Literadura nr. 3 (4)
Mariana GURZA
ÎNCĂPĂŢÂNARE
Nu privi înapoi,
n-ai ce vedea.
Sunt eu,
o umbră albastră
alunecând agale
pe alei deja nuntite.
Nu asculta,
e gândul meu
măcinat de-o dragoste verde.
Nu vei auzi niciodată
şoaptele mele
metamorfozate în boabe aurii.
Nu te uita în ochii mei:
vei vedea doar orbirea nopţii.
Aşa… eu mă voi pierde în labirinturi,
tânjind după îmbrăţişarea ta.
MĂ TEM PENTRU TINE, FIULE
Înainte de a fi tu,
fiule,
am fost eu,
a fost dorul,
luminos cântând în cuvinte,
luminos cântând în sufletul meu.
Şi ai venit,
ca un galop de verde crud…
De aceea, primăvara asta,
prinde-o, dragul meu, la rever
şi arat-o zilei de mâine,
când bărbaţii,
cu caii lor umblaţi,
vor veni la popasul
bărbaţilor.
OGLINDA DORULUI
Eu stau ascunsă pe un ţărm,
tu stai ascuns în înălţimi.
Între noi – un ocean –
Ne va despărţi întotdeauna.
Singură
caut urma paşilor rătăciţi;
înveşmântata-n valuri
privesc infinitul căutând…
Speranţa aleargă
pe un catarg însorit,
şi cântecul se odihneşte…
Din versuri am îndrăznit
să-mi fac harfă gândului
din lacrimi
oglindă dorului.
(din volumul bilingv Dumnezeu și umbră)
Concursul KONKU 2016
Premiul Revistei Literadura
Andreea MAFTEI
Chihlimbar
Mă tulbură lumea aceasta –
mare de gânduri vălurite
într-un miez de toamnă.
Am născut pentru a treia oară…
cu fiecare poem citit,
o întrebare nerostită,
cu fiecare fotografie nouă,
o retorică cu mine-însămi.
În ochi licărind Universul,
mă prind şi eu,
cu toată ființa,
în pânza emoțiilor unor suflete
nepereche.
*
În față, linia orizontului
se curbează în tăcere –
Prin fumul altor idei, e greu
să se mai poată vedea dreaptă.
Alături, un munte vulcanic
(cu buze de vise arse)
mocnește inerent,
mimând un surâs deșănțat:
-Cine ești tu?
*
Un păun
perindă prin mine.
Își face loc cu aripile prin stomac,
căutând un grăunte de admirație –
când un timp al memoriei
mă aruncă, la întâmplare,
ca pe o pană din coada sa, brodând
nestemate la răsărit de lună.
Cu ce scop? mă-ntreb… apoi
iau pana şi o înmoi în călimara cu înțelesuri
să las un bilet-pecete pe sufletul de porțelan.
E destul.
O lume de gheață
mi-a cristalizat sufletul
încolțit în venele calde,
transfigurând din roşu, idei albe.
M-a radiografiat…
ca dintr-un început. Durerea,
prinsă între stern şi torace,
se aude surd.
Printre fâșiile irizate,
sub prezența hegemonică
a creierului atotstăpânitor,
se așteaptă magul luminii.
Doar ficatul
Îşi mai aruncă spoiala
pe obrajii de marmură.
*
Lumea aceasta atât de…
atât de…
Mi-e groază că mă va înghiți
ca pe o pradă ușoară
colți ieșiți din irisul portocaliu
devorându-mă de sus în jos…
Devorând,
deşi se aude oboseala în mâini,
curmând, în neant,
carnea din litere.
Scuipă, când şi când,
veninul fierii, în fibra cărnii mele
care sângerează
întrebări fără de răspuns.
O las! O las să-mi macine nervii,
circumvoluțiunile îngălbenite de teamă
lăcrimând în cădere,
noian.
Drumul facerii e lung.
Aștept să mă separe şi de mine-însămi
precum foile vremii de Vreme,
gândind că nu am cum să mă împotrivesc,
mă vor scutura şi de oase
prin cine știe ce uitare
închisă în sertare aglomerate,
până când mă vor arde de tot.
*
Rug falnic, focul Monștrilor Sacri
spulberă cenușa cunoaşterii
peste coperțile editate,
răsfoite de câteva ori,
cu sfințenie.
Cum să încep primii pași?
Tremur stând drept! şi nu mă las…
De mă veți lăsa,
voi naşte sub adâncimi
de Măiastră Pădure de jar,
Chihlimbar.
4.Eu aştept altă femeie
pe nevasta poştaşului o aştept
ea fură scrisori şi le citim împreună
suntem doi infractori înveteraţi
ne bucurăm că a mai rămas unul care visează
că a mai scăpat unul cu imaginaţia întreagă
unul necunoscut
despre care oricum nu vrem să ştim nimic
decât mesajul
un cui în coşciug
bătut şi scos
la timp
5.Vântul aduce depărtarea în cocoloaşe
o mestecă până o fărămiţează
nici un vis nu scapă de măselele harnice
nici un cuvânt nu rămâne ascuns
seminţele mi se opresc în părul murdar
încâlcit
răsar muguri albi
apoi se scutură pe obraji
cum aş plânge o primăvară
e doar o imagine păgână în lumea credinţei
mele
în care mila nu-şi face loc
rămân înăuntru
limpede lac rupestru
clar
neatins
6.Viața tace
respiră
O simt deseori cum se înfoaie lărgindu-şi
teritoriul
ştiu că într-o zi mă va inunda
dar va fi prea târziu
mugurii de ieri fi – vor copaci şi va ninge la
fel
7.Pe masa noului deceniu se frământă pâine
făina şi apa nu mai sunt de ajuns
sunt experimentate ingrediente noi şi arome
sare multă pe rană
8.Sigur că sunt leneş
firesc de leneş
doar nu vrei să devin eficient
să hrănesc o lume de zgură şi praf
să ghiftuiesc mucegaiul şi igrasia
cum lumea asta îmi refuză sacul cu daruri
în care putrezesc ritualuri vechi rotitoare
lumini iniţiatice
nedesfăcute vreodată de la facere
sunt leneş
mă păstrez pentru tărâmul celălalt întreg
cu un potenţial gata să nască
energii şi programe inedite
bune ca pâinea caldă
lor le las hoitul acesta
carcasa disfuncţională
să o îngroape
să o plângă
să o vegheze cu lumânări şi aduceri aminte
inventate
mai gri mai stoarse de vlagă decât nemişcarea
stau
privesc râd
joc țonțoroiul pe mormântul oraşului
din care ies pestilenţiale rutine
rugină şi coşmaruri banale
spectatorul veşnic liber în amurg
frunzele roşii cad pe pământul bolnav
ultime comprese ale veacului
nu te-ndrăgosti de iarnă
Nu te îndrăgosti de iarnă
s-ar putea să nu mai plece
iar dezgheţul nu e întotdeauna
o stare de primăvară.
Va sângera
ultima picătură de viu
într-o încercare eşuată
de resuscitare
a pustiului.
Iarna
e o poveste
prin care
numai
din când în când
rătăceşti.
*
doar himere
Prin odaie
umbrele desenează
chipuri ale nimănui
într-un ungher
un condei așteaptă
să prindă noaptea
de plete
și s-o așeze în cuvinte
cum ai așeza
o iubire
prea mare
într-un suflet
încorsetat
*
ţinutul nimănui
M-aş fi putut întrupa
jumătate a numelui tău
dacă din inima mea
n-ar fi muşcat nesomnul până la sânge
asasin
jefuindu-mi privirea de scânteie
m-aş fi putut întrupa
femeie
reconstruind întregul
în coasta ta stângă
şi asumându-mi vini
ce nu-mi aparţin
aş fi trecut cu moartea de mână
prin uşă
pribegind ca o pasăre
către ţinutul nimănui
descompui literele
până la goliciune /ţie
înmulţindu-ţi cicatricile
mie/ adâncindu-mi fiecare rană
nu e niciun joc ascuns
în pumnii strânşi
doar o noapte perpetuă
prin care
două jumătăţi umblă
orbecăind.
viziune sinistră
Bolnavi traversând
punți fără frânghii
Moartea care nu a învățat
să recite versuri
urletul lupilor
marginea prăpastiei
iarba din ochii unui cer
slăbit de durerile
prea multor nașteri
premature


