Spații culturale nr. 74 (4)

Georgeta Minodora RESTEMAN

Gând înflorit, o respirare albă

Mai cad ninsori târzii, tăcerea-i dalbă,
Țărâna-și toarce somnul sub zăpezi.
Și-mi trece-așa o respirare albă
Prin gândul înflorit, tu să mă crezi

C-atâta pace-n juru-mi lin răzbate,
Din depărtare-o adiere pură
Învăluie tristețea și m-abate
Din drumul prigonit de fum și zgură.

Mă-nalță, mă-nnoiește-n cânt de liră
Croind cărări prin lutul învechit,
Sobor de fluturi ceața-ncet deșiră
În curcubeie – cer și infinit,

Se-aude zvon de psalmi, revin la viață,
Îmbrățișez ca o vestală zarea.
Mă logodesc cu tine, dimineață,
Și-ți simt, din depărtări, acum chemarea.

Te aștept de Crăciun

Te aștept de Crăciun, hai, vino, colindă-mi
Și lasă-mi sub brad trei mănunchiuri de maci.
Din fulgii răzleți fă-mi velință și adă-mi,
Îmbracă-mă-n liniști, șoptește-mă, taci…

Te aștept de Crăciun în templul cu nuferi
Scriind cu iubire pe-oglinzi de cleștar,
De dor, de-ntristare… De ger să nu suferi,
Căldura din suflet primi-vei în dar.

Viori de cristal cu arcușuri de iarbă
Respiră colinde în colțuri de stea,
Când crini degerați vor începe să fiarbă
Noianul de fluturi din inima mea.

Te aștept de Crăciun, hai, vino, colindă-mi
Și pâinea credinței va crește din noi.
Te rupe de lume, de gânduri și strigă-mi:
Am venit! De Crăciun, colindăm amândoi!

Știi că te-aștept în primăvara mea?

În iarna mea cu valuri moi de nea
S-au adunat tăcerile grămadă;
Trudesc de zor visările să șadă
La sfat, o, Doamne, chiar în palma Ta!
Cu gând sfințit în limpezimi de cer
Și ghioceii înfloriți la tâmple,
Aștept minunea, Tată, să se-ntâmple
Când primăverii sufletu-i ofer.

În toamnă, l-am lăsat plângând sub nuc
Și toată iarna nins-a cu speranțe –
Mi-e viața măsurată de distanțe,
În care și zăpezile se duc…

Și-n înflorirea-mi stranie aș vrea
Să-ți spun atât: Cu tine mi-ai dat viață!
Mi-ești lacrimă, și dor, și dimineață,
Știi că te-aștept în primăvara mea?…

Când clipele miros a tine

Când clipele miros numai a tine,
A iarbă crudă și a primăvară,
Secunde noi vestesc atunci în mine
O liniște adâncă, princiară,

A nopții trase-n luntrii de cristal
Prin șipotul cohortelor de stele.
Te caut în parfumul ritual,
Lăsat anume-n colțul gurii mele,

Simțind și-acum căldura ce mi-ai dat
Când gura ta-mi strivea cu patimi dorul –
Te murmur în fărâme de păcat
Și-i nesecat, de dragoste, izvorul.

De rătăcești cumva, rănit de spini,
Te vindecă-n izvorul viu din mine
Și-o cupă de iubire dacă-nchini
Desfată-mă cu-același gust, de tine.

Îmi strâng tăcerea-n brațe și visez

Aș vrea tăcere blândă să mă-ncapă
În lumea-ngustă-n care ne mișcăm,
Tăcerea nu-i nisip cernut de apă –
E-un fel de-a fi prin care ne ’nălțăm,

E dulcele refugiu, înlăuntrul,
E contemplare, tihna mea, a ta,
Când plămădim în gânduri calde cântul
A ne-mplini, mai pură, dragostea.

Căci suntem luturi veștede ce-nvie
Numai atunci când știm a ne iubi;
De altfel, viața-i strâmta colivie
Din care singuri evadăm spre-a fi.

Trăiești frumos, iubind cu-nțelepciune
Și-mprăștii bucurii în lan de maci;
Când osteneala zilei te răpune
Nu te-ntrista, iubește, crede, taci!

Eu nu voiesc din lacrimi să-mi fac templu
Când dragostea curată mi-este crez –
Iar de mi-e dor de tine, pur și simplu,
Îmi strâng tăcerea-n brațe și visez.

Să nu uiți, dacă minți!

Învață, dacă minți, să minți frumos –
Îți umple un pahar cu vin și-apoi
Ascultă-ți gându-n liniștea din ploi
Și minte-mă de sus și până jos.

Să minți șoptindu-i ploii c-a apus
În mâna ta un curcubeu, c-ai vrut
Să-i cerci iubirea, dar că n-ai putut
Să-l înțelegi când dorul l-a răpus.

Să minți că dimineața nu-i de-ajuns
Să-ți scalzi privirea-n lacrime de maci
Și în dogoare-amiezii lor să taci,
Mințindu-te că taina le-ai pătruns.

Să minți și noaptea, rătăcit în vis,
Când hoinărești prin umbre și mister –
Ori vrei s-atingi eternul efemer
Și nu vezi poarta care s-a deschis

Spre drumul lin, curat și luminos?!
Nu te grăbi să calci cu tălpi de jar
Pe flori cu frunți și inimi de nectar,
Și nu uita, de minți, să minți frumos…

Și tăcerile tac

Tăcut e amurgul acesta ciudat –
Tăcerea-i mă doare – la fel ca a ta,
Și cerul cu nouri de foc marmorat
Se joacă pe boltă cu inima mea.

Tu taci, de tăcere cu dinții te prinzi
Și știu cât te zbuciumi, frământul îți simt.
Tu taci, nedorind nici în gând să mă minți,
Și speri ca-n tăcere eu însămi să mint.

Dar sufletul meu e curat și senin,
Iubirea-l înalță, nu-ți cere nimic.
Tăcută – și eu, gust din vinul pelin,
Din gânduri cernite, încet, mă ridic.

Tăcerile dor, dar din ele cresc flori,
Neliniști îndeasă cu pumnii în ploi
Și nopți lăcrimânde se-mbată cu zori
Când tăcerile tac și ne-ndrumă spre noi.

Dac-ai să vii

Dac-ai să vii, de dorul-dor te-mbie,
Din cerul meu cu maci aprinși va ninge.
Lumina lor mereu se va răsfrânge
În dragostea cea dăruită mie.

Nici depărtarea nu ne va învinge –
Se va topi-n iubirea mea târzie.
Dar dacă vii, nici vântul care-adie
Nu voi lăsa, nici norii-a te atinge.

Să nu mai fie vreme de-ntristare,
Nici umbre rătăcite-n nopți pustii;
Cu sufletele pline de candoare,

Când sfeșnice de crini ne-or însoți,
Vom trece teferi iarăși prin vâltoare,
Vâltoarea caldă-a verbului „a fi”.

S-au așternut tăceri

S-au așternut tăceri în miez de iarnă
Croindu-și straie reci de promoroacă;
Nu contenesc cu coatele să-și facă
Lăcaș în noi, când vânturile-ntoarnă

Cu colți de ger și flori de gheață seacă.
Ninsorile-acum tac în loc să cearnă
Și-un înger de cleștar, sunând din goarnă,
Peste zăpezile din noi se-apleacă.

Cu ace de fiori pe frunți ne scrie
Imnul iubirilor încremenit.
Din crengi de brad lumini de jad învie

Topind ghețari în gându-ntinerit,
Rupând durerile din temelie:
Unde-i iubire, nu e asfințit!

Literatura adâncurilor

Marius MANTA

Eficiență și joc, câteva accente

Știam cu mult timp înainte că, în cadrul acestei rubrici, voi scrie și altfel despre mare, despre ocean, despre asemenea întinderi care ne îngăduie visul, chiar cu toate fețele lui deformate. Acum, „literatura adâncurilor” își permite o altă axă, alte volute, devine interesată de curgerea Tamisei și echivalează mai degrabă cu un background verosimil dar jucăuș, în raport cu omul care se chinuie să se înțeleagă cu ajutorul jocului, umorului, sarcasmului. Tot tresăltând la breaking news-urile ce s-au perindat de-a lungul perioadei post-electorale, mi-am zis „gata cu eroii”, cu planurile suprafirești: să ne aducem aminte de umorul britanic, de personaje ce se leagă poate paradoxal, de Kafka dar și de teatrul absurdului. Nu sunt singurul – sunt convins! – care a privit cu ochii larg deschiși săgețile (înmuiate în venin) lui Jerome K. Jerome, cunoscut publicului nostru din „Trei într-o barcă”.
Odată tradusă, cartea s-a bucurat aproape instant de apreciere, lecturată de cele mai multe ori cu îngăduința omului care vrea să evadeze dintr-un cotidian ce îl sufocă, drept pentru care, ceea ce acesta va întâlni devine o bufonerie inteligent prezentată, teatrul unor păpuși articulate în așa fel încât să îngăduie mai multe registre. E aventura unor oameni spre tărâmurile grotescului, o mărturie post factum a unor decizii pripite și fără valoare. Discursul lui Jerome K. Jerome nu este nici pe departe gratuit, nici nu e interesat de a stârni exclusiv umorul involuntar, chiar dacă romanul (nu știu cât de corect acoperă această realitate din punct de vedere al criticii literare) presupune la suprafață mai degrabă înlănțuirea unor momente ce nu se îndepărtează de sfera obișnuitului – îmi vin brusc în minte crochiurile din artele plastice, capabile de a surprinde din câteva trăsături posturi aparte, disponibilități și abilități, stări și medieri.
În ciuda edificiilor somptuoase care flanchează cursul Tamisei, prilej pentru autor de a oferi câteva amănunte cu iz istoric, aș risca să afirm că ea se alătură Ozanei – dar putem face și alte trimiteri în și în afara literaturii noastre, ceea ce conferă discursului încă o dată valabilitate general-umană. Cum altfel, cursul apei presupune schimbare, transformare, devenire – nu și aici! În spatele întâmplărilor relatate cu o oarecare vioiciune, se simte amărăciunea ce își va fi avut un punct de plecare în chiar biografia autorului care, încă de mic, a fost nevoit să își accepte condiția socială, dar și mofturile unui destin potrivnic, ce l-a așezat în postura de a-și fi pierdut tatăl de timpuriu. Poate mă grăbesc, totuși, aș spune că doar un scriitor care vine în linia lui Shakespeare, Pope, Swift etc. ar fi fost în stare să construiască un discurs despre prietenie, viață, aducând în același loc sentimente și registre cu greutate mediabile altfel.
Am redeschis paginile cărții cu mirarea de a-i vedea acolo, la lucru, pe Stan și Bran dar și „fantoșa” lui Kafka, pe Svejk (da, chiar dragul de Svejk!), cât și – stupoare! – pe tinerii romantici ai prozei de început de secol XIX. Deloc glumind, aș spune că volumul se autopropune drept imn închinat ideii de prietenie, în timp ce, pe de altă parte, se înalță sub forma unui reproș adus conservatorismului rigid, mumificat, care așază legea prost croită și principiile înaintea persoanei in vivo. Și grație intertextului, romanul acesta, doar aparent scris în doi peri, presupune legături cât se poate de viabile cu rubrica noastră, „Literatura adâncurilor”. Când toate trec atât de repede, când știrea nu mai e mediată și calibrată de factori firești, când trecutul se naște din interesele viitorului, atunci parcă se estompează și diferențele între Tamisa și Dunăre, între adânc și suprafață, între pământ ori apă. Poate, din nefericire, chiar între adevăr și grotesc. Deși e un îndemn utopic, mi-aș dori să am curajul de a vă invita să urcați întotdeauna aceeași trei în barcă, pentru că, mai ales în felul acesta veți face frumosul să dăinuie iar încrederea să nu dispară! Chiar și atunci când direcția e voit împotriva curentului!

Din Poezia lumii

În traducerea lui Leo BUTNARU

Nikolai LEPOK (Kopel)
(18?? – 19??)

A făcut parte din grupul fuiștilor (de la francezul: fou = nebun, dement). Împreună cu B. Pereleșin, publică volumul futurist, „Mozgovoi Rajjij” (1921) – rajjij fiind o verbocreație în baza a două noțiuni: raj – furie, mânie, și jija – lichid cleios, must, zeamă, – astfel că, în românește, titlul ar putea fi aproximat ca: „Furimustul creierilor”. În același tandem, semnează și volumul de poeme „Dialectica azi”.
Ca și colegii săi, Lepok e în contratimp cu expresioniștii (I. Sokolov, să zicem), care și-au orientat discursul pe „șinele” constructivismului și raționalizării, el, fuistul, păstrându-și dreptul, ca poet, la intuiție și incidental în creație. Era ceea ce deosebea fuiștii în contextul atâtor grupări literare, ce se anunțaseră în cele două capitale ale Rusiei, Petrograd și Moscova, prin neaderența lor la neconstructivism apropiindu-se de cei din „Parnasul moscovit” și emoționaliști, chiar și de nicevoki (nimicniciști), în confruntarea lor cu „corabia pe val de ducă a simbolismului”, cu „Societatea studierii limbii și cea a secetei cerebrale”.
Recenzând „Furimustul creierilor”, Serghei Bobrov menționa că autorii își trag obârșia din „Centrifuga” anilor 1914-1916 (protagoniști – S. Bobrov, N. Aseev, B. Pasternak, Bojidar), „de unde au preluat ceea ce e mai greu și mai complicat de receptat, chiar dacă uneori ies cu bine de sub canoane”.
În anul 1923 Lepok își anunță cartea sa de versuri „În cercuri irepetabile” care, însă, nu a mai fost editată.

***

Plângăcios-lipicioasă ziua-toată
vechiturile borhotului murdar
arare schimbătoare erup
cu gălbenușuri de chihlimbar.

Acum în mestecăniș
vântul clatină aleanul durut
vuiet năpârlit și bătaie la cuțite
sub poala codrului câți au căzut?

După geam cineva trebuie să stingă
pupilele mucurilor de lumânări
nodul zilei e tot mai strâns și
spânzură arsură tomnatică-n zări.

Iar mie barierele toamnei
mi-s alergări cu obstacole
îmi plac carierele vântului
turbulentă amnezie în calcule.

Cunosc păpădia la frig; las`
să rebegească prin a toamna aurie
și iată cu frământ de limbă strigă
și iarăși – peste poduri de bucurie.

Obscuritate

În afara orașului se tăinuiesc hoți. Obrajii
se încenușează întunecat. Umbrele ca iepurii.
Iar după orizont complotiștii
la chemarea zării alunecă-n jos, vineții.

Ca de obicei dimineața-i grea tihnită
de presimțitul zării prinde-a se-ncorda
doar acolo și ăstora tuturora
parcă li s-ar fi ars cu tânjire mila.

***

Peste valul împrospătat
în dimineață din nou buzele pietrelor
și zburlitul vuiet năvălește
în ulițele albastre, plescăitor.

Cirip și freamăt, foșnet și piscuit
șerpuiră-nălțător, rotocoale, sul
și această sonoră pictură color
dimineții de iulie de tot dragul.

***

Mlădie pătrunzătoare
chemare de sirenă și înaltul
rândunelei
în azurul cuget.
Sirenă zumzăitoare
din urdiniș de stupi
mustos a sute
de ierburi tremur
trezind florile.

***

Gălăgios și agil
în dimineață
pe trotuare verzi
greierașii la
tarabele pieței lărmuitoare.
La țăcănitul mașinilor
viața
pânzei
țesută din raze de soare.

Dialectica astăzi

Fie ca în cămăși de zăpadă încă
și în înghețuri pe la margini de zile
un frământ de limbă să croiască pe nou
caldarâmul Moscovei pleanul ei și lenea.

Fulgerător, cu reflex tulbure
de măceluri, revoluții și fețe-n perindare
desfăcut în două, un ghem
prin șuvoiul dimineții gonește suriu.

Nu se vede o iotă la răscrucile vuitoare.
Împroșcând stropii neliniștii
se tolăniră cât-colo zig-zaguri sonore,
izbind cu fața-n caldarâm lătratul sirenei
iar în senin șoldurile norilor
jos iar alarmează vitrinele strigătul ochilor.

Din nou înverzind în cerc
bulevardele se strigă unele pe altele
ba sărutând străzile cu umbra
ba exact pe fețe degetele purtându-și

Pe când soarele gălăgios și jucăuș
bate în geamuri, pe podea, în unghere
și în odaie vuietele parcă-ar veni spre mine
ba spăimos hohotesc peste-un podiș de piatră.

Iar după îngrădituri
semnele de exclamație ale hornurilor
prin păduri vesel deranjând odihne
acolo în satele din tundră ivindu-se.

Și această larmă-n clipa primăverii,
încâlcind numărul minutelor, zilelor
și verdeața clipind radios
fără griji convinge de ceva concret.

Însă în agonie și încleștare
ba ochind în bine, altul în parvenire
se înhățară țelurile inșilor în lanț
în cerc irezistibil spre-a supraviețui.

Și-acum spre noapte eu sunt vlăguit
zilei dându-i obolul, gânduri jertfindu-i
cotrobăiesc prin verdeață – nu care cumva
aș putea observa anii saturați de tandrețe.

Iar în coridorul fremătător
prin mugurii verdelui, prin urlet
deviza durerii, a mea și a lumii e:
cu pașii măsurăm destul de bine
pedestrași pe orice înălțime.

Astăzi cu petele veseliei
prin carnea țărânei afânate
peste imperturbabilul brad
tânără chemare vom lansa.

Apoi cu sudoarea secara vom secera
verdeața cu zvonul azuriu al zilei vom înfășa
cu plușul norilor cerul mângâind
arcul lui iulie din nou înfierbântându-l.

Unde-i pocnetul biciului – șuier de vânt
mușcă șoldurile zilelor leneșe
și năpârlitul frunziș al arțarilor
cu aleanul amic e glodărie.

Iar colo las’ neaua să se presoare
ferestre pufoase, ramuri, acoperișuri
albăstrimile geroase le încolțească
din coșuri, cu arderea crezând în frumsețe.

Și iarăși cântul – iar învârtejit pe cale
în irepetabile cercuri, volute
răzvrătitor contrându-se în triluri cu păsările –
spre invidia dementelor vifornițe.

(1922)