nu mă furișez, ți se pare, așa e mersu meu… Ce zici de-o țuiculiță? întreabă femeia scoțând un șâp de sub șal.
– Ce să zic, îl dai gratis?
– Zi bogdaproste, să fie de sufletu lu mămăița mea.
– Muri? țipă domnu Poiană, gata s-o ia la fugă.
– Da de unde, e lată-n pat de la răceală. Umblă gripa uite-așa, uite-așa și nu-i vine nimerea de hac!
– Mai dă o sticluță. Cât face? oftă domnu Poiană băgând mâna adânc în buzunar.
– 20 lei…
– Cam scump.
– Scump, scump, da merită!
– Lași paharu?
– Îl las, să fie de sufletu lu socru…
– …ce-o să mai țipe domnu Teodorescu, când o să-l treacă în catastif, la pierderi, râde domnu Poiană.
– La câtă avere am pierdut la viața mea? Uite așa, stăteam pe sacii de bani, da am rămas cu nimicuța.
– Toți am pierdut…
– Ce-ai pierdut dumneata, domnu Poiană, un cap ș-un cur, că te-a luat madam Poiană cu …
– Poate schimbi placa? Ai băiat, eu am fată, ce zici, ne-ncuscrim și beu gratis…?
– S-o crezi dumneata, băiatu meu e doctor, are pretenții…
– Și ce, fata mea nu-i bună?
– Are facultate?
– N-are…
– Are servici bănos?
– Nu prea, da ne-mpăcăm noi…
– Nu ne împăcăm, băiatu e logodit, fata bogată, cu facultate, pleacă în Danemarca…
– Ar trebui să faci cinste, bombăne domnu Poiană.
– Mai vedem, nu-i grabă și mâine fierb la cazan…
– Da mie acuma mi-e a bea ceva…
– Și eu vreau multe…
– Să nu te auză fimeia mea…
– Ea e mai miloasă, pufni în râs madam Teodorescu. Unde erai, când flăcăiai de nu ne-am cunoscut?
– Ce-ți spusei, ca mine mai rar…, spune domnu Poiană cu mâna pe clanța porții.
– Acu e acu! bombăne domnu Poiană.
Madam Poiană ieși de după ușă cu făcălețul pregătit, dar când îl văzu, galben la față și cu părul vâlvoi, îi trecu supărarea. Începu să râdă cum nu i se mai întâmplase de când o născuse pe fată. Un zâmbet tâmp se lăți pe obrazul plin de țepii care-i crescuseră anapoda în barbă. Deși altul fusese gândul ei, femeia îl luă în brațe șoptindu-i la ureche.
– Avem apă caldă la baie… Vrei?
Domnu Poiană își trecu brațul pe după mijlocul ei și îmbrățișați ca doi îndrăgostiți, intrară în cămăruța plină de aburi. Femeia îi scoase hainele, una câte una, apoi măsură temperatura apei cu cotul. Numai bună.
– Îți amintești? murmură domnu Poiană privind-o ca pe vremea când îi făcea curte.
– Din ce în ce mai rar, murmură ea trecându-i buretele înspumat peste spatele numai piele si os.