Literadura nr. 3 (5)

JUCĂRII

Florentina Loredana DALIAN

Mda, am înlocuit lumina taborică…
am înlocuit-o cu lumini artificiale.
Peste tot lumini şi luminiţe,
globuri, globuri, globuri, vitrine colorate. Ce
sperăm? Să facem mai multă lumină în noi?
Cătălina îşi auzea gândurile şi paşii,
călcând apăsat zăpada proaspăt căzută pe
străzile oraşului. Se oprise indecisă în faţa
unui magazin cu geamurile acoperite de
globuri multicolore. Trebuia să cumpere nişte
cadouri pentru Irina şi Andrei, copiii familiei
Tomescu. Nu prea se pricepea la cadouri
pentru copii. Deşi ea însăşi abia ieşise din
copilărie. La cei 19 ani, încă se mai gândea la
fostele ei jucării. Îi veni să râdă… un râs amar.
Bietele mele păpuşi din linguri de lemn! Nu
se jucase cu păpuşi adevărate, nu-i plăceau.
Iluzii. Aşa cum e cam totul în viaţa noastră.
Moş Crăciun! pufni, văzând jucăria din geam,
cu mişcări mecanice, sunând dintr-un
clopoţel, ca un perpetuum mobile care nu se
mai opreşte. Sta-ţi-ar bateria! Altă iluzie! De
ce trebuie să-i minţim pe bieţii copii? Ca să-şi
înceapă viaţa cu o deziluzie măreaţă. Când
am aflat că nu există Moşul ăsta inventat, am
zăcut o săptămână. Ai mei nu ştiau cum să mă
mai îmbuneze cu fel şi fel de cadouri. Oameni
mari, lipsiţi de imaginaţie! De parcă eu după
cadouri plângeam! Îmi furaseră mirajul,
aşteptarea, surpriza… Cred că, de fapt,
ieşirea din copilărie atunci s-a produs. Mai
bine!
Intră şi mângâie cu privirea plasa cu
luminiţe aşezată neglijent pe un scaun.
Niciodată nu-i plăcuse perioada aceea dintre
Crăciun şi Anul Nou, cu atât mai puţin acum,
când… I se părea că, în zilele acelea scurse
între sărbători, ceva murea încetul cu încetul…
ceva ce nu mai putea fi readus la viaţă. Ori
poate această angoasă era doar urmarea acelei
întâmplări din copilărie.
Avea vreo cinci ani. În seara de
Revelion, un ofiţer aflat la ei la masă zisese la
un moment dat: „Şi acum, să ieşim să
împuşcăm Anul Vechi!”. „De ce să-l
împuşcăm?”, întrebase, contrariată, cu ochii
aţintiţi asupra ofiţerului de care era
îndrăgostită în secret şi îşi spunea că se va
mărita când va creşte. Toţi au râs. Dar nimeni
n-a înţeles. Îi auzise ieşind în curte, hărmălaia
lor şi păcăniturile ajunseseră până la ea, deşi
îşi astupase urechile. Îi era milă de Anul
Vechi, deşi nu prea ştia ce-i acela an. Pricepea
numai că cineva era împuşcat şi că-l doare.
Ofiţerul îi explicase apoi că Anul Vechi
trebuia împuşcat pentru a face loc celui nou.
„Dar acela vechi ce-avea, de ce nu mai era
bun?”, se revoltase, în hazul tuturor. Nu-i
plăceau lucrurile noi, mai ales dacă, din
pricina lor, ar fi trebuit să le arunce pe cele
vechi. Lucrurile vechi îi vorbeau, aveau viaţă.
De aceea nu-şi aruncase niciodată păpuşile
din linguri de lemn făcute de bunica, dăruite
ca să o distreze, dar pe care nu le-a vrut
înlocuite cu fandositele alea de Barbie.
Atunci, la Revelionul acela, brusc îi dispăruse
îndrăgosteala de ofiţer şi i-a aruncat cu năduf
în faţă: „Nu mă mai mărit cu tine!” De data
aceea, râsul clătinase ferestre. Şi corzi ale
sufletului. Ce ştiau ei?
– Alex, cu ce pot să te-ajut?
Vânzătoarea se adresase unui tânăr pe care
Cătălina îl vedea din spate. Cu infatuarea
celor 23 de ani ai săi, când bărbaţii se cred
stăpânii lumii, Alexandru răspunse de parcă l-ar
fi chemat Alexandru cel Mare:
-Pe mine nu mă puteţi ajuta cu nimic.
Mioara Drăgan râse din spatele tejghelei. În
şaizeci de ani de viaţă văzuse ea destui zmei.
Nu prea o mai impresionau aerele unui erou
ca Alex.
Pe Cătălina, vocea lui Alexandru o scoase din
reverie. Cunoştea vocea asta. Era chiar el!
Ah! Nu voia să fie văzută. Se tot învârtea pe
lângă plasa cu luminiţe, de parcă ar fi
descoperit în ea vreo nouă minune.
-M-am decis, doamna Drăgan, tună
Alexandru. Vreau un lego – trebuie să fie
potrivit pentru un băiat de opt ani. Şi pentru
fetiţă un ursuleţ. La cinci ani, fetiţelor le plac
ursuleţii.
Habar n-ai!, comentă în gând Cătălina. La
cinci ani, fetiţelor le plac ofiţerii. Îşi camuflă
cu greu un chicotit. Lego, ursuleţ? Opt ani,
cinci ani? Te pomeneşti că ia cadouri tot
pentru… a! Bineînţeles! De bună seamă, şi el
a fost invitat la familia Tomescu. Acolo doar
l-am cunoscut. Anul trecut, pe vremea asta.
Ce ghimpe! Şi încă n-am scăpat de el.
Doamne!
Îl cunoscuse cu un an în urmă la
familia Tomescu. De cum îl văzuse, lumea i
se păruse mai frumoasă. Inima începuse să-i
bată cu putere, atât de tare, ca şi acum, încât
se temea ca bătăile acelea incontrolabile să nu
fie auzite de cei din jur. Lumea ei se
schimbase dintr-odată, topindu-se în zâmbetul
lui, jumătate înfumurat, jumătate tandru.
Ochii negri care o priveau de sub sprâncenele
stufoase îi spuneau că nici ea nu-i era
indiferentă. Dar bucuria dură atât de puţin.
Dintr-o cameră alăturată, apăruse prietena lui.
Frumoasă, cochetă, elegantă. Ea era încă o
copilă, îmbrăcată simplu, şcolăreşte. Pentru
conversaţie, Alexandru o întrebase la ce
facultate are de gând să dea. Vrăjită de vocea
lui de bariton-bas, se bâlbâise, se înroşise şi,
în final, fusese salvată de doamna Tomescu
care răspunsese în locul ei: „Cătălina va
merge la Conservator. Pardon! Universitatea
Naţională de Muzică, aşa îi zice mai nou.
Studiază canto. Poate o vom convinge mai
târziu să ne cânte. Are o voce superbă.” Se
arătase impresionat, rostise doar „Adevărat?”
ca şi când nu i-ar fi venit a crede că fetiţa
aceea stingheră din faţa lui, cu mâinile aşezate
cuminte în poală, cea care nu fusese în stare
să articuleze un cuvânt, ar putea să cânte fie şi
numai o gamă do major, darămite să mai aibă
pretenţii de Universitate. I se păruse totuşi că
în priviri are un licăr nou, ceva ca o lumină ce
nu poate fi stăvilită. Dar poate i se păruse
numai. Incertitudinile! Ce vipere care muşcă
din noi! Dar atât de mult ne place uneori
veninul acesta. Aflase ulterior, din
conversaţie, că Alexandru studia Medicina,
urmând ca în anul viitor să-şi dea examenul
de rezidenţiat. Iar frumoasa lui prietenă
termina Farmacia. Nu mai reţinea cum o
cheamă. Barbie! Ea aşa o botezase: Barbie.
Semănau destul de bine, ea şi păpuşa cu
pricina: la fel de frumoase, dar la fel de
artificiale. Pe ea se vedea, pe lângă Barbie, ca
pe una dintre păpuşile ei din linguri de lemn.
Cum ar fi putut avea Alexandru ochi pentru
ea, Cătălina? Şi-apoi… Barbie vorbise cu
multă emfază despre o iminentă căsătorie. El
părea să nu aibă vreo opinie contrară. Îşi
propusese să-l uite. Nu-l uitase. Dar se
obişnuise cu absenţa lui. Ştia că e acolo,
undeva, făcând disecţie pe cadavre sau pe …
suflete. Uneori, trecea fără motiv pe lângă
Facultatea de Medicină, doar aşa, să se simtă
mai aproape de el. Dar nu îndrăznise niciodată
să-l caute. Cum să facă asta, cu Barbie aflată
la post? Poate că între timp devenise o Barbie
cu drepturi depline. Pf! Ce aiurea sună!
Drepturi depline. Adică ce? Să-l sufoci pe
celălalt cu prezenţa ta? Să-i anihilezi
personalitatea? Să-l contopeşti până la uitare
de sine? În fine… era răutăcioasă. Uneori,
spera ca pe Barbie să fi călcat-o tramvaiul.
Apoi, îşi revenea în sine, cerând iertare lui
Dumnezeu pentru un asemenea gând. Dar
măcar trenul ar fi putut…
Toanta de vânzătoare o dăduse de gol,
întrebând-o ce doreşte să cumpere. Astfel,
atrăsese atenţia lui Alexandru care îşi fixă
instinctiv privirile pe ea. Şi bineînţeles că o
recunoscu:
– Cătălina, tu?
– Nu. Sora mea geamănă încercase,
stângaci, nici ea nu ştia ce: o glumă, să
pareze, să…
Alexandru râse, cu râsul ăla al lui care atât de
mult îi plăcea. Deşi parcă de data asta
identificase un registru cu o octavă mai jos.
Fals? Nu! Fals ar fi fost dacă era mai sus.
Vocea joasă trădează emoţie. Aşa învăţase la
facultate. Dar parcă mai ştii? Cu Alexandru
nu era niciodată sigură. Şi, ca şi anul trecut,
devenise fâstâcită şi împiedicată. Încercă să-şi
ascundă stângăcia, cerând vânzătoarei un
lego. Habar n-avea de ce zisese lego, mai ales
că văzuse ce a cumpărat Alexandru; doar nu
era să ducă aceleaşi cadouri. Dar poate că el
nu mergea tot acolo. Familia Tomescu n-or fi
singurii de pe globul pământesc care au o fiică
de cinci ani şi un băiat de opt.
– Eu am fost primul care a zis că vrea
lego.
Şi i-l arătă ca să întărească cele spuse.
-Tu n-ai fost niciodată primul.
Pisici! Ce-o apucase să spună asta?
Idioată!, se admonestă. De fapt, fără să
realizeze, dăduse glas gândului de mai-nainte:
Alexandru era al doilea bărbat de care se
îndrăgostise în viaţa ei. Primul fusese ofiţerul.
Dar ăla nu se pune, era o dragoste de
copilărie, cu totul altceva. Şi copiii se
îndrăgostesc, dar în felul lor plin de candoare.
Alexandru râse din nou, de data asta cu voce
normală. Parcă-şi revenise din emoţie, din
surpriză sau din cine mai ştie ce.
Între timp, intrase şi Ilie Panait, client
obişnuit al magazinului, care acum bătea
darabana pe tejghea. Văzând-o pe Cătălina
nehotărâtă, interveni cu glas enervat:
– Haideţi domnişoară că ne apucă noaptea!
Mioara îi sări Cătălinei în ajutor:
– Lăsaţi, domnu’ Panait, că mai e până se
face noapte.
Mormăise ca pentru el: „La cei 75 de ani
ai mei, nu mai am răbdare să stau după
nimeni la rând. Când timpul ţi se scurtează,
fiecare secundă devine preţioasă.”
Dându-şi seama că nu era cazul s-o
apuce Revelionul acolo, Cătălina alese până la
urmă două cadouri, cerând vânzătoarei să le
împacheteze. Alexandru se apropie, băgându-şi
nasul:
– Ia să vedem! Măi, măi! Un soldăţel şi-un
doctoraş. Pentru cine iei tu astfel de cadouri?
– Pentru… copiii Tomeştilor. Soldatul i-l
voi da lui Andrei şi Irinei doctorul.
– Aha! Şi de ce tocmai soldat şi doctor?, o
iscodi zâmbind.
– Nu ştiu, aşa mi-a venit. Ăăă… să zicem
că cei doi copii vor dori să se joace
împreună… soldatul împuşcă omuleţi, iar
doctorul îi „repară”.
Alexandru n-o mai asculta. O privea, vrăjit de
frumuseţea ei, de un farmec aparte pe care-l
emana, şi se întreba de ce anul trecut nu i-l
observase. O văzuse doar ca pe un copil
frumos şi atât. Nu prezentase niciun interes
pentru el, deşi parcă mişcase, undeva, o
coardă. A! Anul trecut nu era singur. Îşi
impusese autocenzura. Acum e altceva. După
ce Ioana îl părăsise pentru un doctor stagiar,
lumea îşi recăpătase culorile şi începuse şi el,
în sfârşit, să vadă. Îi spuse cu hotărâre şi cu
bucurie în glas:
– S-ar părea că avem acelaşi drum. Te
conduc, sunt cu maşina.
– Ăăă, nu, Alexandru, eu, ştii… aş vrea să
fac vreo doi paşi pe jos.
– E-n regulă; asta se rezolvă uşor, te leg de
maşină, glumise.
– Mulţumesc! Dar, te rog nu te supăra…
eu, ştii…
Mofturi? Iar mofturi? Nu! Hotărât, nu
mai avea de gând să suporte mofturi. Pentru
ce? Nu-i ajunseseră lui mofturile Ioanei? Şi cu
ce se alesese? Cătălina…crezuse că-l place. Ba
chiar era convins de asta, o simţise el încă de
anul trecut. Şi-acum… domnişoara a
descoperit subit binefacerile mersului pe jos.
Du-te! Ajută la circulaţie!
– Bine, atunci, îi zise cu aerul unui sultan
refuzat. În cazul acesta am o rugăminte: tot
mergi tu la Tomeşti, iar eu am o urgenţă în
altă parte. Te rog să le dai din partea mea
darurile acestea şi spune-le că îmi cer scuze
de absenţă.
Îi plasă cadourile în braţe şi ieşi
trântind uşa. Cătălina rămase înţepenită, cu
braţele pline de pachete cu jucării, arătând ea
însăşi ca o jucărie stricată. De ce se purtase
astfel? Ce-o apucase? În sinea ei abia aştepta
să ajungă amândoi la familia gazdă, să îl
privească, să îi soarbă cuvintele… Mai ales că
avea o speranţă că, din motive de tramvai sau
tren (Doamne, iartă-mă!), Barbie ar fi putut
să lipsească. Altfel, de ce n-ar fi fost cu el la
cumpărături, dacă urmau să meargă acolo
împreună? Fusese atât de fericită. Şi acum?
Auzise zgomotul unui motor demarând în
trombă. Ce stai ca statuia? Du-te! Poate-l
mai prinzi! Nici măcar nu ştiu unde se duce.
Poate pleacă la Bucureşti. Doamne, te rog, fă
o minune, fă ceva! Gripează-i motorul,
scurge-i benzina din rezervor, pune-i o
barieră, un semafor, găseşti Tu ceva!
– Cătălina, stai să-ţi dau restul!
-Nu mai pot să stau. Chiar că nu mai pot.
Fugise. În drum spre ieşire, dădu un bobârnac
lui Moş Crăciun din vitrină, care clopoţea fără
oprire.
– Şi tu, ingratule, dacă pretinzi că exişti,
adu-mi-l sub brad, măcar de Anul Nou, dacă
de Crăciun n-ai binevoit! Alexandruuuuu!

Distribuie: