Spații culturale nr. 74 (2)
Polemici…
Magda URSACHE
ERA GRAFOMANILOR
Aș vrea să încep acest foileton dorind criticilor literari ce le dorește Dan Culcer („Asymetria”): „Bună libertate de opinie!” Vremile nu-s chiar propice pentru a urma un decalog ca acela formulat de Daniel Cristea-Enache. Iată-l:
„- să citești o carte înainte de a scrie despre ea
– să nu minți cititorul lăudând o manufactură lamentabilă și demolând o operă importantă
– să nu faci servicii de presă, de promo, de reciprocitate avantajoasă- pecuniar
– să nu furi munca altuia
– să nu calomniezi, să nu denigrezi, să nu lansezi atacuri la persoană, să nu-ți ridici, „polemic”, poalele-n cap
– să fii curios, neblazat, atent la cei ce vin în spațiul literar
– să nu crezi că literatura începe și se termină cu aceștia, dimpreună cu tine
– să admiți că poți greși, recunoscând, onest, când ai făcut-o
– să te bucuri când citești o carte bună a unui adversar de idei
– zece, să iubești literatura
Sigur că sunt destui critici de întâmpinare care vorbesc cu pricepere, dar sunt mulți care o fac (și-s mai vocali) cu nepricepere. Cât despre autori! Dacă n-ai talentul de a ajunge sub reflectoare și aștepți selecția naturală, clachezi. Scrii scrisori fără număr fiecărui critic care contează, te-ai scos. Emil Brumaru i-a trimis fix 500 lui Eugen Simion, ca, după ‘89, să nu-l mai cunoască. A spus-o academicianul la lansarea unei cărți, la Casa cu absidă, cu poetul de față.
Cu puțin efort piaristic, poți ajunge un Kierkegaard de București sau un geniu de obor. Vă amintiți? Pe principiul „Puterea are totdeauna dreptate”, un subtil eseist l-a lansat cu fast maxim pe Mischiu, pseudonimul poetului prim-ministru Radu Vasile, liberalul cu ghiul. Maiorescu n-a pomenit-o ca poetă pe Regina Elisabeta-Carmen Sylva, nici Lovinescu. Călinescu i-a publicat doar poza în Istoria sa. Se spune că Regina a fost șocată că Eminescu n-a considerat-o mare poetă. „Dar sunt regină!” „Nu și Regina poeziei”. Prin contrast: filosoful G. Liiceanu, în dialog cu Iosif Sava, susținea maximum de laudatio: cultura intrase în Patapievici „precum cenușa aceea mitologică, cămașa lui Nessus, în trup care îți arde trupul și se absoarbe în el și se face una cu el”. Și încă: „ El este, cultural vorbind, „în pielea goală”, pielea lui e haina lui și aceasta este cultura”. De unde „senzația că a descins printre noi direct din paradisul culturii”. Nu-i cam gol Împăratul?
Trăim timpuri ale tuturor posibilităților de exprimare? Un prozator en herbe poate debuta, după critica nouă, în manualul de-a noua, în locul lui Rebreanu, pesemne.
Sunt și greve de lectură, cititori avizați, excedați de aceste judecăți de valorizare, ocolesc librăriile. Laudele deșarte au micșorat și interesul, și accesul la cultură. Dar ține seama critica de sancțiunile pieței de carte? Sigur că se întâmplă o inevitabilă perimare a textului, cărțile se vestejesc asemeni plantelor, însă noua critică e gata să ude ficuși de plastic, sperând că vor crește și că vor umbri crinul: Eminescu.
Cititorul complice cu clasicii nu se lasă derutat de observații injurioase. Nu și tinerii autori fără feed-back. Îi găsesc cărunți, bizari, primitivi, cadavre, mumii (unele cu „fascinație spectrală”, totuși, ca Bacovia, considerat „autor de poezie retardată”). Capodopera plătește asta? Aș spune că da. Însă locul lor, al scriitorilor, e dorit de „scrietori” fără însușiri, prea multe însușiri dăunând succesului de scenă literară.
Tupeul a devenit lege a promovării. Se poartă „gloria” obținută prin scandal. Ca să nu mai exemplific cu Băgău, amintesc de Evangheliștii, piesa jucată la Ateneul Tătărași. Atei mungenizați aplaudau cu foc blasfemia. Cât despre literatura porno (atât de prețuită de popa Tabără, la Pro Tv), mi-l aduce în minte pe un pușcăriaș de drept comun, versificator. Eliberat, a pus de un viol al poeziei și – culmea- a fost apreciat de presă. Citesc în cartea Zăvor de rouă că Paulei Romanescu i-a fost dat să audă, nu oriunde, ci la un cenaclu școlar, cum o jună copilă recita cu aplomb: „gura mea plină de sexul tău”. A oprit-o. I-a amintit, zâmbindu-i fabulos creaturii neechivoce, faptul că genitorii i-au spus, în cei 7 ani de acasă, că nu se vorbește în public cu gura plină.
Viață de cărțar? Ba viață de piar (PR). O prozatoare închipuită mă blestemă cu furie oarbă în ajunul Crăciunului că n-am scris despre Ea, femeie bas-bleu, cu premii. Îi spun că premiile agonisite prin plecăciuni la cei care jurizează nu fac nici cât o ceapă degerată (în cazul ei, praz, praz degerat). Să-i fi adus aminte că Arghezi era enervat de laude? Prefera să fie înjurat de Sorin Toma ca „putrefact” decât lăudat de Moraru-Șelmaru-Răutu. De-a surda. Mă mulțumesc să-i trimit înapoi banii lăsați în carte. Nu fac servicii de promo răsplătite pecuniar.
Pare a fi în exclusivitate problema autorului să fie receptat, evaluat, primit în USR. O face tocmindu-și cronici. M-am trezit și eu cu telefoane, serile: „Vreau să comand o cronică”, varianta fiind „Cât mă costă o cronică?” Încerc să nu mă mai enervez ca la început și spun: credeți că aici se comandă o cronică așa cum ai comanda o pereche de pantaloni sau o scurtare de fustă? Că tot se poartă literatură „subfustată”.
Acești înghițitori de pixuri, de pixeli, de penițe – trăim în era grafomanilor – pot fi periculoși. O poetă cotizantă la Filiala Iași (numărul mare al scriitorilor cu carnet dovedește că nu scriitorii, ci lectorii sunt pe cale de dispariție) mă plesnește din priviri de câte ori mă vede pe stradă, ca și cum i-am luat „dreptul la nemurire”. Cum vede extratereștri în bucătărie (fapt comentat la televizor, pe o Antenă), îl îndeamnă pe unul dintre ei: „hai/ vino/ îți las veșnicia!”; „Închide ochii/ brațele-ți desface!/ Primește-mă!”. Mă rog, cu ochii închiși, ar fi posibil. Și asta pentru că – mai cântă poeta-: „cineva fuge din mine/ cineva stă”.
Dan C. Mihăilescu le spune scriitorinci, vocabulă derivată din ornitorinci. Un ornitorinc e un animal ciudățel: mamifer, dar depune ouă (deși nu strigă cotcodac atunci când le face) și-și hrănește puii cu lapte. Deci se află între ordine: mamifer ovipar. E cam cât o cârtiță (pare orb și greoi ca o cârtiță), are cioc de rață, gheare unite printr-o membrană, tot ca rața, coadă ca rața, mers ca rața. Or, știm de la Nae Ionescu: „Numai rața nu ratează”. Scriitorincul e și el între genuri: poet când scrie proză și prozator când se vrea poet. Și câte metode nu are să te înduplece să scrii despre el! Intră cu complimente privind specialitatea destinatarului, precizează că nu trebuie să trimiți contravaloarea cărții, că are destule gratuități; bun cuvânt gratuități! Pe urmă îți promite că vei fi invitat la un festival, chiar premiat la bal. Să zicem că însăilezi o recenzioară din milă/silă. După, ești rugat să-i strângi bani pentru o lansare de carte, cam 40-50 de exemplare, „ca să merite drumul până la Iași”. În caz de refuz, dezvoltă o magdaursachefobie și primești scatoalce pe Messenger. Pentru astfel de specimene dialogul elegant a apus.
Somnul criticii de întâmpinare, de analiză (că de direcție mai va) naște scriitorinci mulți și mărunți. O culme a veleitarismului, imposturii, grafomaniei a fost dentista – poetă a multor flori. Despre poezemele poeroze ale Augustinei Vișan – Arnold s-au scris ultra-binevoitor multe prefețe și postfețe. Nu se mai compune roman-fluviu, ci critică-fluviu.
Știu un critic-munte sau un critic-fluviu care scria despre toți. Ca să nu se mai simtă vizat altcineva, îi spun și numele: Zaharia Sângeorzan. Scria la fel, și despre ea, și despre el, ca-n șlagărul socialist, pe baza a vreo trei verbe și câteva epitete lăudăcioase.
E suficient ca un critic de oarecare renume să publice o cronică prietenoasă unui autor de rime de tip Eufrat-castraveți, cum ironiza Topârceanu, că o droaie de „criticatori mimetici” (mulțumesc, Virgil Diaconu!) îi calcă pe urme cu sensibilitate și sensibilizare afectivă. Oare cât îl costă pe un veleitar ca un critic mai răsărit să pună pariu pe el ca pe un cal de Letea? Și cine îl mai aduce cu picioarele pe pământ, după ce a cârpit cerul cu stele? Într-o recenzie despre o prozatoare sandrabrowniană de Milcov a apărut o greșeală revelatoare: că scrie „literatută”. Perfect adevărat.
Norocul e că găștile mai intră – slavă Domnului!- în disoluție, altfel ce minți șecspiriene, don’ le, ce titani, ce artiste cu har (rimând cu veleitar) avem de-a lung de malurile Bahluviului! Nu spunea Cezar Ivănescu să fim atenți pe stradă, să nu călcăm vreun geniu pe bătătură?
Critica deplasată, spre a-i spune ca Liviu Papuc, ipocritica, așa cum o numește Petru Pistol (Cf. Critice și ipocritice) și-a cam pierdut autoritatea. Vă întreb: cum să mai cred într-un critic de modă nouă, pardon, de critică nouă, care, după ce laudă maculatură la greu, demolează (sau ar vrea el) o carte bună ca „necompetitivă”, ceea ce mă face să-l învinuiesc de înșelăciune? Și cum să mai am încredere în opinia unui manager al cutărei edituri, făcând reclamă în exclusivitate editurii respective?
Dar, revenind la decalogul lui Dan Cristea-Enache, răspund la poruncile sale:
1. Da, citesc neapărat o carte înainte de a scrie despre ea.
2. N-am lăudat „manufactură lamentabilă”.
3. Sunt împotriva criticilor (im)presari, cu tarif pus pe frunte, ca lăutarii.
4. Nu fur, plagiatul (furt intelectual) e cea mai urâtă formă de furt.
5. M-am „bucurat” de multe atacuri la persoană, dar nu răspund oricui. Proverb românesc: „Dacă dai cu pietre în toți câinii care te latră, nu mai ajungi la capătul drumului.”
6. Da, sunt curioasă la ce apare în spațiul literar, deși curiozitatea mănâncă pisica, mai exact timpul ei. Mă vreau cititor „de subțire”, nu de garbige.
7. Smerenia e principala lecție predată de Petru Ursache. Am învățat-o.
8. Fac mea culpa când greșesc.
9. Da, există o mică/ mare fericire: a scriscititului. Cum să înfrunți vremi potrivnice decât față-n față cu masa de lucru?
10. Iubesc literatura. De zece ori mai mult.
Și îl întreb, la rândul meu, pe D.C-E dacă și-a încălcat vreodată cele 10 porunci. Și dacă Da, De ce, D.C.?
N.B. Precizare pentru cititorii mei: Nu am făcut și nu fac parte din niciun partid politic postdecembrist. Rămân pe baricada mea de centru. Rolul scriitorului nu este acela de a lustrui clanțe de partide. Când Alianța Civică a devenit PAC, am renunțat la calitatea de membru. Dacă pentru unii, care vor pocnete și împușcături (ținta fiind Sorin Lavric), precizarea mea nu e suficientă, e treaba lor.
Dea Domnul înțelegere, la ceas greu, între români.
Polemici…
Remus Valeriu GIORGIONE
Asupra direcției critice…
Un excelent articol, eseu critic publică poetul Virgil Diaconu în „Expres cultural” nr. 10/a.c. – legat de ultima apariție a lui Gabriel Liiceanu: Isus al meu (Humanitas, 2020). Poetul și eseistul V. Diaconu își începe demersul cu evocarea unei campanii de promovare a cărții făcută de autor la TV. Dar adevăratul început – intrarea în miezul problemei – îl constituie paragraful următor, care îl prezintă pe Liiceanu ca biblist: „Biblia a pus întotdeauna probleme de interpretare, pentru că atât deservenții cultului mozaic, cât și teologii și ierarhii bisericii creștine, au apărat, secole de-a rândul, dogmele oficiale…” (am încheiat citatul). Între monopolul pe care Biserica oficială a încercat întotdeauna să-l pună pe textul biblic și „climatul secular general(izat)” în care ne zbatem acum, credinciosul de rând se zbate și el ca o rădașcă picată pe spate… (metafora ne aparține).
Amplul eseu – microstudiu – al lui V. Diaconu este împărțit în trei secțiuni, plus partea introductivă. Poetul este el însuși preocupat de acest gen de probleme: estetica, poietica și religia (tocmai a publicat o carte, Biblia literară, pe care o așteptăm cu nerăbdare; întâmpinarea de față voindu-se doar un preludiu al recenziei noastre viitoare despre ea).
Primul subtitlu al articolului: Disocierea învățăturii autentice a lui Isus de dogma oficială și aspectele ei mitologice, comportă el însuși o întreagă discuție. E clar că, de-a lungul a două lungi milenii de creștinism, preceptele evanghelice (cele care conțin învățătura marelui Galilean) au fost constant denaturate și „interpretate”, și de unii, și de alții. Dar, pe de altă parte, dogma/doctrina nu s-a ivit din neant, ci tocmai având ca sursă principală Biblia (plus tradiția, la bisericile clasice). Dar, dacă ar fi să-mi ceară și mie cineva – vreun cititor oarecare – părerea, eu aș opina că toate diferențele de opinie, cauzatoare de diferende, se datorează vastității de conținut spiritual a Cărții Sfinte. Toate „certurile” și tot necazul vin din defazarea cunoașterii umane vizavi de cea divină.
Așadar, dogma bisericii nu se poate disocia/prevala de Sfânta Scriptură – și nici viceversa – fără a-și pierde obiectul. Iar cât privește „aspectele mitologice” ale dogmei, acestea sunt minore – admirabile și sublime… – în raport cu cele ale Bibliei. Și iată ce înțelegem noi prin „mitologia biblică”: se vorbește de mitul Creației, al Potopului (existente și la alte popoare: sumerieni, hitiți, olmeci, tolteci etc.). Dar atmosfera mitică a Bibliei provine din faptul că nimeni – nici un om muritor – nu putea fi „martor ocular” la actul genezic. Iar în ceea ce privește aspectele foarte asemănătoare ale Scripturilor ebraice cu unele texte egiptene, asiro-babiloniene (orientale, în general) e greu de spus/stabilit cine a influențat pe cine: să ne gândim doar la zestrea paremiologică a Proverbelor biblice, sau la asemănarea Decalogului cu Codul (de legi al) lui Hammurabi. Dar – ca dovadă că fondul moral al naturii umane este același – am descoperit multe lucruri în comun și cu Legile morale și politice ale lui Pitagora, recent recitite și abundent adnotate.
Un alt mare „clenci” filosofico-religios este doctrina Sfintei Treimi (pentru care mahomedanii ne acuză de politeism: = după ei trei zei; ei, care înainte de Mahomed aveau un panteon întreg de feluriți „dumnezei”. Nu cred că această dogmă esențială pentru creștinism a fost „stabilită și impusă în mod artificial de către ierarhii diferitelor biserici” în 325, La Niceea. Situația aici e puțin mai complicată. În primul rând, în anul 325 biserica creștină era unică, nedivizată. Iar această afirmație e la fel de „adevărată” ca și părerea unora că împăratul Constantin cel Mare, peste capul tuturor ierarhilor prezenți la Niceea, ar fi stabilit cu de la sine putere canonul Sfintei Scripturi. Iată ce crede subsemnatul în cestiune:
Cum Biblia nu consideră că existența lui Dumnezeu trebuie demonstrată, asta o facem noi, „filosofii”, de când există pe pământ gândire umană – ci o presupune, ca pe un lucru de la sine înțeles – (o ia ca pe un postulat), la fel este și cu dogma Treimii. Nu veți găsi niciunde pe paginile Scripturii sintagma „Sfânta Treime” (putea, la rigoare, să se numească și altfel, dacă s-ar fi găsit un echivalent); în schimb, sunt pline paginile ei de atribute personale a celor Trei Persoane. Toate – inclusiv Duhul – se comportă ca niște persoane: acționează, gândesc, au opinii. Că minții noastre îi este greu să înțeleagă paradoxul acesta de Trei în Unul – teologia ortodoxă numindu-le, pe fiecare în parte, hypostas… e o altă problemă. Una de înțelegere, nu de doctrină. Așadar, deși noțiune dedusă – teologică, și nu biblică – Sfânta Treime există independent de opiniile noastre, docte sau fanteziste.
Trecând la „punctul” al doilea: A prins modelul lui Isus în lume?… e clar că a prins: începând cu Rusaliile, când s-au convertit într-o singură zi 3000 de suflete, până la proporția de cca 30% creștini, din populația lumii în zilele noastre, a fost un proces constant și continuu, mereu urcător. Poetul nostru are dreptate când afirmă că „Isus este fondatorul mișcării de restaurație din cadrul iudaismului”; atâta doar că religia creștină nu este o simplă reformă/restaurație, comparabilă cu luteranismul, calvinismul etc. E drept că creștinismul a apărut ca sectă – Biblia o numește „partidă” – în iudaism; de aici decurgând o serie de uriașe greutăți și confuzii de planuri, fiindcă primii creștini erau evrei. Iar prima mare erezie: iudaizatorii, habotnicii dintre evrei, cei care țineau morțiș că un convertit la creștinism e obligat să se circumcidă și să țină și mai departe preceptele Legii iudaice (Cele Zece Porunci – din care ei au scos 613 articole de lege!).
Așadar, cât ar fi Isus de „al nostru” – și e clar că religia creștină este în primul rând o relație: cu Dumnezeu prin Fiul – nu putem să-I punem în cârcă toate aberațiile noastre, doctrinare sau morale. Iar în ceea ce privește prefacerile învățăturilor de bază ale creștinismului, avem datoria să reținem un lucru: Isus Christos, precedat de înaintemergătorul Ioan Botezătorul, a răspândit o religie simplă și practică, de aceea le și vorbea în pilde/parabole. Dar să nu uităm că adevărata teolgie creștină (primară) a fost elaborată de Pavel în epistolele sale, dintre care cea către Romani este considerată primul tratat de teologie creștină. Și de ceilalți autori nou-testamentali, desigur: apostolii Iacob (fratele Domnului), Petru, Ioan, care, împreună, au dezvoltat normele unei noi religii, cea fondată de Isus Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu, nu simplu rabin sau proroc.
…Dar haideți să ne apropiem de miezul dezbaterii noastre, făcută pe baza articolului numit, care comentează și el numita carte. În primul rând: religia este singurul domeniu – nu e numai filosofie, nici numai istorie-geografie sau literatură: ci toate acestea la un loc și ceva în plus – în care nu merge cu păreri (ci, eventual cu convingeri ferme, la care să ajungem la capătul unor intense căutări. Adică: constat că am o rațiune și vreau să-L judec pe Dumnezeu după capul meu… Isus al nostru ar trebui să fie cel în care credem, iar nu vagile noastre impresii în legătură cu El. Oricum, a-L considera un mare om: proroc sau rabin, maestru, învățător genial (sau chiar Om îndumnezeit), a nu crede în Învierea Sa, fundamentul creștinismului, înseamnă a-L dezbrăca de atributele Sale inițiale-dar-și-finale. De dumnezeirea lui. Atotștiutorul Dumnezeu a avut, fără îndoială, ceva de câștigat din experiența umană = a cunoaște viața umană din interior.
Am spus și nu obosesc s-o repet: toată nenorocirea planetei Terra provine din necunoașterea și neaplicarea Bibliei (din acest punct de vedere n-am pierdut nimic dacă n-am citit Vedele sau Upanișadele…). Dar sunt mulți care se consideră îndreptățiți să creadă că la baza creștinismului stă morala (nu vă grăbiți să trageți concluzii). E ca și când ai judeca un lucru/fenomen etc. după efecte, iar nu după cauze. Asta și face dl. Liiceanu în cartea lui: judecă creștinismul după cruciade și războaie religioase, după Inchiziție și tot felul de alte aspecte de ordin moral. După omul nou de tip creștin, semitransformat-și-reformat moral. Dar e bine să știm că transformarea unui proaspăt convertit într-un candidat la Împărăție este un proces de durată, uneori de-o viață. Moralitatea creștină nu e un simplu deziderat, dar nici ceva foarte ușor de realizat. (Se poate pune în practică cu sprijinul Duhului, al harului, dar acest adevăr nu-l va putea niciodată accepta un necredincios.)
Iată descoperirea pe care au făcut-o reformatorii acum o jumătate de secol. Când Luther, traducând Biblia în germana „vulgară” (limba poporului) a ajuns la pasajul din Epistola către Efeseni cap. 2, vers. 8, s-a lovit cu palma pe frunte, zicând, ho-paaa; aici e ceva. Parcă nu-i venea să-și creadă ochilor, el care – preot și călugăr fiind – o citise de n ori: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi… Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”! Acum va veni cineva să spună: ce prostii spui aici?: nu contează faptele omului, nu trag în balanță?… Ba contează, dar ele vin mai la urmă, ca o consecință a convertirii.
Dar iată că în cartea discutată nici măcar nu se pun probleme de Hamartiologie (teoria păcatului) sau Soteriologie (doctrina mântuirii). Deși nu mi-am propus să fac aici teologie, e necesar totuși să teologhisim puțin în limitele subiectului.
Pe unii credincioși – în felul lor – îi interesează doar o etică laico-științifico-filosofică, nicidecum cea creștină. Iată de ce o teologie curată afirmă primatul credinței asupra moralei: fără credință nu putem merge mai departe, ci doar ne imaginăm că suntem oameni morali. Dar chiar dac-am fi: aceasta nu are mare valoare în fața cerului: „Cerul întreg se bucură de un singur păcătos care se întoarce la Dumnezeu, decât de 99 de drepți care n-au trebuință de mântuire” (e citat biblic, dar vă las Dvs. plăcerea de a-l descoperi). Realitatea este că ateii/agnosticii sunt justițiarii creștinismului: cei care-i găsesc bube în cap și nod în papură, iar motivul e simplu: nu vor să creadă. Și „necredința” vine din mândrie umană, dar duce la insubordonare. (Ca în parabola cu vierii: „Nu vrem să domnească peste noi omul acesta!” Pe toți aceștia, îi sfătuiesc să-și găsească un dumnezeu mai bun, fiindcă toți oamenii simt în viață nevoia unei ancore sufletești; cum bine glăsuiește Eclesiastul: „A pus în ei chiar gândul veșniciei”.)
Visul cu îngerul păzitor sau O învățătură îngerească (al treilea subpunct; dar ar trebui, boierule de cititor, să nu-ți tot povestesc – să-ți spun totul -, ci să te las să citești singur, și cartea – și recenzia ei!). Către sfârșitul întâmpinării sale, Poetul îi descoperă Filosofului o inadvertență: în termeni filosoficești, un sofism. Dacă la începutul cărții declarase că Dumnezeu nu l-a învrednicit cu cel mai mic semn al existenței sale – în final identifică totuși un asemenea moment: visul cu bunicul, care i se prezintă ca înger (al său) păzitor: „Să nu-ți fie niciodată frică. Am să fiu întotdeauna în preajma ta”. Iată un semn minunat, care putea foarte bine să fie generator de credință. (Dar, pe de altă parte, poate că „îngerul păzitor” ar fi făcut și mai bine dacă l-ar fi luat în timpul vieții pe copil de mână, ducându-l la biserică!) Excelent scriitor, G. Liiceanu are într-o lucrare precedentă – Continentele insomniei – un capitol despre libertate, un altul plin de elemente teiste, scris parcă de-un teolog, nu de un filosof. Și încă unul, final, care este o extraordinară nuvelă despre o întâlnire-neîntâlnire…
Stan BREBENEL
Baie în Teleajen, la Cheia
S-a întâmplat pe vremea când eram cu mult mai tânăr. Înainte de ‘89 erau foarte puține evenimente de acest fel. În afara duminicilor, mai erau libere zilele de 1 și 2 ianuarie, 1 și 2 mai, 23 și 24 august. Împreună cu doi cumnați, am convenit ca zilele de 23 și 24 august să le petrecem în natură, în zona de munte, la Cheia. Ne-am pregătit noi cu tot ce am putut și se găsea pe vremea aceea: benzină, carne pentru friptură, cârnați, bere, vin și ceva tărie. Toate bune și frumoase până la un punct când, cu foarte puțin timp înainte, am fost anunțat că în data de 22/ 23 august voi fi de serviciu pe unitate. O surpriză mai mare nici că se putea, credeam noi. S-a instalat un pic panica, însă entuziasmul rămăsese intact. În seara zilei de 22 august, am mai primit o lovitură. Unui cumnat i s-a promis, de către un coleg, că-i împrumută cortul. În el voiam să cazăm soțiile și copiii, sau măcar o parte dintre ei (două femei și trei copii). Când a mers să-l ia de la mama lui, aceasta i-a spus că a dat cortul altei persoane, pentru că feciorul său nu i-a spus cui să îl dea. S-a întâmplat ca-n legile lui Murphy: „Dacă ceva poate să meargă prost, va merge”. În seara zilei de 22 august, m-am trezit cu ei la unitate să se consulte cu mine dacă mai mergem sau nu. Le-am argumentat că va fi o deziluzie pentru copii și păcat de proviziile făcute cu atâtea eforturi. Am căzut de acord să mergem. Ei urmau să plece pe 23 august de dimineață pentru a găsi locuri bune de campare, iar eu urma să sosesc acolo după ce predau serviciul, spunându-le că mai devreme de ora 18.00 nu am cum să ajung. M-au asigurat că vor fi devreme în șosea, în așa fel încât să ne găsim. Așa s-a și întâmplat. Când am ajuns în zonă, am constatat că era o imensitate de corturi, cred că tabăra se întindea pe vreo 5 km de-o parte și de alta a pârâului Teleajen. O întrebare nu-mi dădea pace: unde ne vom găsi? Pe la jumătatea taberei, i-am remarcat de la distanță pe cumnații mei, care îmi făceau semne că am ajuns. Mi-au arătat poteca și, la un moment dat, a trebuit să trec cu mașina prin vad ca să ajung pe malul stâng al pârâului. În momentul în care am ajuns pe malul celălalt, au izbucnit ropote de aplauze. Eram printre puținii șoferi care nu au avut nevoie de ajutor. Am campat în apropierea unui păr sălbatec maiestuos în așa fel, încât, la umbra lui, să pot pregăti culcușul sub cerul liber. Am pregătit mașina pentru odihna soției și a celor doi copii. Așa a procedat și cumnatul Vilică pentru el, soție și băiat. Celălalt cumnat, Uțu, urma să petreacă noaptea cu mine, sub cerul liber. Eram foarte bine dotați din acest punct de vedere. Aveam trei salteluțe din puf de pasăre, foarte bune izolatoare termice, pături și saci de dormit. Din acele trei salteluțe am format un pat de 140×190. După ce aceste prime pregătiri au fost terminate, am trecut la acțiunea „grătarul”. Toți m-au așteptat. Singurul lucru bun pe care l-au făcut a fost acela că au reușit să facă provizii impresionante de lemne pentru foc. Pe timpul pregătirii grătarului, cumnații m-au îndemnat să-i ajung din urmă în ceea ce privește euforia. Cât a durat pregătirea fripturii, am dat gata, împreună, o sticlă de votcă vietnameză. Buuună! Pe timpul mesei, și după aceea, am mai dat gata jumătate din lada de bere rămasă și 2 sticle de vin spumant pe care le-am adus eu. De veselie răsuna toată valea și noi odată cu ea. Obosit fiind și simțind și tăria gradelor din recipienți, am avut o stare mai rea. Am debordat de bucurie. Pentru a remedia ce se mai putea, am mers la pârâu să mă spăl. Am alunecat pe o piatră și am căzut în unda rece, udându-mă aproape peste tot. Eram fleașcă. În acest eveniment mi-am pierdut un papuc din plastic, în albia tumultuoasă. Încercările de a-l recupera s-au soldat cu eșec. Am mers să mă culc. Ca prin vis auzeam cum cumnatul meu, Uțu, îi cerea imperativ soției să-mi dea schimburi uscate, iar eu nici nu voiam să aud. Ne-am culcat destul de târziu, atunci când liniștea coborâse în tabără.
A doua zi de dimineață, am constatat că hainele mele, neschimbate, erau uscate pe mine, nu am strănutat și aveam o dispoziție deosebită. Cumnatul Uțu, de pe la ora două din noapte, nu a mai putut să doarmă de frig, deși era bine îmbrăcat. Făcuse focul toată noaptea, iar șosetele din picioarele lui nu mai aveau tălpi de la căldura focului. Soția și copiii mi-au zis că le-au fost frig toată noaptea. La fel s-a întâmplat și în mașina cumnatului Vilică. Numai că aici s-a petrecut un eveniment amuzant. Acesta a adormit cu capul pe volan. Soția l-a rugat să se întindă ca să se poată odihni, și în toiul nopții i-a răspuns:
– Te rog să mă lași în pace, că la mine somnul este pe frunte!
După ce s-a făcut ziuă de-a binelea, am mers la pârâu să-mi recuperez papucul dat dispărut. Nu am reușit să îl găsesc pe al meu, în schimb, am găsit altul. Încercările mele de a găsi proprietarul s-au soldat cu eșec. Nu după mult timp, a apărut un tip destul de șugubăț, cu o prăjină pe umăr, iar în vârful acesteia era un papuc. Nu mi-a fost greu să-l recunosc. După nu prea lungi negocieri am intrat în posesia papucului. Nu mică ne-a fost surpriza când am constat că papucul găsit de mine îi aparținea acestui cavaler al tristei figuri. Am făcut schimbul. După aceea am realizat că pentru mine baia în apele Teleajenului, spre miezul nopții și spre sfârșitul verii, a fost ca o baie în Izvorul Tămăduirii. Am avut senzația că am plecat de acolo mai sănătos și mai în putere.
Mălina Romița CONSTANTIN
numai moartea poate atinge o dată
gălbenușul ființei tale
intim
precum mărul buzele
înainte de a fi mușcat
nu e obligatoriu să înceapă simultan
în spirit și-n trup
sau să vina despletită
purtătoare de ape
uneori te poate mângâia
ca o amantă într-o seară de joi
alteori se poate întâmpla o defecțiune
pe drum
și poate durea
mai rău ca plecarea mamei când te-a dus la școală
oricât de banal ar părea
mulți te vor vedea
l-a luat prea tânăr
sau prea bătrân
va spune cineva
numai ea
te va lua ca pe o păpușă
de porțelan
și-ți va da drumul
pentru primul fâlfăit al aripilor
octave
lasă-mi sufletul în această lume
nu cu teama singurătății
ci cuprinzându-l ca pe o floare
ce stă să respire
adevărata Înviere
lasă-mi îngerul să glumească cu viața
din Lumină
Lumină cernând
îndură-mă ca pe o mare nechibzuită
care aleargă și bate la uși
știind că Dumnezeul Dumnezeului ei
o ascultă cum scutură
țărâna din anotimpuri
piatra
auzi un strigăt despre cum nu te știi
și ești
o piatră pe care o zvârli dinlăuntru
pe-o câmpie
numărând timpii expirului
până nu mai poți
până uiți
și-ți zici
,,fiecare cu ale lui”
inspiri scurt
cât a mușcat Eva dintr-un măr
un moment crezi că alungarea din Rai
e un Rai
pielea ți se îngroașă
trăiești vremea
te obișnuiești
taci
domol
orbitele tot mai adânci
se freacă de ziduri
demult
prea repede ai trecut pe lângă mine
umbrele umbrei
am simțit că trebuie să fug
cu-n soi de teamă că liniștea ta
m-ar putea acoperi
mama își mai leagănă umbra în poala mea
după un ritm de Ravel
trec pe alături trupuri
încet
chiar și tu urăști moartea
știu
nu pentru că ești mut
în casa întoarsă spre soare
ci pentru că faci lucrurile frumoase
ca bradul în seara de Ajun
am fugit de teamă că voi trăi mult
înghesuită într-o perfecțiune
mărturisită prin gesturi
bine calculate
că voi fi o emigrantă
ca multe altele
pe care le-ai purtat din vis în vis
lepădându-le mototolite
în somn
mâinile mele păgâne s-au întins
dinadins
gemând prin geam
mi se spune să plâng în scutece
cum o frunză de toamnă alunecă
spre țărână
învăț repede numele
ca atunci când sunt întreabă ,,tu de-al cui ești?”
despic un măr
până la măduvă
neștiind că-i război
cineva strigă zilnic ,,ridică-te”
de parcă locul unde sunt
s-ar lipi de spate
uneori sunt o albie
plină ochi
lângă o vitrină cu flori de hârtie
și-o oglindă
aud iar
,,du-te”
habar n-am unde
un câine latră
undeva in lumină
în fiecare zi
când deschid ochii
am credința că ți-au crescut aripi
că mă vei atinge
ca și cum le-ai avut dintotdeauna
doar că nu le-ai deschis
cât să beau apă
să mă închin
și să vină Duminică
stau cu chirie
în haina de împrumut
cu mâneci lungi
a regelui
îmi dau capul pe spate
încet
cum tragi la copcă
soarele
pășesc ca într-un fel de muzeu al ceasurilor
unde pe-o limbă de cuc
umbra unei oglinzi
mă dezbracă
înmuiat în propriul fard
veacul pe jumătate
ca un refuz al realității
mă ia de mână
pe furiș
la picioare
stă câinele
cu vărsat de vânt
Gina ZAHARIA
insula crinilor
.
vino cu mine pe insula crinilor
o dată pe an înfloresc toți cu mic cu mare
ar fi păcat să nu fim martorii acestui fenomen
despre care ne-au învățat bunicii și părinții
odată cu prima rugăciune rostită
în pragul dimineții
.
deseori am uitat să deschidem albumul din care vin
zile gătite de sărbătoare
dar nu e târziu
vino să ne ștergem pe tălpi de noroi
apoi să căutăm clipa în care putem îngenunchea
până se trezesc mierlele
.
vezi acolo departe sunt potecile înțelepților
mai jos hotarul dintre izvoare și secetă
iar la dreapta stâncilor pasc mieii
dacă nu ești bogat acum înseamnă că dormi
or negustorii nu trec niciodată prin poiana crinilor
poate doar câte o lebădă
care își plimbă lacul
în lumina ochilor noștri
