Spații culturale nr. 74 (3)

Prieteni și cărți de dincolo de graniță

Doina CERNICA

Cartea cărții Poetului Limbii Noastre Române

Pe literatul Vasile Malanețchi l-am cunoscut în urmă cu vreo doi ani în raiul său, Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” din Chișinău. Atunci director al acestuia, nu avea totuși un birou în sensul unui spațiu, ci doar piesa de mobilier putând să poarte acest nume, o insuliță într-un ocean de cărți. Acolo m-a invitat ospitalier, descoperindu-mă ușor descumpănită, cu propriile cărți în geamantanul cu care venisem pentru o manifestare organizată de Uniunea Scriitorilor din Moldova, în Sala cu cămin, încă pustie la ora aceea. Era greu de crezut că ar mai fi putut să respire o persoană acolo, dar mi-am umplut imediat plămânii cu cel mai curat, mai înviorător și întineritor oxigen: acela al cărților bătrâne și de calitate. La despărțire mi-a oferit un dar scump. Am înțeles asta după privirea cu care l-a însoțit trecând în mâinile mele. Așa te uiți când copilul de care ai avut toată grija a crescut și pleacă în lume. Apoi a zâmbit: pe de o parte apreciase că îl meritam, pe de alta, prototipul rămânea în inima sa. Atunci am mai aflat ceva despre ceremonialul încredințării unei cărți, poate chiar cartea vieții tale, cititorului în care crezi. Mai târziu, după ce am citit-o, am studiat-o, mi-a părut rău. Prinsă în turbionul acelei zile, al cărei punct central l-a constituit întâlnirea cu personalitățile din Enciclopedia Bucovinei, ediția Emil Satco&Alis Niculică, nu mi-am găsit o oră pentru cercetarea darului primit de la Vasile Malanețchi. Dacă aș fi făcut-o, poate nu aș fi plecat din Chișinău fără să văd – dacă va fi fiind accesibil vizionării – carnetul de front, carnetul de la Mărășești al lui Alexei Mateevici. Mă mângâi și acum închipuindu-mi că nu: „scrise cu creion chimic, odată cu trecerea anilor (…) șirurile de litere și-au pierdut în multe locuri intensitatea culorii cu care au fost așternute pe hârtie. Astfel că, într-un viitor previzibil, ar putea ajunge ilizibile”; că prețiosul carnet stă ocrotit de colții timpului într-un seif inexpugnabil sau ca o albină imemorială în mierea pietrificată a unei roci de chihlimbar.
Dar el se află ca o valoroasă serigrafie, cu originalul imprimat nu cu mătase, ci doar cu profesionalismul tipografilor de la Bons Office SRL din Chișinău pe hârtie cretată mată 115 gr/m3, într-o carte 132×196 mm (carnetul propriu-zis are 110×170 mm), editată în 500 de exemplare. Nu sunt încântătoare aceste precizări, absente de regulă azi, dar atât de firești pe o carte care se respectă, la un autor care se respectă? Cartea este „Limba vechilor cazanii. Povestea carnetului de la Mărășești al poetului Alexei Mateevici” de Vasile Malanețchi, apărută în anul 2017 la Editura Atelier Chișinău, sub auspiciile Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” Chișinău – Reuniunea pentru Promovarea Artelor, Culturii și Patrimoniului. Cu mențiunea „Centenar Alexei Mateevici. 1888-1917”. Pe coperte, cartea desfășoară tapiseria lui Andrei Negură, „Limba noastră”, realizată în anii 1986-1987, iar pe extensiile lor – busturile lui Alexei Mateevici, primul de Dumitru Rusu-Skorțov, din 1990, înălțat pe Aleea Clasicilor, al doilea, de Alexandru Plămădeală, din 1934, existent în Cimitirul Central din Chișinău.
Prefața autorului explică rațiunea valorizării în această carte a carnetului: purtat cu sine de preotul militar Alexei Mateevici pe frontul din Moldova, cu puțin timp înaintea morții sale la numai 29 de ani, pe paginile sale au fost scrise „irepetabila poezie «Limba noastr㻄 și alte opt creații originale, alcătuind împreună un ciclu ce „ilustrează perfect cea de-a doua perioadă a creației poetului și marchează, pe de o parte, intrarea lui în faza deplinei maturități literar-artistice iar, pe de altă parte, îi definește profilul de cântăreț mesianic, interpret al aspirațiilor de secole spre o viață mai bună ale mulțimilor năpăstuite”. În continuare, este prezentat un tabel cronologic, datele importante ale vieții lui Alexei Mateevici, care „descindea dintr-o veche familie de preoți cu preocupări cărturărești”, ultima fiind cea a necrologului, însoțit de poezia sa „Eu cânt”, din ziarul „Cuvânt moldovenesc”, numărul 72 (272) din 20 august 1917. La aproape un an de viață a planetei sub pericolul pandemiei, tulbură moartea poetului pe 13 august 1917 și înmormântarea sa „în grabă”, chiar a doua zi, întrucât tifosul abdominal, care l-a atacat pe front și l-a ucis, era considerat contagios.
Sub titlul „Mărturii despre carnetul de la Mărășești al poetului Alexei Mateevici”, cu detalieri previzibile asupra sorții acestuia, cartea povestește practic posteritatea poetului și a operei sale, stăruind asupra destinului manuscriselor și a contribuțiilor semnate de cea care i-a fost soție, Teodosia Mateevici, de acad. Ștefan Ciobanu, prof. Petre V. Haneș, pr. Vasile Țepordei, prof. Leon T. Boga, George Dorul Dumitrescu, de fratele Victor Mateevici, „arhivarul familiei”, Florin Costinescu (poetul și publicistul originar din Slobozia – Ialomița), prof. Nicolae P. Nitreanu, prof. Grigore Filip-Lupu, Vladimir Chiriac ș.a., între care Ion Nuță, cel în care, consideră Vasile Malanețchi, „opera lui Alexei Mateevici și-a găsit, în sfârșit omul – cărturarul atent care s-a consacrat cu devoțiune și multă pricepere cercetării problemei”, iar „Limba noastră”, o memorabilă apreciere: „Al. Mateevici s-a impus în literatura română printr-o creație de excepție, poezia «Limba noastră», versuri care ani în șir s-au rostit și se mai rostesc încă pretutindeni, s-au cântat de generații întregi în vremi de tristeți și bucurii. Este poezia care, umbrind aproape total celelalte creații ale poetului, a reușit să-l plaseze pe creatorul ei printre personalitățile cu legitime drepturi la nemurire”.

Această primă treime a cărții se încheie cu un grupaj de „Note și referințe bibliografice”, din care, subiectiv, țin să remarc interesul Tipo Moldova din Iași concretizat în diverse ediții ale creației lui Alexei Mateevici, ediția critică Ion Nuță, cu un studiu de acad. Nicolae Dabija, apărută în anul 2013 la „Vicovia” Bacău, sponsorizată de Eugen Statnic din München, Germania, și ediția (după cea de la „Vicovia”), coordonată și cu imagini de prietenul nostru, Vasile Șoimaru, „Serebia”, Chișinău, 2017.
Acompaniată de precizările lui Vasile Malaneschi, partea a doua a cărții, cea mai substanțială ca număr de pagini și, firește, cea mai importantă raportată la titlu, este dedicată exclusiv reproducerii carnetului: întâi paginile sale scrise facsimilate, „52 de foi (104 pagini), îngălbenite de timp”, începând cu primele două consacrate poemului „Limba noastră” (cu mențiunea „La deschiderea cursurilor de învățători moldoveni în Chișinău – 18/VI -1917, iar la sfârșit cu precizarea „17 iunie 1917 /Chișinău /Tipărit în N 49 (249) al „Cuvântului Moldovenesc) – 22 iunie, anul 1917”), precedate pe forzațul verzui (avers și revers) de poezia „Cântec de leagăn”, de schițarea unei coperte de carte („Al. Mateevici /Versuri /1917. /Iunie / Mărășești / (Moldova”) și de „Sumarul” acesteia. Urmează în transcriere obișnuită, conținutul său, nouă poezii originale și trei traduceri din lirica rusă: „Limba noastră”, „Zîna. Poezie valahă. M. Gorki”, „Zădarnic artiste. A. K. Tolstoi”, „Poetului, (Sonet) A. S. Pușkin”, „Văd prăbușirea”, „Cântec de leagăn”, „Atâtea chipuri”, „Pietre vechi”, „Basarabenilor”, „Frunza nucului”, „Unora”, „La Noul-Neamț” și „Deasupra Târgului Bârlad”. Totul emoționează la acest carnet, care poartă nu doar „amprentele vii ale persoanelor care l-au ținut în mână…”, probabil parte putând fi vizualizate cu metodele științifice de azi, ci, mai ales, invizibilul cel mai profund, sunetul mut al bătăilor inimii tânărului, cu viața ritmată de toată grozăvia ideii de front – indiferent de gradul antrenării combatanților în confruntări, în lupte mortale -, de suspinele răniților, de spovedaniile celor aflați la poarta lumii de dincolo împreună cu rugăciunea, blândețea preotului și, nu în ultimul rând, de sufletul său de român, de urmaș și părinte adunat într-un creion chimic și revărsat pe paginile dictando. Ce să mai spunem de caracterele latine, trasate pe hârtie cu o siguranță de gravor, mai ales când pe coperte în tapiseria lui Andrei Negură, prima strofă a multiubitului poem țesută în chirilice sugerează o întreagă, dramatică istorie a românilor de peste Prut!
Ultima parte, și aceasta de ireproșabilă calitate tipografică, reprezintă un „Album cu fotografii și documente din arhiva familiei Mateevici”, asupra cărora privirea rămâne îndelung. Figuri venerabile de preoți, străbunic, bunic, tată, chipuri de femei frumoase, mama, fiica, pagini de scrisori adresate de poet familiei, o filă din jurnalul soției descriindu-i decesul și înmormântarea („Ieri Aleoșa a murit iar astăzi l-am înmormântat și noi am devenit orfani pentru toată viața. Eu, aproape nimic nu înțeleg, nu-mi dau seama de situația nenorocită, dar ce-o să fac mai departe?”), capela spitalului orășenesc din Chișinău „în care la 14 august s-a oficiat serviciul divin”, azi biserica Sf. Ierarh Nicolae, pe care o păstrez în amintire însorită de bucuria unui alai de nuntă, portretul preotului Vasile Țepordei, „autorul primului studiu monografic (1937), consacrat vieții, activității și operei lui Al. Mateevici”. Dar mai mult decât toate, cea care impresionează, care m-a impresionat, este fotografia lui Alexei Mateevici, primul în picioare, cu alți șapte preoți militari alături, pe frontul românesc, în iunie-iulie 1917, lunile carnetului de poezii, gândit ca o carte, al „Limbii noastre”. Poartă o lungă manta militară de stofă groasă, cu rever, și pălărie cu borul lat, iar barba, mustață și umbrele îi accentuează lumina obrazului slăbit și îi întunecă ochii. Oare în ce buzunar interior purta, încălzit de inimă, șiragul de piatră rară al ultimelor sale creații poetice? Diamantul „Limbii noastre”?

Pe 15 ianuarie 2021, de Ziua nașterii lui Eminescu și a Culturii Naționale, Televiziunea Română, cu TVR1, TVR 3 și TVR Iași, a transmis de-a lungul a peste două ore un triplex realizat cu implicarea esențială a Muzeului Național al Bucovinei, Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia și Muzeului Național de Istorie din Chișinău, evocarea a trei personalități culturale de primă mărime ale României Mari: Ciprian Porumbescu, Lucian Blaga și Alexei Mateevici. M-am bucurat să-l reîntâlnesc pe istoricul literar și muzeograful Vasile Malanețchi, chiar și așa, în jurul zidului de sticlă al întâlnirilor de acum, vioară întâi a prezentării lui Alexei Mateevici. Competența și respectul intens degajate de cartea sa erau potențate la întâlnirea cu românii de dincolo și dincoace de Prut de un patos plin de noblețe și de puternică trăire. Au trecut câțiva de la apariția cărții, precedată de cu mult mai mulți de apropiere, de studiu, de prețuire a lui Alexei Mateevici. Ca vârstă, și ca intensitate a afecțiunii, Poetul Limbii Noastre Române ar putea de-acum să-i fie fiu. Numai că s-a întâmplat cum uneori se întâmplă în cercetarea literară autentică, motivată, susținută de o sinceră admirație: vorbind despre Alexei Mateevici, Vasile Malanețchi întinerea sub ochii noștri iubitori de carte.

