De-ai noștri! – Octavian Moșescu – Alte vitralii (5)

Cum a bărbierit actorul G. Ciprian pe împăratul Franz Joseph

Nu-mi amintesc în ce împrejurare am cunoscut pe actorul G. Ciprian, dar parcă îl văd așezîndu-se deseori la masa noastră, în restaurantul din pasajul Comedia, unde ne strîngeam cu Mircea Ștefănescu, Puiu Iancovescu, Morțun și mulți alți cheflii cu palmares bogat.
Era cel mai nestăvilit consumator de băuturi fine și cel mai plăcut povestitor de anecdote din lumea teatrelor.
În timpul războiului (1916—1918) ne-am întîlnit la Berbeci — în spatele frontului — unde împreună cu el și cu alți actori și scriitori mobilizați, organizam în fiecare sîmbătă seara șezători artistice, pe atunci singurul ostrov de muzică și teatru, la care participau militari din bivuacurile cele mai îndepărtate.
La Berbeci se afla renumita fabrică de coniac Laville. Soția proprietarului — o belgiană pe cît de frumoasă pe atît de voluminoasă, asista întotdeauna la spectacolele noastre, oferindu-ne la urmă suculente ospățuri.
Prietenul Ciprian — prin declarații și duete pline de haz — intrase în grațiile voluptoasei amfitrioane, așa că sticlele de coniac Naville, cădeau ca șrapnelele pe front. Actorului, îndrăgostit mai mult de coniac decît de patroană, camarazii i-au adresat catrene, ca următorul:
Ciprian filozofează:
Ce ar fi, în loc de slană,
Cum e ea voluminoasă
Să se schimbe în budană?
După încheierea armistițiului, ne-am împrăștiat pe la căminele noastre ca, trecînd numai cîteva luni, o parte dintre noi să fim rechemați pe la unitățile din Transilvania.
Deci mă găseam în Clujul pavoazat de sărbătoare. Era mult așteptată revederea după un mileniu, cînd se revărsau pretutindeni bucuriile unei dreptăți istorice.
În iureșul entuziasmului — în redacția unui ziar local (la care colaboram), m-am împrietenit cu poetul Emil Isac, care ne-a captivat cu o strălucită!
Cultură clasică și contemporană, declamînd din poeții favoriți Holderlin și Rainer Maria Rilke cum și din Heine și Ady Endre.
La întîlnirile noastre prin cafenelele Clujului, se alătura și G. Ciprian, sosit într-un turneu cu Apus de soare.
Sărbătorind pe baritonul Jean Atanasiu, care obținuse un răsunător succes într-un concert de arii, duete, ne-am adunat la popota ofițerilor instalată în casele unui grof. Nu lipsea dintre noi Emil Isac, cîntăreții români din Cluj, Const. Pavel și I. Brătianu, încîntătoarea primadonă Pinter Boske, de la opereta maghiară, și G. Ciprian însoțit de colegii Vasile Toneanu Și Ion Mânu. De asemenea tînărul grof, un intelectual cu studii la Budapesta și Viena, era nelipsit la petrecerile noastre.
A fost o seară de cîntece și poezie, cu un colorit vesel și tineresc, la înălțimea savurosului vin Tokay.
În holul popotei, trona pe un înalt soclu de marmură, impunătorul și semețul bust în ghips al împăratului Franz Joseph, cu favoriții involți care dădeau atîta maiestate monarhului.
Deodată Ciprian — după mai multe sticle de delicioasă ambrozie — dispare pentru cîteva clipe, ca să se întoarcă din baie, cu ustensilele de care avea nevoie în curînd.
Urcat pe un scaun, autorul de mai tîrziu al comediei Capul de rățoi, îndesat ca un buldog, săpunește liniștit favoriții împăratului și cu un brici începu tacticos să-l „bărbierească”, pînă cînd toată podoaba căzu la picioarele soclului.
În acest moment solemn, ușa se deschise larg și comandantul unității noastre apăru în prag, însoțit de gentilul amfitrion.
Vă las, stimați cititori, să vă închipuiți ilariantă scenă, hazul comandantului și al tînărului grof și cum arăta împăratul… fără favoriți.
5 aprilie 1971

Urmașul lui Homer

După o escală neprevăzută în portul Famagusta din insula Cipru, vaporul „Dacia“ a acostat la Port-Said. Vizitam întîia oară acest port vestit pentru traficul de mărfuri și călători din Orientul Mijlociu.
Întîrziasem pe drumuri de ape, așa că pierdusem legătura cu trenul de Cairo — punctul final al călătoriei mele. Dar am fost bucuros să rămîn pînă după-amiază, alegînd o călăuză pentru un tur de orizont în fabulosul oraș, așezat într-o priveliște panoramică la gurile Canalului de Suez.
Chiar de la debarcader se desfășurau în evantai cochetele piețe cu înșiruiri de firme atractive, cafenelele cu perdele și umbrele, animate de lume cosmopolită, aflată în trecere spre îndepărtatele Indii.
În dimineața aceea, cu cerul boltit în faianță albastră, am străbătut bulevardele lungi și întinse de-a lungul țărmului, am zăbovit prin grădinile exotice, prin moscheele trufașe, cu minunatele minarete, prin muzeele cu vestigii de pe timpul fanarioților. Mai tîrziu, ne-am așezat la o cafenea umbrită de platani, unde se servea cafeaua cea mai aromată și se fuma din narghilele de ceramică persană.
Acolo, aproape de noi, mi-a atras atenția un arab între două vîrste, tălmăcind celor nevoiași, neștiutori de carte, dorurile în versuri.
Era vorba de un beduin-poet care, după o viață de nomad, ademenit de o egipteancă frumoasă, ca în stampele vechi, s-a stabilit aici pentru totdeauna. Tînjea după poezia caravanelor de cămile din pustiurile asiatice.
L-am invitat la masa noastră. Poliglot și autodidact, stăpînind mai multe dialecte arabe și persane, beduinul, care ajunsese pe vremuri pînă în țara Soarelui-Răsare, simțea o voluptate în a istorisi în limba franceză momente din peregrinările din trecut, amintiri, balade și scene eroice.
Ne povesti cum parte din aceste scrisori le versifica pentru ca vraja strofelor să fie mai convingătoare; iar multe dintre aceste răvașe rimate, puse pe muzică, circulau în popor. Astfel era cunoscut cîntecul unei tinere părăsite de iubitul plecat să nu se mai întoarcă.
„Aceeași lună luminează pe mare,
Aceleași vapoare vin și dispar în zare,
Și tot zîna de azi nu mai e ca cea de ieri,
Deși freamătă aceleași alei de palmieri
Și aceleași păsări fac cuiburi sub streașină noastră
Atît pustiu se întinde în noaptea albastră
De cînd ți-ai îmbrăcat frumosul burnuz
Și mi-a rămas numai cuvîntul ADIO să-mi sune în auz”
Nedumerit de ce nu le semnează pentru a le publica în revistele literare ale țării, beduinul, departe de toate aceste vanități, răspunse:
„Nimic nu-mi aparține. Dramele pe care le ascult în fiecare zi la această masă a confesiunilor sînt ale atîtor necunoscuți oropsiți și îngenunchiați. Cîtă fantezie, cîtă măiestrie și cît lirism izbucnesc din durerile lor, de multe ori mă simt neputincios să le aștern pe hîrtie.
Cîteodată le ascult ca un străin, deși sînt poeziile mele, dar dorurile sînt ale altora. Niciodată nu m-am gîndit să le string într-o carte.”
Plecînd spre gară, doream să aflu adresa poetului, înțelept ca un proverb arab. Dar călăuza mea nu-i cunoștea nici măcar numele.
19 septembrie 1971

