Literadura nr. 3 (3)

Titi DAMIAN

MUSCELENII
RUINA, (fragment) volumul IV al romanului

Ion Mândruță își luase inima în dinți, bățul
în mână și urca, cam greoi, ce-i drept,
poteca pieptișă de la fântâna de la
Diconești la Comperativă. Nu mai făcuse de
mult timp drumul acesta. Dacă era nevoie de
vreo pâine sau de alte mici cumpărături, apela
la Costel și la Angela, al căror drum era mai
mereu la deal. Seara, Costel se mai întâlnea cu
ai lui, cu Gheorghiță Drăgoi, cu Gheorghe
Bundiță, cu Ion Chiosac, cu Sorin al lui Sava
Chiosac și cu cine se mai nimerea la o bere. În
zilele călduroase ieșeau afară pe niște tuturuși
ori bolovani aduși cine știe de cine și de când
din fața magazinului și mai tăinuiau. Acolo se
adunau veștile din sat, așa că se cam știa tot
ce se întâmpla: cine ce-a zis, cine a mai sosit,
care a mai plecat, cine s-a mai îmbolnăvit, ce
oaie a fătat, cine ce-a cumpărat. Mai veneau și
mățăranii și camborenii, dar erau puțini.
Mățăranii, ai lui Boștoc veneau mai mult pe
zi, căci nimeni nu se învrednicise să le bage și
lor lumină electrică. Problema cea mai grea
era gazul lampant sau chiar lămpile pe care nu
prea aveau de unde le procura. Nu era vorba
de bani, căci puneau mână de la mână și
cumpărau, dar pur și simplu nu se mai găsea,
nu se mai fabrica. Rafinăriile își pierduseră
interesul pentru acest produs. Rar se mai
găsea în câte o benzinărie, vreun rezervor
uitat. Cei mai mulți musceleni plecați prin
toate colțurile țării, pe unde nici nu te așteptai,
se gândeau și la ei și mai lăsau la magazin
câte un bidon de cinci ori de zece litri de gaz.
Care dintre mățărani trecea pe acolo îl lua și-l
împărțeau frățește. A fost dată și o emisiune la
televizor, „Satul cu șapte vădane și un
bărbat”, despre Mățara era vorba, dar ei n-au
văzut emisiunea. Așa că au așteptat degeaba…
În timp ce se tot gândea la toate astea
care-i veniseră în minte, văzuse rezervorul de
gaz, din apropierea Comperativei, acum
părăsit. „Uite, dacă ar aduce cineva, vreo
câteva sute de litri de gaz și l-ar umple, ar vrea
oamenii de unde să-și procure gaz, așa…”
Mare lucru n-ar fi să-l umple, dar de unde să-l
procure?
Ajuns în Drumul ăl Mare, își întinse
ochii în stânga și-n dreapta, nu prea mai vedea
departe, dar, ciudat, își plecă urechea spre
biserică. Trebuia să se tragă clopotele de
sâmbătă seara, să anunțe că a doua zi este
slujbă. Preotul Ionică plecase de mult timp, se
dusese la Munteni-Buzău, după un trai mai
bun, unde socru-su, Mitică Marcu, avea ceva
pământ. Îl revendicase și chiar îl primise. Se
auzea prin sat că-i cam bolnav, are o gâjâială
în gât, nu prea mai scapă de ea. S-a dus pe la
toți doctorii, îi fac analize, dar nu găsesc
nimic. Problema e că nu mai poate cânta în
biserică. Doar hârâie, vai de el, săracul!
Intră Ion în magazin și îi găsește pe
câțiva așezați pe niște lădițe, bând liniștiți câte
o bere.
-Nu vrei și matale una, măi nea Ioane?
îl întrebă Gheorghiță al lui Drăgoi, mai
aproape de ușă.
-Dacă mă duci tu acasă, n-am nimic
împotrivă. Dar, fiindcă v-am găsit pe toți aici,
m-am gândit că n-ar fi rău să vă fac cinste cu
câte o bere și să ziceți: „Să-i fie neveste-mii,
Stela, că tare bună femeie și credincioasă
nevastă a fost!”
-A fost, măi nea Ioane, că tare bine ai
păstrat-o! încercă Gheorghe Faptoru o glumă.
-Tu să taci! se răsti Ion la el, parcă nu
știu ce vlaioage îi trăgeai nevesti-tii pe spinare
când nu se mai putea mișca din pat?
-Ia lăsați cearta! Sunteți bătrâni și
degeaba! interveni Măniță. Nea Ioane, ia cu
noi berea, că te ducem acasă, merge și Costel,
și Ion al Riții.
-Măi băieți, stați, ce-am observat eu
urcând pe coastă? Azi nu-i sâmbătă?
-Este, și ce-i cu asta! Ai uitat matale în
ce zi suntem dacă stai acolo închis în curte,
mai mișcă-te și matale. Acum se zice că
„socializăm.” Dacă stai numai cu găinile,
începi să cânți ca ele, glumi și Ion Chiosac.
-Vouă nu vi s-a părut că se aude doar
clopotul cel mare de la clopotnița bisericii?
Ce s-o fi întâmplat cu clopotul cel mic? O fi
uitat Ilie Cârciagu să-l tragă? Ce-i nebun?
Nici n-apucă să ducă comentariul,
până la capăt, căci ușa magazinului se
deschise și apăru chiar Ilie, cu căciula în
mâini, roșu la față, ca după un efort
îndelungat.
-Să n-apuc să mai trăiesc, nu vă mint,
oameni buni, dar clopotul cel mic din
clopotniță lipsește!
-Cum să lipsească măi Cârciagule, ești
nebun? Ăla are vreo sută de kilograme, cum
să-l dea cineva jos? Ăla, numai dacă se
întâmplă să cadă din curele, face gaură în
podea și te pomenești cu el în cap. Nu-i de
joacă!
-Prost să fiu dacă vă mint. Chiar n-o fi
știind nimeni nimic?
-Precis l-a luat cineva, dar ce să facă
cu el?
-Auzi la el întrebare, cum ce să facă?
Păi, măi omule, clopotul este din bronz, un
aliaj care se caută, e cel mai scump. Îl caută
țiganii și-l găsesc și-n gaură de șarpe! Noi am
dormit și țiganii și-au făcut treaba!
-Doar n-o să stea cineva să păzească
biserica și clopotele din clopotniță! Așa ceva
nu s-a mai pomenit! se miră Mihai al lui
Vasile Arici.
Între timp, bărbații se înfierbântaseră
și ieșiseră cu sticlele de bere în mâini în fața
magazinului. Acolo au mai sosit, între timp, și
Toader Ovrece, și Neculai Braica, și Ion
Picioruș, și Mitică Colțeanu.
-Așa ne trebuie! Noi dormim noaptea
ca tolomacii, iar țiganii ne fură!
-I-ai văzut tu ca să dai vina pe ei?
-Cum să-i văz, dac-au fost noaptea?
Au venit cu o mașină, mare lucru, au oprit în
dreptul lui Mitică Ciurea, s-au suit vreo câțiva
inși în clopotniță, l-au coborât cu frânghiile pe
scări. Pentru ei a fost ca o joacă, presupuse
necăjit Ilie.
-Bine că am rămas cu clopotul cel
mare, pe ăla chiar nu puteau să-l fure! Are
vreo câteva sute de kilograme! se consolă
Mitică al lui Ion Gavrilă, venit în grabă.
-S-o crezi matale, se întoarse Mitruță
al lui Neculai Migiu la el, cum a fost urcat,
așa ar putea fi coborât!
Între timp, apare și Maria lui Mitică
Ciurea cu o găleată de apă de la Diconești.
Atunci îi veni ideea lui Stere Mândruță
– cel mai tăcut dintre ei – care asistase la toată
discuția.
-Fă Mario, tu stai în Coasta Bisericii,
nu se poate să nu fi simțit ceva mișcare
nopțile astea, vreo bâjbâială, ceva…
-Drept să vă spun, n-am stat să-l
păzesc, dar parcă acum vreo câteva zile l-am
văzut pe popa Țiganu cu niște inși urcându-se
pe Coasta Bisericii. Nu i-am urmărit dac-au
plecat cu clopotul nostru.
Femeia avea dreptate să-i zică popa
Țiganu și așa-i zicea toată lumea. Nimeni nu
știa dacă era chiar țigan sau nu, nu puteau să-și
închipuie cum ar putea arăta un preot
ortodox țigan, mai ales că nimeni nu-i văzuse
nevasta, adică preoteasa care, după datină, ar
fi trebuit să se afle de fiecare dată la slujbă,
așa se cădea. Celelalte preotese veneau
regulat, se așezau în strană, ba chiar luau cu
ele și copiii. Acesta avea, ce-i drept, o piele
cam măslinie, un nas cam coroiat, un păr
negru lucios. Într-una din zile, Geni a lui
Cârtoajă, coborând de la slujbă, rămase mai în
urmă, îi șopti Zenoviei lui Hanciu:
-Zău, fato, nu vreau să vorbesc cu
păcat, dar popa ăsta nu-i român cum nu sunt
eu țigancă. Ai văzut ce buze vinete are? Ai
observat ce galben îi este albul ochilor?
-Și mie mi sa-a părut, când m-a miruit,
că unghiile îi erau galbene…
-Parcă-i făcut dintr-ai lui Ursaru din
Muche! Dacă-l dezbraci de haina preoțească,
nici nu-l mai recunoști dintre ei!
-Zău, fă Genio, că mare păcat mai
facem, este și el om ca și noi, și-apoi cei care
l-au preoțit oare nu au știut ce fac?
-Or fi știut, fă, că și țiganii au nevoie și
ei de preoți? Sărcul, cum s-o fi simțind?
După plecarea lui popa Ionică s-au tot
perindat vreo câțiva preoți. Nu le venea să
stea în sat, eram mireni puțini, mai mulț
făceau slujbe de înmormântare. Și uitaseră
cum să facă slujba la o cununie sau la un
botez. Ce mare foială a fost în sat, când
părintele Ionică, până să plece, a avut fericirea
să boteze un copil! Era o fetiță. În sat s-a
pripășit un tânăr de la Bălănești, adică măritat,
cum ziceau ei, venit după nevastă-sa,
musceleancă, de-a lui Todereci. Cum a venit,
s-a și apucat de treabă. Au pus la cale de un
copil. Toată lumea era cu ochii pe nevastă-sa,
gravidă, femeile o învățau, o sfătuiau, o
ajutau. Nu mai văzuseră copil mic în sat de
vreo zece ani. Când a fost la botez, mare
sărbătoare în tot satul, de parcă în fiecare
familie apăruse un copil. S-a adunat lumea
buluc la biserică, nu mai ascultaseră o astfel
de slujbă de mult timp. Niciodată muscelenii
nu au fost mai dornici. Din puținul care-l
aveau s-au dus să-i bage copilului – o fetiță –
bani între scutece. Știau că nu au de unele,
viața-i grea aici în Muscel. Era prima mare
bucurie a satului.
-De-ar face ăștia drumul principal de
la Colți la Bozioru sau de la Muscel la Colți,
îi spuse Ion lui Stere, s-ar schimba fața
satului. Ar mai veni câte un fiu, câte un nepot,
dar așa, să-și rupă mașina prin hârtoapele
astea?
-Ai dreptate, uite, câțiva mai cu cheag
ar veni, și-ar face case, s-ar instala aici. Uite
cum Lenuța lui Ilie Colgiu ce vilă a trăsnit, pe
Lăcșor, împreună cu frate-său. Se învârte
după soare! Cică au și încălzire centrală, de-aia
pe lemne. Nu trece o oră și, când vin de la
Buzău, vinerea seara, într-o oră, toată casa-i o
baie de căldură! Mi-a spus mie Sorin care mai
are grijă pe acolo.
-Au, mă, de ce să nu aibă, că muncesc,
dar au și un patru ori patru, o mașină de-aia
japoneză, ca să urce. Pe când noi cu ce
urcăm? Tot cu căruța! Ce-i drept, când rămân
în pană în câte vreun noroi, tot noi îi scoatem!
râse cu un fel de satisfacție Fănică Braica.
-Dar parcă a lui dom’ Ghinea, nepotul
dinspre nevastă al lui Șelaru și al Dobreștii
cum este? Ai fost vreodată în ea? completă
într-un mod admirativ Toader al lui Finta.
-N-am fost, dar am auzit că, dacă intri
în ea, ți se pare că-i un palat. Așa arată și pe
dinafară. Nu chiar un palat, unul mai mic
numai bun să-ți petreci concediul în el, ori să
vii sâmbăta. Are și încălzire centrală, cum o fi
mergând, nu știu. Cică, în lipsa lui, are grijă
de ea Angela lui Costel. Nu te poți apropia de
casă, că are doi câini-lup care te mănâncă
numai dacă te simt!
Într-adevăr, preotul instalat de curând
era brunet, avea înfățișare de țigan, știau ei ce
știau, venea o dată la două săptămâni de la
Valea Sibiciului, îi îngropa, le slujea
parastasele, le citea, le făcea slujbe. N-avea
cum și nici de ce să stea între ei. Dacă apărea
o problemă, Măruța din Muche avea telefonul
lui. Nu-și pregeta să vină și în toiul nopții,
dacă era cazul de vreo împărtășanie pe patul
de moarte.
-Măi Ilie, clopotarule, tu ce-ai păzit,
mă? se repezi Neculai Migiu la el.
-Stați, mă oameni buni, că eu n-am
fost tocmit să păzesc clopotele! Știu doar că a
venit părintele Țiganu cu vreo trei-patru inși,
mi-au cerut cheile de la biserică și mi le-au
adus înapoi. Asta s-a întâmplat lunea trecută,
a doua zi după slujba de duminică. De atunci
eu n-am mai avut nicio treabă cu clopotele. Na
murit nimeni, nici n-a luat foc ceva, altă
sărbătoare n-a fost. Eu cred că numai preotul
știe. Când o veni mâine, îl întrebăm.
A doua zi, preotul s-a mirat că tot satul
aproape umpluse biserica. Oamenii plătiră
liturghia cuminți, ascultau slujba și mai
cuminți, se închinau, femeile cu batice pe cap.
Preotul citea un fel de neliniște pe chipurile
lor cam încruntate. Le ține, ca de obicei,
predica și dă să-i miruiască:
-Ia ascultați, părinte, îl luă din scurt,
chiar din strană Mitiță Dascălu. La slujbă,
treaba-i treabă. Până aici ți-ai făcut meseria,
acum suntem în sfânta biserică, unde-ai dus
clopotul cel mic?
Dintr-odată, parcă ar fi apărut un șarpe
între el și preot care rămăsese cu cruciulița aia
cu busuiocul în mâna ridicată. Preotul își ținu
cu greu răsuflarea, o transpirație rece îl trecu,
o roșeață se așternu peste fruntea sa.
-Oameni buni, nu-i ce credeți
dumneavoastră, am primit ordin de la
protopop să iau clopotul și să-l duc la o
biserică la Nehoiu care tocmai s-a construit și
urma să o sfănțească și firma cu care au avut
contractul nu și-a respectat cuvântul.
-La care biserică l-ai dus, măi popo?
Pe noi de ce nu ne-ai întrebat? se rățoi furios
Gheorghe Mărculescu, că acum plecăm câțiva
să vedem dacă-i acolo!
La o așa întorsătură a lucrurilor, popa
Țiganu nu se aștepta. Nu știa ce răspuns să
-Tu știi că cele două clopote sunt
aduse aici odată cu ridicarea bisericii, adică de
pe timpul lui Cuza? Nimeni nu s-a atins de ele
de aproape 150 de ani! Uite încoace, popă
blestemat! Dacă într-o săptămână nu apare
clopotul agățat de unde l-ai luat, te spânzurăm
în locul Clopotului și te zidim în Clopotniță!
Acolo are să-ți putrezească oasele, ai auzit?
Acum miruiește-ne! Să vedem dacă nu cumva
îți tremură mâna! Tu știi mai mult decât ne-ai
spus!
Treceau pe rând, sărutau icoana și
primeau mirul, dar niciunul n-a mai încercat
să-i sărute mâna, așa cum era obiceiul din
timpuri străvechi.
Îl priveau direct în ochi, preotul
înghițea în sec, bolborosind cine știe ce
rugăciuni. Părea nerăbdător să se termine mai
repede tot ritualul.
-Să crezi tu că are să vină popa cu
clopotul înapoi, cine știe la ce topitorie este,
sau l-a spălat și l-a vândut ca nou la altă
biserică.
-Și ce frumos suna! Se întrecea cu cel
mare, parcă erau ca doi frați, unul mai mare și
altul mai mic, se îngânau și se completau unul
pe altul. Ți-era mai mare dragul să-i auzi!
constată și Neculai Lina în timp ce cobora cu
ei, ținându-se de mânătoare, pe coasta
Bisericii.
-Dacă vrea să-l vază pe dracu, să nu-l
aducă! se despărți furios Toader al Filiții de
ei, la cotitura dinspre Chiosaci.
După vreo câteva zile, muscelenii îl
zăriră pe popă care, îndemnând cu vreo doi-trei
bărbați străini de loc tîrau cu greutate
clopotul pe Coasta Bisericii în sus și se
opinteau să-l aranjeze la loc.
-Nu-i ajutăm, hotărâră ei, așa cum l-au
luat fără voia noastră, așa să și-l monteze la
loc!
Sâmbăta următoare, Ilie Cârciagu
urca cu mare emoție Coasta Bisericii și scara
clopotniței, să tragă clopotele, după datină, să
anunțe muscelenilor, mățăranilor și
camborenilor, slujba de a doua zi. Trase întâi
clopotul cel mare care, la început, își mișca cu
greu limba care avea câteva kilograme. Urma
izbitura, apoi ecoul sunetului care se desfăcea
în valuri până în depărtări, izbindu-se de
vârfurile munților și coborând apoi peste sat,
izbea apoi partea opusă a marginii clopotului,
apoi, cu greutate, dar din ce în ce mai repede,
ca o bucurie ce se revărsa peste împrejurimi,
ori să le spună ce greu i-a fost fără fratele lui
mai mic. Urma toaca. Toată lumea îi cunoștea
notele și sunetele, la început mai lent, mai
tacticos, după care din ce în ce mai repede, cu
scăderi și izbituri mai puternice în mâna
dreaptă, iar spre final, din ce în ce mai rar,
anunțând intrarea în concert al celui de-al
doilea clopot.
Toată lumea aștepta. Parcă tot satul se
oprise din orice mică treabă, și animalele
uitaseră să mai zbiere, câinii să mai latre.
-După primele lovituri ale limbii
Clopotului celui Mic, lui Ilie Cârciagu nu-i
venea să creadă. Trăgea cu putere de frânghie,
încercând să prindă sunetele cunoscute, dar nu
mai ieșeau. Ceva se întâmpla cu clopotul lui și
nu înțelegea.
O voce, vocea lui Ion Cizmaru, cel cu
casa vecină cu biserica, se auzi sub clopotniță,
urcându-se pe scară.
-Măi Ilie, tu nu-ți dai seama că ăsta
nu-i clopotul nostru? Nu auzi că sună dogit?
A doua zi, Ilie Vlădica de la Mățara,
confirma și el în fața lumii care se adunase la
biserică să-l aștepte pe popă, la slujbă.
-Măi, oameni buni, ăsta nu-i clopotul
nostru cel mic, se aude altfel din depărtare! Al
nostru suna așa de curat, de ajungea până la
urechea lui Dumnezeu, ăsta sună dogit rău de
tot, ca o tinichea de tablă. Când le trăgea Ilie
pe amândouă, era o întrecere între ele, un fel
de taifas, de se auzea până la noi, la Mățara.
Aseară s-au auzit la noi numai tânguirile
Clopotului celui Mare. Plângea, mă, de necaz
plângea, fără fratele lui!
Nici popa n-a mai venit în ziua aceea,
și nici în alte zile, și niciodată, la slujbă.
După un timp s-au pomenit cu alt
preot, unul Furtună, lumea vorbea că era chiar
nepotul protopopului de la Pătârlagele.
-Să-l lăsăm așa pe popa Țiganu, să ne
prostească în halul ăsta? Îl căutăm și-l găsim
și-n gaură de șarpe, în ce țară trăim? se arătă
furios Ilie al lui Stere.
-Trebuie să ne aducă clopotul nostru
înapoi! Nu trebuie să ne lăsăm, se agita
printre ei Neculai Burghiu. Eu sunt în stare să
caut, să cercetez și să ajung până la popa ăla
mare de la Buzău, să vedem și noi ce s-a
întâmplat!
-Vezi-ți de treabă, măi Neculae, chiar
crezi că popa a făcut-o de capul lui? îl potoli
Ion Rozoreanu. Miroase urât pe acolo, pe la
popii ăia mari, nu vezi că ne-au mărit taxele
de cult, de înmormântare, de nunți, la
parastase… Până și prețul la lumânări s-a
dublat. Popii ăștia mici mai trăiesc și ei din
niște botezuri – au luat obiceiul să vină de
patru ori pe an -, din sfeștanii, mărunțișuri,
dar trăiesc, unii foarte bine. Îmi spunea fi-miu
că la ei, în câmpie, au hotărât sătenii să facă
un gard la cimitir. Poporenii, de bună
credință, l-au delegat pe preot să se ocupe de
strângerea sumei necesare. Numai că popa tot
cerea, nu numai bani, ci și cereale. C-a
construit gardul, arăta frumos, erau mândri,
numai că la slujba de sfințire, sau cum i-a fi
zicând, popa a venit într-o mașină nouă, de-aia
germană…

Distribuie: