Literadura nr. 3 (2)
Teodor DUME
1. Cealaltă faţă a lui Dumnezeu
El plecase să vadă ce mai e pe dincolo
lumina vibra ca o durere
din mine ţâşneau firimituri de umbre
creşteau tot mai mult
ca în poveste
doar crucea crestată în palmă
justifică existenţa
de atunci mă urc în clopotniţă
de trei ori pe zi şi îl
strig pe Dumnezeu
de fapt nu fac altceva decât
să reconstitui ziua în care
nu se mai moare
2. Şi uite aşa…
se face noapte şi zi toate deodată
în anotimpul în care
locuieşte Dumnezeu
linişte
lumina picură peste roua pitită
în urma nopţii
şi cum parcă nu-i de ajuns
măreţia lunii subţiază orizontul
până când
în creştetul ierbii
se piteşte soarele transformat
în zbor de păsări
şi uite aşa se naşte o zi
3. De rămas bun
nici nu-mi pasă dacă este
un sărut de suflet
inconfundabil
ca la prima întâlnire
cu siguranţă că nimeni
nu mă va putea judeca
toate zgomotele şi toate imaginile
le uiţi înafara lucrurilor
când suferi închizi ochii şi taci
pe trotuarul din faţa ta
se sting luminile
nu va fi atât de greu
e doar un sărut
de bun rămas…
mai apoi pe târziul din noapte
sau pe orice alte lucruri
vei desena din priviri
o margine de zare
ca atunci când ai sărutat prima oară
4. Sensuri şi lucruri
aidoma frunzei trăiesc
în fiecare anotimp
puţin câte puţin
cu tot dinadinsul caut
răspunsuri
în lucrurile de care
nu m-am debarasat încă
atâtea lucruri şi atâtea goluri
în sufletul meu
5. Lumina
apare şi dispare ca nişte bulbuci
de apă pusă la fiert
în adăpostul de sub cer
doar câţiva licurici
îşi trasează calea
înspre o
altă zi
uneori mai şi greşesc
6. Un carosabil fără linii întrerupte
sunt lucruri pe care nu le înţeleg
atâtea lucruri iau forma
altor lucruri
apoi
se aşază la loc
e de ajuns doar să le privesc şi
memoria mimează un gol doar
pentru a mă despărţi de ele
aidoma unei păsări
de cântecul întrerupt de zbor
Maria CERNEGURA
Nedumerire!
cineva îmi confundă inima cu o amforă
în fiecare zi mi-o smulge din piept
spunându-mi
– cu ce vrei să cărăm apa aceasta femeie?
oceanul ne inundă pe toți.
Patru chemări!
1
te-astept în grădină
vino
se surpă pământul sub nuc fără tine
2
vino degrabă
se usucă nucul
balamalele porţii au ruginit
nopţile sunt fără lună
vino să ne luminezi cu ochii tăi
te rog.
3
aleargă iubite
mâine în zori vin tăietorii de lemne
şi nucul e şi el lemn
precum ştii
4
nu mai veni sau vino
e tot una
stau porţile larg deschise
dulapul în două uşi n-arată aşa rău.
Toate câte sunt
ploaia cade pe pământ
devine a pământului
stelele căzătoare nu mai sunt ale cerului
libere cad însămânțând visele nopții
curajul celor ce îndrăznesc
iubirea celor ce păstrează flacăra vie
cuvintele celor ce le stăpânesc
ochii-drum pentru cei ce vor să vadă cu
sufletul
zborul liber
al celor ce își încearcă aripile
liniștea florii de colț cățărată pe piscurile
munților
libertatea firului de iarba aburind
spălată de rouă
înveșmântată în straie de duminică
dau ocol Lumii
cu toate câte sunt
în inima mea
ca o țară plină de păduri
ca o pădure în cântec de păsări.
Doctore!
în fiecare dimineață când trag perdeaua
soarele dispare în nori,
păsările își încetează zborul,
fanfara de greieri amuțește
aerul e mai rarefiat
zgomotele frig
mă doare lutul din care sunt făcut
cu vocea răgușită de nevorbit
umblu dintr-o camera în alta
un iona rătăcit pe propria tablă de șah.
joc v-ați ascunselea cu singurătatea
și e rândul meu să număr
unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șapte…
cine nu-i gata de singurătate
să n-o caute!