Cu trei scriitori la Focșani

În urmă cu aproape jumătate de veac, am făcut un popas literar în orașul moldovenesc de pe Milcov. Camil Petrescu, Perpessicius Și Cincinat Pavelescu susțineau un program alcătuit dintr-o conferință și lecturi poetice.
Autorul romanului „Patul lui Procust” a vorbit în sala teatrului, (pe atunci de curînd construit) despre munca intelectuală.
Era un subiect inedit și surprinzător pentru vremurile acelea, întrucît alătura pe intelectuali, muncitorilor din uzine și lucrătorilor de pe ogoare.
La apariția scriitorului pe scenă — un tînăr plăpînd și sfios, fără calități oratorice și fără ținută impunătoare — s-a produs o oarecare dezamăgire în public. O clipă numai. în cuvintele topite din metale prețioase, vizionarul a prefațat revista care urma să apară: „Munca intelectuală”. Aici, la Focșani, ca și la Rîmnicu-Sărat, Camil Petrescu, a trasat întîia oară în linii mari, rostul și misiunea acestei publicații, cu atît răsunet în lumea intelectuală, apoi cunoscutul critic literar Perpessicius, a citit versuri din volumul „Scut și targă”.
„Florile de pe cîmpie le cosesc mitraliere
Și cu sucurile scurse spală rănile mortale.
De eroi căzuți in tină ca și simple efemere
Ce adorm de veci pe-o floare, îngropîndu-se-n petale.
Majoritatea poeziilor scrise în ecouri de mitraliere, a impresionat publicul, aflat în apropierea frontului, care nu uitase barajul de foc de la Mărășești.
Greu i-a fost poetului Cincinat Pavelescu să des-trame această atmosferă înăbușitoare, cu cîntece de dragoste. A izbutit totuși. La urmă a fost rugat să citească cîteva epigrame, înseninînd cupola teatru-lui. Reproduc din cele inedite:
„Aș vrea să cînt într-un verset
Orașul vostru, dar regret…
Ce ar putea să mă inspire
Ca să îi trec la… nemurire?”
Freamăt de aplauze și proteste. Cineva din sală, mi se pare că un profesor, se ridică și ceru voie să intre într-un dialog epigramatic:
Bardului rîmnicean

„De ești din Rîmnicu-Sărat
Pe toți ne prinde o mirare…
În epigramă, Cincinat,
Noi nu găsim… un pic de sare”.
În fine, publicul s-a „răzbunat”. După torentul de aplauze poetul răspunde:
Persoanei din sală care m-a „epigramat”:
„De multe ori, viața-i o dramă
Și compătimirea-mi mare;
Cum, și aici, în epigramă,
Ai vrea să tai… blocuri de sare?
Efectul a fost magistral. O doamnă din stal aruncă maestrului un trandafir.
Surprins de acest gest, ridică floarea și improvizează:
„Deși-s pornit pe ofensivă,
Necunoscuta mea din stal,
O rimă, cît de corosivă,
Tu o prefaci în madrigal.”
Și trubadurul serenadelor, adresează orașului un ultim catren:
„Focșani, vestit oraș duios,
Din vremea chiar lui Cuza-Vodă
Cunosc trecutu-ți glorios
Și îți rămîn dator o odă!”
Publicul în picioare, satisfăcut, ovaționează pe cei trei scriitori. Camil Petrescu strînge mîna făurarului de epigrame, șoptindu-i: „Mare vrăjitor, ești, dar și mare coțcar”.
Peste o oră în trei mașini urcam colinele la Odobești.
Tîrziu ne-am întors pe același drum.
… Pe coline se aprindeau focuri, se auzeau chiote, și cîntecele lăutarilor, nelipsiți toamnei.
… Deodată, s-a auzit o melodioasă voce de te¬nor, departe undeva… într-o vie:
„Îți mai aduci aminte, Doamnă?
Era tîrziu și era toamnă…”
28 decembrie 1969

Poveste de iarnă

În seara aceasta îmi amintesc de Olo, un lapon cu trăsături mongoloide și fața boțită, cu mîinile ca de păpușă. Se pripășise în Rîmnicu-Sărat în urmă cu 6 decenii, venit cu un circ instalat pentru mai multe luni. întotdeauna îl zăream la intrarea în circ, împărțind spectatorilor programele cu surprize și „numere senzaționale”. Noi, copiii, îl înconjuram cu dragoste, căci nu o dată ne-a lăsat să intrăm în grupuri, fără nici o plată. Pînă într-o zi, cînd circul și-a strîns cortul în căruțe masive și ne-a părăsit.
Olo a rămas. Pentru întîia oară, de cînd făcea parte din personalul circului, n-a mai urmat obișnuitul itinerar, spre bucuria noastră, care ne-am împrietenit cu acest rătăcitor din pustiurile de gheață.
Se spunea că o dragoste l-a vrăjit pe acest cu-l treierător de orașe și zări care a ajuns să-și întemeieze pe meleagurile noastre un cămin. începuse să-și cîștige existența din comisioane, așteptînd prin fața cafenelelor. La începutul primului război am plecat pe la unitățile unde eram repartizați. Cînd ne-am întors, nu l-am mai găsit. Cu timpul, l-am uitat.
Ce întâmplare neprevăzută! În vara anului 1933, fiind într-o călătorie prin țările nordice și traversînd Golful Finic pe la Tallin, m-am oprit cîteva zile la Helsinki. Acolo, în țara cu o mie de lacuri, la agenția de voiaj, un ghid lapon m-a invitat la biroul de informații. Era Olo. M-a recunoscut, arătîndu-mi o bucurie pe care o întrezăream în priviri și în cuvintele de bună primire. M-a sfătuit să mă înscriu la caravana cu scriitori, actori și turiști, care pornea a doua zi să viziteze Laponia timp de 8 zile, asigurîndu-mă că el ne va fi călăuză.
Caravana mai avea misiunea, în cele trei luni cît ținea vara, să organizeze reuniuni artistice. Mă atrăgea ținutul polar, cu roci și arbuști piperniciți și, mai ales, peisajul dezolant al nordului.
Din trenul cu vagoane de dormit și restaurante, același și același decor cu păduri de conifere, de lacuri albastre, pe malurile cărora fuseseră ridicate hoteluri elegante și cabane turistice. …Și cu cît înaintam spre cercul arctic, nopțile dispăreau, soarele rămînînd tot timpul pe cer.
Laponia se desfășura în fața noastră cu farmecul plin de legende al unui ținut fără sfîrșit. în două orașe trenul s-a oprit mai mult, dînd răgaz societății scriitorilor finlandezi să organizeze reuniuni distractive, la care luau parte laponi veniți cu sănii trase de reni, bucuroși să-și desfacă marfa de artizanat, lucrată în nopțile lungi de iarnă. Un critic literar ne-a vorbit despre scriitorul Alexis Kivi — un Sadoveanu finic — mare prozator, al cărui roman „Cei 7 frați“, a fost tradus în majoritatea limbilor europene. Un poet suedez a citit din literatura scandinavă, cîțiva actori au declamat versuri, iar un tînăr lapon a cîntat balade și cîntece de dragoste, din care Olo mi-a tradus cîteva versuri:
„Hai iuții mei reni, hai dragii mei reni,
Purtați-mi sania, acolo, departe…
Văzduhul vîntură puzderie de ierni.
Numai o noapte de ea ne desparte
La casa din bîrne — pitită în troieni —
Lumini de foc ard; și-n blăni de urs polar
M-așteaptă iubita cu brațul de licheni,
Aceeași, cu sufletul tandru și stelar”.
La întoarcerea din acest ținut al miracolului alb, Olo și-a arătat dorința de a reveni în România. S-a ținut de cuvînt. Cu primul grup de turiști finlandezi, care s-a oprit cîteva zile în București, în drum spre Orient, Olo ne-a vizitat la redacția ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”, care i-a propus un post la biroul nostru de turism.
A fost și în Rîmnicu-Sărat, la cimitirul de pe deal, la mormîntul iubitei, dar s-a întors în aceeași zi ca să însoțească grupul mai departe.
9 septembrie 1971