De-ai noștri! – Octavian Moșescu – Alte vitralii (3)

Ion Vinea

N-aș putea să precizez data cînd l-am cunoscut pe scriitorul Ion Vinea. În orice caz, era înaintea primului război mondial. Pe atunci căutam colaboratori pentru revista rîmniceană „Vestala”. În București, colindam toate cafenelele literare ca „Terasa Oteteleșanu”, „Capșa” și „Imperial”, unde visătorii Olimpului își sorbeau cotidianul capuținer, o consumație modestă pentru pungile lor totdeauna vraiște. Într-unul din aceste localuri de ambianță boemă, m-am împrietenit cu autorul romanului „Lunaticii”. Eram de aceeași vîrstă. Îmi amintesc de un adolescent înalt, care nu-și trăda firea de poet prin gesturi sau printr-o ținută vestimentară
deosebită. Urmărisem începuturile lui literare din anul 1912, cînd înființase revista „Simbolul”, în colaborare cu Tristan Tzara, George Bacovia și Adrian Maniu, N-avea nici 17 ani cînd era directorul acestei reviste, care prevestea publicațiile de avangardă de mai tîrziu.
La Rîmnicu-Sărat l-am întîlnit în casa poetului Matei Elian, în primăvara clocotitoare de știri senzaționale a anului 1916.
Împreună am făcut o excursie pe Valea Rîmnicului, înnoptînd la Bisoca, după o cale lungă prin Jitia și Necule.
La despărțire, Ion Vinea mi-a dat poezia „Filtru”, pe care urma s-o public în „Vestala”, dar izbucnirea războiului întrerupse apariția revistei. Poezia am publicat-o după cîțiva ani în cartea jubiliară „România jună” din Viena.
Dar nu despre poet încerc să scriu rîndurile de față. Am găsit cu mult mai nimerit ca, în ciuda unor scăderi accidentale, să evoc pe pamfletarul riguros și incisiv din revistele „Facla”, „Chemarea” și „Cuvîntul liber”. A fost director la periodicul „Contimporanul” între anii 1923—1931. Din articolele polemice referitoare la problemele sociale acute din acele vremuri, Ion Vinea apare ca un dîrz luptător, alături de N. D. Cocea, T. Teodorescu-Braniște, Victor Eftimiu, Panait Istrati, cum și de pleiada de tinere talente de la „Integral”, „Unu”, „Urmuz” și „Punct”.
Ziarist incisiv și rafinat, sensibil la suferința poporului, caracteriza astfel pamfletul:
„E partea concavă a poeziei, e forma lăuntrică a elanului”.
10 octombrie 1971

Un mentor al revistelor de avangardă

Pe M. H. Maxy — trecut de curînd în lumea umbrelor — l-am cunoscut la Iași, pe la sfîrșitul primului război mondial.
în peisajul sumbru cu cer de plumb, cu străzile desfundate, cu spitalele gemînd de tifos, cu bombardamentele ucigătoare în toiul nopților, găseam cîte va ostroave cu licăriri artistice, tonifiante pentru credințele noastre în biruința finală. La Teatrul Național aveau loc spectacole cu dramele istorice ale lui Barbu Delavrancea; maestrul George Enescu, nedespărțit de vioara sa, colinda bivuacurile și clinicile, răspîndind pretutindeni balsam; în grădinile de vară se jucau reviste biciuind prin șarje usturătoare politicianismul de atunci; se deschideau expoziții de artă plastică.
În una din aceste săli l-am întîlnit pe M. H. Maxy expunînd, alături de Steuer și Ross, grafică militantă desprinsă din tumultul și spectrul războiului.
Tînărul artist, voluntar în război, se afla la primul contact cu un public dornic de manifestări spirituale în vremurile acelea de restriște. Aici, ne adunam în serile cu neliniști și știri tendențioase, artiști, scriitori, ziariști și amatori de artă, iluminați de același vis utopic, în lașul care rămăsese steaua polară a speranței în eliberare.
După sărbătorirea victoriei, întorși în București, M.H. Maxy împreună cu Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Ștefan Roll, Brunea-Fox și Virgil Gheorghiu participă la înființarea revistelor de avangardă, conducînd „Integral” pînă în anul 1928.
În aceste mișcări de înnoire literară, pe M. H. Maxy îl găsim întotdeauna prezent cu scrisul și cu sfatul, punînd casa și atelierul la dispoziția redacției și achitînd de multe ori notele de plată în restanță.
Aici, la reuniunile interminabile, după truda febrilă la alcătuirea sumarului revistei, după discuțiile aprinse legate de lectura colaborărilor și profilul publicațiilor de avangardă, primeau vizitele unor artiști ca maestrul Brâncuși.
Tot aici s-a înfiripat grupul artistic „Contemporanul” și prima expoziție cu C. Brâncuși, Victor Brauner, Marcel Iancu și Paul Klee, prietenul lui din anii de studii de la Berlin.
La M. H. Maxy, literatura și pictura înaintau pe Același drum înnoitor. Ne-o dovedesc „Integral”, precum și expozițiile organizate de-a lungul unei vieți trăite la masa de scris și în fața șevaletului, Unde portretiza pe cei mai apropiați prieteni, scriitorii Tudor Arghezi, Geo Bogza, Tristan Tzara, Sașa Pasă, Ion Călugăru, Ilarie Voronca, Brunea-Fox.
Multe amintiri ne-a lăsat pictorul plecat dintre noi. Două momente m-au impresionat însă deosebit. Primul se leagă de expoziția retrospectivă din Sala Dalles (din anul 1965), eveniment de o mare valoare artistică, panourile cu scene din uzine, ca peisajele de pe Valea Jiului și de la Reșița obținînd adeziunea unanimă a cunoscătorilor de artă. Al doilea moment, cu prilejul deschiderii expoziției Luchian, organizată de Galeriile de Artă ale H.S.R., unde, ca invitat, am participat la masa rotundă alături de colecționarii și cronicarii de artă. M. H. Maxy, directorul Muzeului de artă, a prezidat cu competență și elocință dezbaterile, evocînd figura marelui artist, prin stilul său literar Amintindu-ne de mentorul revistelor de avangardă,
25 septembrie 1971

Doi studenți români în Italia

Era prin anul 1920. Un grup de studenți ne-am îmbarcat pe vaporul „România”, pentru o călătorie de studii în Italia. Aveam conducător pe profesorul Ramiro Ortiz, șeful catedrei de limba și literatura italiană de la Universitatea din București.
Deși vaporul părăsise portul la miezul nopții,
odată urcați pe bord, am făcut primele cunoștințe. Nici unul n-aveam somn. Scrutam întunericul și priveam farul îngrijorat din cauza mării agitate.
Printre noi erau doi tineri mult deosebiți de ceilalți. Unul, roșcovan, slab, cu ochii cercetători, un temperament dinamic: Lucrețiu Pătrășcanu.
Celălalt, brun, de aceeași statură — un tînăr meditativ și tăcut: George Călinescu.
Nu știu de ce mă simțeam atras de firea deschisă, combativă, gata în orice moment să ia viața în piept, a lui Lucrețiu Pătrășcanu. Din primele zile s-a făcut cunoscut în mijlocul grupului ca un’ socialist fervent. De multe ori îl găseam stînd de vorbă cu grupuri de marinari, docheri sau chiar cu, vagabonzi plecați fără nici o țintă în lumea largă.
În escalele de la Istambul, Pireu și Catania se amesteca în mulțimea muncitoare din port. La plecarea vaporului, întotdeauna cîțiva muncitori veneau să-l salute de pe țărm. Ultima escală a fost Neapole. Odată instalați, am început vizitarea muzeelor. Am colindat orașul Pompei, am trecut prim Sorento și am ajuns la Amalfi. De acolo, am luat vaporul pentru insula Capri. La fosta locuință a lui Maxim Gorki, studentul roșcovan ne-a vorbit aprins, aproape o oră, despre anii de emigrație ai marelui scriitor rus. Era o zi frumoasă, cu revărsări de lumină peste arcade, cu sloiuri de piatră,, cu suișuri în scări pînă sub vîrful umbrit de pini, de unde admiram salba de stațiuni balneare, ca niște panere cu flori risipite de-a lungul golfului.
După-amiaza aveam liber. Se formau grupuri mici pentru vizitarea orașului. George Călinescu cotrobăia prin anticariate, de unde venea seara bine dispus, cu cîte o carte prețioasă sub braț. Atunci ne declama din operele lui Horațiu, strofa din Dante și Carducci. își copleșea auditoriul prin Cunoștințele de literatură universală, vorbea curent luai multe limbi și se dovedea un mare iubitor al pergamentelor vechi.
Celălalt, tînărul revoluționar, dispărea dintre noi se întorcea noaptea tîrziu. Cînd auzeam sub ferestre Internaționala, știam că Lucrețiu Pătrășcanu a Intrat în hotel.
Lucrurile s-au petrecut aidoma la Roma și în toate orașele din Italia. La Florența însă, aveau loc în fiecare noapte ciocniri violente între comuniști și fasciști. În ultima noapte, n-am mai auzit Inter-naționala sub balcoanele hotelului. în zori, colegul nostru de călătorie s-a întors obosit și cu hainele rupte. Alături de comuniștii italieni, luase parte la una din inevitabilele ciocniri.
La Veneția, seara, am traversat marele canal străjuit de palate din marmură și aur. Era o noapte inundată de lumini. Gondolele se legănau pe apele liniștite, iar gondolierii, cu basmale colorate la gît, cîntau nemuritoarele canțonete. Deodată, din grupul nostru s-a auzit vocea unei studente:
— Ce viață frumoasă !
Atît a trebuit! Lucrețiu Pătrășcanu, revoltat, ne-a apostrofat.
— Da! Voi admirați peisajul venețian și cîntecele gondolierilor. Dar nu știți în ce încăperi mucegăite trăiesc acești oameni. Ce mizerie se ascunde In spatele acestei muzici de operetă.
Ajunși la debarcaderul San Marco, am coborît tăcuți… Lucrețiu Pătrășcanu nu se liniștise încă. Atunci George Călinescu, cu un gest de prietenie și înțelegere, l-a luat de braț și s-au îndepărtat amîndoi pe o stradelă, de-a lungul lagunelor…
28 septembrie 1969

Victor Ion Popa

S-au împlinit 75 de ani de la nașterea autorului comediei „Mușcata din fereastră”, reprezentată pe toate scenele teatrelor din țară, urmată cu același succes de „Take, Ianke și Cadîr”. Două spectacole care s-au impus definitiv în repertoriul permanent al teatrului românesc, subliniate deopotrivă cu elogioase cronici.
Demult ne-am întîlnit — înainte de a ne cunoaște — în paginile publicației literare „Revista noastră” a Liceului „Unirea” din Focșani. Sub pseudonimul G. A. Hamza, debutează cu versuri, traduceri, iar eu, cu încercări rimate.
Cînd am fondat „Vestala” (Rîmnicu-Sărat, 1915— 1916), l-am avut alături tot timpul cu scrisul și cu sfatul, aducîndu-mi colaborările altor tineri scriitori ieșeni, bucurîndu-se întotdeauna de izbînda efemeră a unei reviste studențești.
În primul război mondial, ne-am reîntîlnit într-un spital din Oradea. Un teanc de manuscrise împrăștiate printre medicamente, iar sub perne cîteva caiete cu planuri și cu subiecte de piese. în starea febrilă în care se afla, îmi citea din manuscrise re-venind mereu sub obsesia unui vis drag, asupra lucrării „Ciuta”. Eroina era întruchiparea unei studente din Cluj, un temperament bizar, pentru care în 1919, s-a întors în orașul primei dragoste, după cum mi s-a destăinuit.
Aici a avut dezamăgiri, dar din această epocă, cu fulgerări de poezie și de iubire, pe lîngă un ciclu de piese pentru copii, jucate la teatrul local, a scris, în nopți de insomnie și torturat de o dragoste enigmatică, „Ciuta”, care a fost mai tîrziu reprezentată sub directoratul poetului Victor Eftimiu, pe scena Teatrului Național din București.
De-atunci, de cîte ori îl revedeam, mic de statură, palid și plăpînd, cu ochii pe jumătate închiși, parcă fascinați de o lumină lăuntrică, îmi părea o figură de lut ars, opera unui iscusit meșter olar din nordul Sucevei.
Ucenicia de scriitor și-a făcut-o în climatul „Vieții românești?, iar aceea de teatru, la Conservatorul de muzică și dramaturgie din Iași.
De pe front s-a întors un vajnic acuzator al războiului. Dar zilele topite în plumb și foc au plămădit romanul „Floare de oțel”, precum și o culegere de povești „A fost odată un război”.
Pe lîngă un bogat ciclu de piese de teatru, în parte necunoscute marelui public ca „Acord familia”, publicată în „Viața românească”, „Viitoarea” „Răzbunarea sufleurului”, scenete pentru teatrul sătesc și muncitoresc, ne-a lăsat romanele „Velerim și Veler Doamne”, „Sfîrlează cu fofează”, o lucrare realistă de un fin umor, și viața romanțată a avia-torului Aurel Vlaicu, sub titlul „Maistorașul Aurel”.
Întotdeauna înfrigurat de elanuri, cu glasul blînd și sufletul cald, cu credințele nealterate de vicisitudinile vieții, a rămas sincer și uman, deschis ca o carte de preț dintr-o bibliotecă publică.
Actor, poet, grafician și sculptor la început, dramaturg, prozator, profesor și pedagog, regizor și scenograf, cronicar clasic și conferențiar, Victor Ion Popa s-a răspîndit în peisajul culturii românești ca o dulce mireasmă a cîmpului înflorit din preajma satului natal Călmățui, din inima Moldovei.
30 august 1970

În jurul unui reportaj senzațional

Munții Neamțului deveniseră în primul pătrar al secolului nostru bîrlogul haiducului Pantelimon, care răspîndise groaza în toată regiunea dintre Suceava și Roman, ivindu-se, ca din pămînt, pe la răscruci de drumuri și jefuind pe trecătorii bogați. O teamă generală cuprinsese populația orașelor, iar în jurul omului din pădure se țeseau zvonuri alarmante, legate de răpiri și tâlhării la drumul mare. Pînă la folclor nu era decît un pas.
„Pe drumeagul din pădure,/ Cînd bursucii ies la mure,/ Înarmat, Pantelimon/ Oprește cîte-un faeton,/ Pe boier în chingi îl strînge/ Și-l umple cu flori de sînge.”
Prin locurile bătute de „fiara codrilor” — cum îi spuneau tîrgoveții lui Pantelimon — nici țipenie de om. Doar poterele poposeau aici, scotocind văgăunile și tufișurile pînă sus, în piscurile cele mai înalte.
Și, în aceste zile de teroare, o știre senzațională apăru în ziarul „Dimineața”: „Scriitorul N. D. Co-cea pleacă în pădurile Neamțului să se întâlnească cu Pantelimon“. Ca o explozie, vestea a cutremurat capitala: subiect gras pentru lumea cafenelelor de atunci, pentru ziariști și mai ales pentru saloanele mondene, dornice de senzații tari.
Revistele umoristice conțineau cele mai fanteziste știri însoțite de caricaturi reprezentînd pe neînfricatul reporter în diferite ipostaze. Dar cînd, într-un articol senzațional a apărut pe întâia pagină a ziarului „Dimineața”: „N. D. Cocea a plecat în căutarea lui Pantelimon, fiind condus la gară de prieteni și confrați.
După cîteva zile, reportajele apăreau cu regularitate, ținîndu-ne la curent cu sosirea în Tîrgu-Neamț, întâlnirea din pădure, masa pe un tăpșan verde și interviurile de rigoare.
Cum era și firesc, materialul publicat inspira pe gazetarii bucureșteni, iar anecdotele și epigramele făceau ocolul marelui oraș.
Transcriem: „N. D. Cocea s-a întâlnit cu Pantelimon în pădurile Neamțului”. „La o masă — între ei —/ L-a-ntrebat iobagul gliei:/ Ce vreți voi în codrii mei/ Cînd aveți… codrii Vlăsiei?/“
În zilele acelea fierbinți, cu o lume agitată pînă la paroxism, mai circula și o versiune lansată de adversarii impetuosului gazetar: că N. D. Cocea nici gînd să pătrundă în ascunzișul temerarului haiduc. Chipurile, s-ar fi oprit în Tîrgu-Neamț și Fălticeni, invitat în cîteva case ospitaliere. Acolo petrecerile se țineau lanț, cu păstrăvi copți în coajă do brad, cu cocoși de munte umpluți cu ciuperci și alte delicatesuri, ca alivenci, plăcinte poale-n brîu și fabuloși cozonaci moldovenești, stropiți din belșug eu vinuri de Cotnari și Panciu.
Tîrziu, după ce se terminau zaiafeturile, simpaticul reporter se retrăgea în iatacul cu miros de levănțică, scriindu-și în liniștea nopții, închipuitele peripeții din Munții Neamțului.
Nici pînă astăzi nu știm care a fost adevărul, dar înclinăm pentru… amîndouă!
19 aprilie 1970