De-ai noștri! – Octavian Moșescu – Alte vitralii (4)

Trandafirul galben

Era la începutul lunii august 1916. Zile fierbinți, prevestitoare ale cataclismului, se abătuseră peste continentul european. Țara noastră rămăsese un ostrov luminos al păcii în mijlocul atîtor țări intrate în războiul mondial. Intervenții și presiuni de pretutindeni îi amenințau neutralitatea.
Pajura cu două capete, dezlănțuitoarea acestui incendiu continental, teroriza lumea cu tendința de supremație, cotropitoare de neamuri și de pămînturi străine.
Se aștepta în fiecare moment decretul de mobilizare alături de Rusia și Franța, cînd am primit ordinul de concentrare la Focșani, unde în 24 de ore trebuia să fim prezenți.
Mulți dintre noi, voluntari, cu trese de sublocotenent puse pe umăr de cîteva săptămîni, ne-am întîlnit în orașul de la Milcov, înțesat de armată. Aici, în dogoarea soarelui de vară, ne abăteam în după-amieze în grădina din centru, în răcoarea platanilor umbroși, unde cînta o fanfară militară.
Acolo, o tînără doamnă desprinsă parcă din pagini balzaciene, cu ochii calzi de vise și trupul de statuie antică, s-a ivit tulburătoare în peisajul provincial. Am urmărit-o pînă la casa cu trepte de marmură și jaluzele la ferestrele în arcade; dar n-am știut cine este pînă în seara cînd garnizoana organiză o seară la care luă parte și frumoasa necunoscută.
Era scriitoarea Hortensia Papadat-Bengescu pe atunci colaboratoare la revista ieșeană „Viata românească”, autoarea romanului „Concert din muzică de Bach“ — un mozaic al clasei burgheze, mondena, snoabă și degenerată. Cum în sală circulau curieri cu cărți ilustrate adresate persoanelor din bal mi-am permis să trimit fermecătoarei literate următorul catren:
Cum v-am văzut pe sub platani,
Superbă ca o elegie,
Aș vrea să fiu, doamnă, în Focșani
Mobilizat pentru vecie.

La care după ce s-a interesat cine este cutezătorul versurilor, mi-a scris pe o ilustrată, ștanța viorie.
Citim galantul madrigal,
Surprinzător în fantezie:
Deși ai chipul blînd și pal,
Rămîi cazon în poezie.
Printr-un alt catren am răspuns oarecum flatat (acest sarcastic vers implică și o atenție).
Deși cazon în poezie,
Atîta farmec mă îmbie;
La casa ta cu jaluzele
Am sta cu toții sentinele.
Comandantul garnizoanei ne-a prezentat distinsei scriitoare, care a invitat pe cîțiva dintre noi a doua zi la cină.
De atunci în fiecare seară vizitam casa unde se făcea muzică, iar amfitrioana citea pasaje din scrisorile Donei Bianca Porporata către Don Juan, în timp ce soțul — un magistrat superior — devenea anost și pedant.
Cu toate acestea, ne simțeam bine cînd ordinul de mobilizare ne destrăma clipele de visare, urmînd să plecăm la unitățile unde eram repartizați.
În gara Focșani, doamnele din oraș, printre care și încîntătoarea noastră amfitrioană, aduceau panere cu flori, oferindu-le militarilor grăbiți să plece în necunoscut.
Cînd mi-a venit rîndul am primit din partea ei un trandafir galben și o carte cu autograful:
Strălucirea din petale…
Parcuri de lumini în cale,
Iar in ceasuri de furtună,
Gîndul meu, o pază bună.
După doi ani de război, cînd m-am întors acasă, trandafirul galben, presat în cartea primită, se ofilise, dar lumina de odinioară a petalelor stăruia insistent în amintirile din garnizoana Focșani.
… Acum cîteva luni, cu poeta Sanda Movilă, soția prietenului meu Felix Aderca, amintindu-ne de Hortensia Papadat-Bengescu, cu o duioasă admirație ne-a istorisit că prietena ei, dispărută, în ultimii ani n-a mai ieșit din casă și n-a mai primit pe niciun cunoscut.
Dintr-o cochetărie rafinată de femeie, marea romancieră nu mai voia să-i vadă nimeni frumosul chip de altădată, despre care aduceau aminte fotografiile din revistele literare.
20 septembrie 1970

Cum l-am cunoscut pe Cincinat Pavelescu

Nu-mi amintesc în ce an a fost. Eram elev, cînd profesorul de limba română, Dumitru Mazilu, a intrat în clasă cu un vraf din revista „Flacăra” ca să ne citească din poeziile unui poet din părțile locului. Pentru a doua zi organizase o șezătoare literară la care lua parte Cincinat Pavelescu.
Profesorul, la sfîrșitul lecției, ne-a conturat în cuvinte elogioase medalionul poetului. Tînăr, de statură mijlocie, purtînd monoclu, pălărie cu boruri mari și lavalieră, de obicei albă. Semne distincte: o vervă îndrăcită și spirituală.
Chiar în ziua aceea, de-abia am ieșit din școală, și l-am reperat pe stradă. Cum eram curioși l-am urmărit pînă în grădina publică unde a rupt un trandafir dintr-un strat și l-a dat reverențios unei profesoare. Nouă ne era frică să nu-l fi zărit grădinarul, dar acesta culese un buchet de crizanteme și-l oferi distinsului… infractor.
Atunci ne-am dat seama ce înseamnă să fii poet!
În seara șezătorii, toți elevii erau îndesați la galerie, locul de onoare al tineretului studios. De acolo am ascultat pe trubadurul serenadelor recitind versuri galante frumoaselor doamne, ca la urmă, să improvizeze madrigale și epigrame publicului focșănean.
De-atunci a trecut mult timp. De cîte ori venea în oraș, căutam să-l întîlnesc, solicitîndu-i colaborarea la revista locală „Vestală”, dar întotdeauna se sustrăgea cu argumente serioase. Pleca în străinătate, deși aflam din presă că-și face vilegiatura la Sinaia…
Totuși, ne-a acordat colaborarea, în ajunul primului război mondial, cînd eram mobilizat la garnizoana din Focșani; iar el era în trecere, oprindu-se o zi la romanciera Hortensia Papadat-Bengescu, unde seara l-am întîlnit la încîntătoarea amfitrioană.
Mai tîrziu, după terminarea războiului, cînd am înființat cenaclul Zona culturală (Buzău-Focșani-Rîmnicu-Sărat), Cincinat fără ezitări mi-a dat concursul de cîte ori îl solicitam.
Îmi amintesc de o șezătoare la Focșani, cînd a conferențiat Camil Petrescu și a citit versuri Perpessicius. După spectacol, reîntors de la o vie din apropierea orașului, pînă la sosirea trenului ne-am retras într-un local de noapte, situat în subsolul unui restaurant. Acolo era muzică și dans. Pentru noi un climat de destindere după cele trei șezători ale Zonei culturale.
Cincinat Pavelescu, vădit impresionat de aceasta ambianță plăcută, scrie catrenul :
În toate-orașele, săli pline
Și o primire triumfală;
Dar ne simțim, cum e mai bine
Aici… sub zona culturală!!
În urmă, de multe ori, îl întîlneam pe trubadurul nostru trist și dezamăgit. Nici un partid nu-l aducea ca magistrat în Capitală unde-l așteptau confrații, cenaclurile și revistele literare. Cu toate insistentele făcute la fiecare schimbare de guvern, i se refuzau petițiile cîte odată scrise în versuri. Poetul nu se încadra politicește; el rămăsese credincios numai muzelor.
În ultimul timp, Cincinat Pavelescu, transferat la Brașov, se îmbolnăvește și firul vieții i se rupe pe neașteptate. Era în iarna anului 1934.
În ziua înmormîntării, la cimitirul Bellu, un con-frate îi închină următoarele versuri triste ca un epitaf:
Maestre!
Ai suferit, căci ai dorit
Printre confrați ca să trăiești,
Azi visul tău s-a împlinit:
Ai fost adus la București!
28 octombrie 1972

Tudor Mușatescu

Ziarele ne-au adus vestea cernită. Autorul comediei „Titanic-vals” a părăsit pentru totdeauna masa de scris. A lucrat pînă în ultimele zile, colaborînd săptămînal la „Contemporanul” cu aforisme. Umorul risipit în teatru, proză, satiră și versuri a încetat odată cu el. Frunțile spectatorilor, descrețite și înveselite de-a lungul a zeci de ani, întîia oară s-au întristat în fața numelui în chenar negru.
Își ducea boala gravă de mult timp, cu un stoicism rar. Niciodată nu s-a plîns de nopțile de insomnie, împărțind același zîmbet prietenilor.
L-am cunoscut demult, cu decenii în urmă. Dar cine nu l-a cunoscut pe Tudor Mușatescu! Cine nu s-a înfruptat din umorul răspîndit prin redacțiile revistelor și ziarelor, prin cabinetele directoriale ale teatrelor, la mesele cu confrații, actori și prieteni, care sfîrșeau dincolo de revărsatul zorilor! N-am să uit întîlnirile de la periferiile orașului, cu Puiu Iancovescu și Petre Ștefănescu Goangă. într-o clipă, toate mesele din jurul nostru erau ocupate. Liniște încordată. Apoi glasul lui, și imediat explozia de veselie.
Culegător de aplauze la scenă deschisă, teatrul lui — ,,Sosesc deseară”, „Pantalora”, „…Escu”, „Vi-sul unei nopți de iarnă” — era jucat cu succese spontane, inepuizabile și sigure.
Tudor Mușatescu a cunoscut succese și peste ho-tare, operele lui fiind în mare parte traduse în multe limbi, jucate pe multe scene străine. Coborîtor din Munții Muscelului, și-a iubit orașul natal și peisajul de basm de la Rucăr, unde și-a trăit, în scris, și în amintiri, ultima vară. Acolo prietenii și cunoscuții l-au înconjurat cu aceeași dragoste cu care el îi primea pe toți.
Zăbranicul care fîlfîie pe frontonul Teatrului Național aduce pretutindeni o boare de tristețe, îngreunînd sufletele cu povara amintirilor.
15 noiembrie 1970

La centenarul nașterii lui Petrașcu

În pictura universală, pictorul Gheorghe Petrașcu rămîne un singular. Afară de prima perioadă, caracterizată de palide influențe grigoresciene și reminiscențe din maeștrii francezi — corespunzând studiilor de la Academia Julien din Paris — tînărul artist abordează cromatica tonurilor roșcate, închise, peisajele nocturne cu lună și locuri misterioase, compozițiile biblice și aspectele cenușii din țara Nilului, creînd un univers personal, o insulă exotică cum alta nu mai există, oricît ar căuta cronicarii de astăzi să-l apropie de marii confrați contemporani lui.
Fascinat de ademenitoarele viziuni ale unor frumuseți nebănuite, am coborît și eu, de multe ori, pe această insulă fremătătoare într-o lumină stelară, unde florile nu se veștejesc niciodată, priveliștile prind contururi fantastice, marea strălucește într-o puzderie de nestemate, iar personajele se desprind din forme ireale, contopindu-se cu natura din jur. Acolo, trăiești ceasuri de miracol și te afunzi în lumini de vis.
Cînd părăsești această feerie de culoare și lumină, unde asculți parcă o orchestră divină, înțelegi că Petrașcu a fost un mare creator de viață.
Pictorul a fost și în viața particulară un singular. A evitat întotdeauna lumea zgomotoasă, cafenelele atît de frecventate de boema capitalei; îl puteai întîlni doar din întîmplare într-o sală de expoziție, pe litoral.
Eram la Veneția într-un grup de turiști în drum spre Postumia. De data aceasta, pictorul care se odihnea într-un fotoliu, a rămas mult timp de vorbă cu noi.
La plecare, l-am însoțit pînă aproape de Piața San Marco. Era o noapte fantomatică, crescută parcă din sonetul eminescian. Un gondolier fredona o canțonetă napolitană. Maestrul s-a oprit să asculte melodia cu rezonanțe bizare între zidurile mucezite, dar ale căror lampadare erau aprinse la porticuri. Apoi, luîndu-și rămas bun de la noi, s-a urcat în gondolă.
O vedenie din alte veacuri m-a înfiorat o clipă. Pictorul, în noaptea de fantasme, părea un doge desprins dintr-o veche stampă venețiană.
Un doge care reînvie o cetate demult apusă!
17 decembrie 1972

Un publicist militant: Barbu Lăzăreanu

Presa noastră amintește prin diverse articole de aniversarea a 90 de ani de la nașterea celui mai pa-sionat istoriograf și publicist militant din mișcarea noastră muncitorească. Odată cu aceste evocări de prețuire, în vitrinele librăriilor a apărut curînd un volum cuprinzînd ca într-un scrin de demult, o parte din lucrările glosatorului trecutului nostru literar, Barbu Lăzăreanu.
Cărturar erudit, mai bine de o jumătate de veac a scuturat colbul de pe manuscrise, reviste și cărți uitate scoțînd la iveală, uneori, pagini inedite, de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, B.P. Hașdeu, Caragiale și alte personalități consacrate.
Într-o puzderie de glose răspîndite prin ziarele „Adevărul”, „Dimineața”, „România muncitoare” și „Viitorul socialist”, ca să enumăr numai cîteva publicații, Barbu Lăzăreanu se ocupase cu dăruire de îndreptarul limbii române.
Volumul intitulat, „Cu privire la…” ca și ciclurile de articole, glose și însemnări apărute de-a lungul anilor m-au impresionat și prin gestul lăudabil al prietenului George Băiculescu — originar din Rîmnicu-Sărat, — care, cu mult sîrg și dragoste de confrate, a strîns laolaltă operele acestui istoric literar, îmi amintesc — sînt mulți ani de atunci — cum, prin George Băiculescu, l-am cunoscut pe Barbu Lăzăreanu. Avea trup de schimnic și suflet de mucenic și mă uimea prin sensibilitatea, generozitatea și simplitatea din scrisul lui cotidian în presa de stînga.
Mărturisesc emoția care m-a cuprins cînd am strîns mîna expulzatului din țară, socotit de autorități instigator al revoltelor din 1907. În timpul cît a durat surghiunul, a acționat în mișcarea socialistă colaborînd la reviste de mare tiraj și zăbovind în vastele biblioteci ale Parisului.
În 1912, pribeagul exilat revenea în țară, luptînd pe toate baricadele, ținînd cursuri de istorie socialistă la Universitatea muncitorească, participînd la întruniri și greve, totdeauna iluminat de marile speranțe în victoria finală.
La 23 august 19, cînd ceasul biruinței a sunat, Barbu Lăzăreanu s-a bucurat cu tot poporul sub flamurile de purpură și în imnul Internaționalei. Ca membru titular activ al Academiei Române din 1948, ea director general al bibliotecii ei, pretutindeni Barbu Lăzăreanu contribuie cu aceeași rîvnă și pasiune la idealul socialist. Din ianuarie 1957 nu mai poate fi văzut trecînd pe sub castanii din parcul Academiei. A încetat din viață într-o zi de iarnă aspră și geroasă, lăsînd în urmă un nume curat și generos, cu care ne putem mîndri.
21 octombrie 1971