Costel STANCU

* * *

Abia cînd se îndoiește de sine însuși,
omul devine întreg. Pînă atunci,
umblă prin lume, năuc, întrebîndu-se
de ce Dumnezeu pune felinare
în mîinile orbilor și, în același timp, se face
că nu vede cînd clovnul picură un
strop de otravă în cupa cu vin a regelui?
Ciudată, viața!
Ieri, am întîlnit un clovn alungat de la Curte.
Mi-a vorbit despre tristețe.
Am băut din același pahar.

* * *

Cînd dai săracului, pui în palma
lui Dumnezeu, îmi spunea mama.
Am dat, am tot dat,
pînă mi-a venit rîndul
să fiu sărac.
Acum, cerșesc la capătul podului.
Adun mărunțișul
primit de la voi.
Cerșetorii sînt buzunarele
în care îți păstrezi banii
pentru Viața de Apoi.

* * *

Sufletul meu nu a murit odată cu mine.
Uite-l, iese în stradă, ajută sacagiul să care
apă morților, hrănește cîinii hipnotici ai orbilor,
adună păsări la ora de ceai,
dă foc pianului de gheață al indiferenței,
conduce o procesiune cu cruci din hîrtie
pe care numele meu abia se mai deslușește.
Chiar dacă, uneori, în urma lui rămîn
găuri în pereți, nu îl judecați.
Sufletul meu nu e hoț de ferestre.
El doar le ia și le duce în cer, să fie
curățate și trimise înapoi pe pămînt.
Știe că dacă taină nu e, nimic nu e!
Spre seară, se retrage într-un colț
și începe să descojească un măr.
Cu atîta răbdare că șarpele
renunță să o mai ispitească pe Eva.

Hai-hui prin lume

Stan BREBENEL

PETRA – ORAȘUL DE PIATRĂ

Să fii în Iordania și să nu ai în plan să vizitezi cea de-a opta minune a lumii mi se pare de neiertat. Bineînțeles că Iordania are cu mult mai multe obiective turistice de neratat. Și mă refer la capitala regatului, Amman, construită pe șapte coline asemenea Romei; Deșertul Wadi Rum mai cunoscut și sub denumirea de Valea Lunii; Marea Moartă; Aqaba, o stațiune foarte frumoasă de la Marea Roșie. Din port se vede orașul israelian Eilat, Egiptul și Arabia Saudită; Madaba, un oraș vechi în care se află singura biserică creștină ce este închinată Sfântului Gheorghe și unde se află o hartă din sec. VI a Țării Sfinte, realizată din mozaic pe pardoseala bisericii, orașul antic Jerash și Muntele Nebo de pe care Moise a privit spre Pământul Făgăduinței. Sunt obiective turistice pentru care îți trebuie cel puțin două săptămâni ca să simți Iordania. În trei zile, cât am avut sejurul (trei am fost în Israel) am vizitat Amman-ul, unde am fost cazați pentru două zile, orașul Madaba, Muntele Nebo, Aqaba și, cireașa de pe tort, Petra.

Am plecat din Amman după micul dejun într-un tur de forță. Destinația era orașul antic al nabateenilor. Ispita era cu mult mai mare decât ne-am putut imagina la început. De la Amman am mers pe autostrada care lega capitala Iordaniei cu sudul țării, spre marea Roșie, la Aqaba. Nu după mult timp, oprim la o stație de benzină de pe autostradă, unde putem cumpăra și suntem îmbiați cu suveniruri specifice zonei. De aici începe, în stânga noastră, celebrul deșert Wadi Rum. Sunt impresionante imaginile cu stâncile care țâșnesc de la suprafața pământului către înalturi, cu nisipul roșiatic ce dă un farmec aparte peisajului și aspectul aproape marțian cu care abia putem să ne obișnuim. Pe timpul drumeției din Iordania, ghida noastră, o româncă din zona Moldovei, ce s-a stabilit aici prin căsătorie, Georgeta Younes, ne-a creat anumite neplăceri care, până la urmă, au dus la un sejur plăcut. Mulțumim! Mai întâi ne-a informat că nu vom avea parte de o ședere la Marea Roșie, în minunatul oraș Aqaba, unde ne-am putea bălăci în mirifica mare, și că acea noapte de cazare, a treia, de pe teritoriul Iordaniei va avea loc la un hotel din orașul Petra. Până la urmă, alegerea a fost una inspirată. Oraș frumos și curat, hotelul asemenea. Mai cochet, mai frumos și cu servicii mai bune decât hotelul din Amman. Apoi, ca să ne îmbuneze, moldoveanca noastră din Vaslui, căreia îi mulțumim, ne-a oferit drept bonus o excursie la Petra Mică.

A fost impresionantă vizita. Nici nu știam că există, însă spectacolul peisajului a fost măreț. După ce ne-am cazat la hotelul din Petra, am mers să vizităm cea de-a opta minune a lumii. Tot ceea ce am văzut ne-a depășit așteptările. Au fost imagini unice, care nu cred că se vor mai repeta. Un mic istoric. Tărâmul Petra este mai mult decât un vis. Într-o vale ce se desfășoară pe mai mult de patru kilometri șerpuitori în lungime, când mai largi, de ordinul sutelor de metri, când mai înguste, de ordinul zecilor de metri, Petra este un ținut de basm. Este orașul nabateenilor, un popor semitic. Datele arheologice atestă faptul că orașul se numea Rakem și se presupune, în urma cercetărilor, că a fost construit în secolul al VI-lea î. H., fiind capitala lor până în anul 106 d. H., când a intrat în componența Imperiului Roman. Orașul este abandonat după ce este distrus de un cutremur în anul 363. Timp de 16 secole, este abandonat din varii motive și în anul 1812 a fost redescoperit de exploratorul elvețian Johann Ludwig Burckhardt. În anul 1985, Petra a fost inclusă de UNESCO pe lista locurilor de patrimoniu mondial. Este și una din cele șapte noi minuni ale lumii.

Intrarea în valea care ne va tăia respirația este aproape banală. Prețul de vizitare este unul, am putea spune, prohibitiv. Un defileu larg și nu prea înalt, fără apă, ne introduce în peisaj. Pentru cei care nu pot parcurge distanța defileului și la temperaturi destul de mari (noi am fost în luna august), există destui binevoitori: cu cămile, cu cai sau alte mijloace de transport permise în situl arheologic. Nu după mult timp de mers, valea se îngustează și, în locul văii largi care adăpostește morminte în locuri săpate în stâncă verticale, observăm ceea ce atrage la Petra.

Intrăm în canionul foarte îngust și înalt, în care straturile de rocă de diferite nuanțe, de la roz, roșiatic la ultramarin, ar arăta vârstele, în ere, ale defileului și observăm că, spre locurile cele mai înalte, distanțele sunt de numai 3-4 metri. Impresionat. Observăm și admirăm măsurile inginerești de acum mai bine de 2000 de ani, privind captarea și depozitarea apei într-o zonă total ostilă. Mai este de remarcat faptul că Petra se afla la întretăierea unor drumuri comerciale foarte importante pentru acea vreme: spre Damasc, Marea Roșie și Golful Persic. Nu după mult timp, ajungem într-o zonă relativ deschisă, unde vedem cel mai mare edificiu al anticului oraș: Trezoreria (sau Al Khazneh).

Această construcție este un templu săpat în stânca roșiatică, cu o înălțime de 42 de metri. Mai este cunoscut prin faptul că aici s-a filmat partea finală a filmului „Indiana Jones” și ultima cruciadă. După ce admirăm dantelăria în piatră și măiestria anticilor nabateeni, ne continuăm drumul. Defileul se lărgește și ne aflăm în fața altor capodopere arhitectonice de acum 2000 de ani. Amfiteatrul grecesc, biserici, mănăstirea Ad-Deir, locuințele mai marilor orașului din justiție, religie și administrație. Din loc în loc, ca peste tot în lume, sunt „standuri” cu suveniruri care nu prea îi încântă pe vizitatori după ce au savurat imaginile fabuloase ale orașului antic. Totuși acestea pălesc în fața clădirii Trezoreriei. Aveam să ne dăm seama că explorarea și exploatarea sitului arheologic din defileul Petra nu este terminată și că, funcție de fondurile alocate, operațiunile de scoatere la lumină a noi obiective arheologice vor continua. Șantierele existente dovedesc acest lucru pentru că, se spune, doar 15 % din orașul antic au fost aduse la lumină. Însă ceea ce am văzut ne va rămâne pe vecie în amintire și acest monument unic în lume trebuie făcut cunoscut tuturor. A fost o încântare că, pentru o zi, am fost pe acest tărâm fabulos martorii unei istorii deosebite. A fost ca o excursie în timp.

Distribuie: