De-ai noștri! – Octavian Moșescu – Alte vitralii (2)

Tudor Vianu

Rar, foarte rar, titlul de academician se potrivea cuiva mai bine ca acestui magistru care a ilustrat catedra de estetică a Universității bucureștene cu sobrietate, inteligență, noblețe și erudiție.
L-am cunoscut la Viena, la început de an universitar. Se oprise cîteva zile în orașul muzicii, în trecere spre Germania unde, la Tubingen pe Neckar, ca și poetul Ion Barbu își desăvîrșea studiile în preajma unor profesori de renume universal.
În timpul acesta, ne vizita des „România jună” ținînd în fiecare sîmbătă seara prelegeri despre Eminescu.
Întors în țară, îl întîlneam adeseori cu sentimentul prieteniei care-i leagă pe români dincolo de hotarele patriei. întotdeauna era corect îmbrăcat, cu gesturi reținute și cu un zîmbet abia schițat. Povestea puțin, cu un umor sec, întîmplări din viața universitară. Distribuia aceeași politețe pentru toți prietenii și cunoscuții, evidențiind, discret și poate fără vrere, titlul de doctor în filozofie.
Cînd înființasem cenaclul cultural pentru zona Buzău, Rîmnicu-Sărat și Focșani, a fost printre primii conferențiari care a răspuns cu entuziasm la apelul meu. Astfel — într-o dimineață de duminică — am poposit în Buzău, unde, în cea mai încăpătoare sală din oraș, a vorbit despre romantism — temă pe atunci savurată mult de marele public.
După conferință, din mulțimea care luase parte, o doamnă ceva mai în vîrstă a ținut să ne invite la dejun. Era scriitoarea Constanța Marino-Moscu, soția unui cunoscut avocat din localitate. Acolo, în casa ca fațada de marmoră și ferestre luminoase am cunoscut și pe fiica sa Adina, astăzi profesoară la Institutul de Arte Plastice, pictoriță de talent.
Autoarea volumului de nuvele Ada Lazu ne-a citit cîteva fermecătoare scrisori pline de un senzualism feminin, aparținînd prietenei sale Hortensia Papadat-Bengescu, pe care o cunoscusem personal la Focșani, la începutul primului război mondial.
în ziua aceea, domnea atîta voie bună, incit Tudor Vianu fu îndemnat să-și destăinuie o dragoste fugitivă de pe malurile Neckarului. Tîrziu, cu greu ne-am despărțit, urmînd să fim seara la Rîmnicu-Sărat, unde avea loc a doua conferință.
Dar mare ne-a fost surpriza cînd în sala teatrului s-a ivit Constanța Marino-Moscu, împreună cu două prietene, dornice să asiste la prelegerea distinsului conferențiar. Cu această ocazie i-a adus și o fotografie a sa împreună cu Hortensia Papadat-Bengescu.
A doua zi dis-de-dimineață, plecam pe valea Râmnicului spre Poiana Mărului. Pe Tudor Vianu îl interesa locul de exil a lui Cezar Bolliac.
27 decembrie 1970

Epilogul unui libret de operetă

Într-un timp, locuiam la Viena, pe Maria Treugasse, o stradă îngustă și liniștită, care leagă două bulevarde principale. Gazda mea, dintr-o familie de baroni scăpătați, nemaiavînd nici o altă sursă de venituri, mă rugase să o ajut să deschidă o pensiune pentru un grup mic de studenți români.
În cîteva zile i-am adus cîțiva prieteni și colegi, studenți la diverse universități vieneze, toți membri ai societății „România jună”. Printre ei se afla și compozitorul Filaret Barbu, originar din Lugoj, un tînăr de 20 de ani, bondoc și brunet cu veleități de autor de muzică de operetă, înfierbîntat de minunatul oraș al valsurilor lui Strauss. De aceea, nu m-am mirat cînd, într-o zi, rămași singuri, la sfîrșitul mesei, a insistat să-i scriu textul unui libret de operetă cu subiect din viața de la țară. Intenționa, după scrierea muzicii, s-o reprezinte la teatrul din Lugoj. Luînd propunerea în glumă, i-am promis tînărului bănățean că va avea textul în cel mai scurt timp.
De atunci — zi fatală — de cîte ori venea la pensiune, îmi amintea de făgăduiala dată, eu amăgindu-l că am scris actul I, iar după mai multe zile, că sînt la finalul textului. Înaintea vacanței de vară, Filaret Barbu îmi cere manuscrisul, la care compusese deja muzica prologului, dar la care eu nu scrisesem nici un rînd.
Crezînd că este un capriciu sortit să rămînă un vis neîmplinit în sertarele prietenului, într-o seară, izolat la cafeneaua Alserhof, consumînd cafele și coniacuri, i-am dat întregul text gata, despre care astăzi nu-mi amintesc nici măcar titlul.
Întors pentru vacanță la Rîmnicu-Sărat, m-am pomenit cu o telegramă din Lugoj:
„Duminică seara premiera. Vino neapărat”.
Filaret Barbu

Mărturisesc mustrările de conștiință că n-am luat în serios propunerea prietenului meu. Bineînțeles, nu m-am dus la Lugoj, îmi venea mai mult să plec… în munți.
După o săptămînă primesc o scrisoare lămuritoare, cu regrete că n-am luat parte la această manifestare artistică. Totodată, îmi comunica că a apelat la poetul Lucian Blaga — aflat în localitate — să scrie rolul unui personaj comic, pentru a-i da operetei o notă hazlie.
Lucian Blaga s-a amuzat de această propunere creînd rolul făgăduit, devenind astfel coautorul libretului.
De atunci au trecut mulți ani. La Capșa îl întîlneam des pe Lucian Blaga, dar nu i-am amintit niciodată de acest amuzament muzical. De asemenea, cu Filaret Barbu — cunoscutul compozitor al muzicii din operetele de mare succes Ana Lugojana și Plutașul de pe Bistrița — mă întîlnesc și acum, evitînd să vorbim de acest „păcat al tinereții”.
Ce curios eram să cunosc titlul operetei… mele. Tîrziu, în iarna anului 1971, găsindu-mă cu Filaret Barbu într-o delegație la Viena, invitați la serbările jubiliare ale „României june“, am aflat că libretului meu îi pusese titlul Privighetoarea albă.
22 decembrie 1971

Un savant buzoian la Paris

Colegul meu de clasă de la gimnazul din Rîmnicu-Sărat, Virgil Apostolescu, îmi vorbea cu admirație de un unchi al său din Buzău, plecat la Paris pe la sfîrșitul secolului trecut. Acolo, în cîțiva ani, uimise lumea medicală cu interesante descoperiri în vastul domeniu al științei medicale.
Îmi dăduse și o carte (nu-mi amintesc editura) cu fragmente din logica morbidului, sub titlul „Le somvieil et Ies reves“.
Totodată, mi-a arătat cîteva lucrări literare publicate în „Journal des Debats”, „Le temps”, „Renaissance latine14, „L’independance Roumaine”, periodice în care tînărul plecat de pe meleagurile noastre se afirmase ca literat, polemist și ziarist.
Nicolae Vaschide, căci despre el este vorba, s-a născut în orașul Buzău în anul 1874, unde își termină școala primară și cursul inferior al liceului.
Fire meditativă, se complace în singurătate, evitînd societatea, hoinărind mai mult pe malul apei Buzăului. Lua însă parte la reuniunile școlare, unde se producea cu lecturi și proză originală și creionări de portrete ale unor oameni de știință.
În București, termină cursul superior al liceului la „Sf. Sava“, obține, la Facultatea de Filologie, licența în litere și filozofie cu magna cum lauda.
În acel an, o întîmplare neprevăzută îi deschidea eminentului absolvent al universității orizontul spre tărîmul luminos al culturii și științei universale. Profesorul de la Sorbona, Alfred Binet, invitat în România să țină prelegeri de psihologie generală pentru studenții de la filozofie, rămîne uluit de erudiția lui Nicolae Vaschide, care reușise între 127 de candidați, să obțină bursa „Hiller”, pentru studii de literatură și filozofie la Paris.
În capitala Franței, după trei ani de studii, primește titlul de conferențiar la Sorbona, pentru catedra de psihologie științifică, iar Dr. Toulouse îi pune la dispoziție laboratoarele pentru studii asupra afecțiunilor sistemului nervos. Rezultatul lor va constitui subiectul a peste 100 de comunicări la Academia de Științe și Medicină, unele reprezentînd importante jaloane ale cercetărilor viitoare pe plan mondial.
Nicolae Vaschide a rămas unul dintre cei mai apreciați prieteni ai lui Brâncuși, pe care îl vizita des în atelierul din Place Dauphine, aducîndu-i și cîteva comenzi din Buzău ca „Rugăciunea” și un portret al lui G. Lupescu din Rîmnicu-Sărat.
Tînărului savant român i s-au decernat titlurile de laureat al facultății de medicină, laureat al facultății de științe a Colegiului Franței. De asemenea, este decorat cu Bene Merenti și „palmele” Academiei, iar cu cîteva zile înainte de a fi răpus de boală, primește cea mai înaltă decorație franceză, Legiunea de onoare.
Departe de țară și de ai lui, departe de colegii și prietenii din București, cu care întreținea corespondență regulat, cu dorul de a revedea orașul natal, dorea să se întoarcă pentru o vară în țară, cu credința că numai Muniții Nehoiului pe unde hoinărise copil, îl vor însănătoși. Dar în ultima vreme boala se agravează și savantul moare la vîrsta de 33 de ani.
Este înmormîntat în cimitirul Montparnasse, unde, după 22 de ani, printr-o coincidență, împreună cu Virgil Apostolescu venit la Paris pentru specializare, vizitam într-un sfîrșit de martie, mormîntul uitat de toți.
Era singurul nepot care-i aducea un omagiu de la familia de la țară, îngenunchind pe lespedea de marmură pe care era săpat numele savantului buzoian.
Soarele asfințise, iar copacii înfrunziseră pe toate aleile cimitirului.
13 decembrie 1970

Poetul vizionar

La 29 aprilie s-au împlinit 75 de ani de la moartea poetului Traian Demetrescu, cunoscut militant socialist și precursor al poeziei bacoviene:
Trec corbii — ah, «Corbii»
Poetului Tradem —
Și curg pe-nnoptat
Pe-un tîrg înghețat.

Fostul redactor și colaborator permanent al ziarului „Adevărul” a lăsat nu numai duioase, dar și tragice amintiri confraților și prietenilor din acea vreme. În anii de tulburări (1930—1940) cînd se organizau manifestări ostile presei progresiste din str.
Sărindar, de multe ori ne zăvoram ceasuri în șir, ascuțind tumultul furibund de-afară și căderea geamurilor de la redacții. În vuietul de agitație și teroare, lucrătorii tipografi — blocați pînă la liniști-rea valurilor — lucrau cu dîrzenie, pe cînd în birouri, cei mai vîrstnici dintre noi ne terminam articolele, depănam amintiri legate de luptătorii socialiști de altădată, sau istoriseam întîmplări hazlii și triste din viața ziariștilor proletari.
Într-una din aceste retrageri strategice, colaboratoarea Sofia Nădejde, aducînd manuscrisele pentru gazetă și fiind nevoită să rămînă cu noi, ne povesti cîteva lucruri din viața oropsită și mizeră a autorului volumului „Intim”. Printre altele — după ce contură figura blajină și melancolică a poetului — ne-a descris starea deplorabilă în care îl găsi la editura „Steinberg” din București unde își tipărise volumul de poezii „Sensitive”. Primise 11 lei din vînzarea exemplarelor, sumă care nu acoperea decît călătoria de la Craiova, de unde venise plin de vise și speranțe, în urma unei telegrame a editorului.
Scriitoarea ieșeană cunoștea afecțiunea pe care i-o purta Alexandru Macedonski lui Demetrescu, dovedită prin prefațarea primului volum de poezii, apărut cînd poetul avea numai 17 ani, odată cu an-gajarea la „Literatorul”, sau prin primirea unei locuințe chiar în curtea maestrului. La serile cenaclului, Traian Demetrescu participa cu regularitate, citind întotdeauna ultimele manuscrise.
Odată chiar, tînărul poet, fiind grav bolnav, autorul „Rondelelor” îi dădu toată suma găsită în casă, 3 lei, ca apoi să iasă în oraș să se împrumute de la prieteni, pentru a asigura prînzul din ziua respectivă.
Tot Alexandru Macedonski l-a ajutat pe Tradem să plece la Reichenholl (1894), unde pădurea de brazi și ozonul munților l-au întremat pentru un timp. Aici a vizitat Münchenul, Salzburgul și Viena, unde studenții de la „România jună” l-au primit cu multă căldură și unde poetul a ținut o conferință despre Sully Proudhomme.
Reîntors în țară, scrie pînă la epuizare romanul „Cum iubim”, pe lîngă celelalte colaborări zilnice la diverse periodice. Istovit, pleacă apoi la Solea, în bordul Moldovei. Oarecum restabilit, se reîntoarce la Craiova. în drum se oprește la Rîmnicu-Sărat, la institutoarea Ivanovici, originară din Craiova și care copilărise cu Tradem, cum îi spuneau toți în jur. Poetul se interesează de Poiana Mărului, cu glodul să-și petreacă aici vacanța anului viitor.
Ana Ivanovici — măritată Petrescu — directoarea Școlii de fete nr. 2 din oraș, îi promite tot sprijinul, înseninîndu-i existența de cîteva luni în fermecătorul loc de exil a lui Cezar Bolliac.
Curînd, însă visele s-au scuturat, prefăcîndu-se în flori pe un mormînt. În primăvara anului 1895, cu două zile înainte de sărbătoarea muncii, Traian Demetrescu care a închinat un inspirat poem zilei de 1 Mai, se stinge.

Din idealurile voastre,
O, visători flămînzi și goi
Vor răsări, ca niște astre,
Senine lumi cu oameni noi;
Și-n vremurile-acelea sfinte
Pământul poate va fi rai,
Vor răsuna mai dulci cuvinte
În cîntecele lor de mai!
9 mai 1971

Barbu Fundoianu

Cum să încep? Cum să închid în spațiul restrîns, de gazetă, atîta efervescență de lumină izvorîtă de pe colinele Moldovei? Cum pot să redau în cuvinte bucuriile unui copil născut într-un tîrg moldovenesc, cînd sfîrșitul i-a fost așa de tragic?
Cînd l-am cunoscut pe Barbu Fundoianu, mă aflam mobilizat la Iași, iar el era un licean cu buzunarele pline de manuscrise și recitind din Baudelaire și Francis Jammes. Parcă îl am în față : un cap de visător pe un trup firav. O inteligență remarcabilă; poet descifrînd pe marii filozofi ai lumii și însăilînd primele eseuri literare.
În ceasurile libere din serile aurii de toamnă urcam pe str. Lăpușneanu pînă la Copou și acolo, pe băncile din jurul teiului lui Eminescu, venea în mijlocul nostru zîmbitor, dar aprig împotriva a tot ce era învechit în artă și în literatură. De multe ori nu eram de părerea copilandrului în uniforma liceului-internat, dar ne amuzau tiradele aprinse împotriva sămănătorismului și elogiile la adresa simbolismului, de care se despărțise curînd, după ce publicase primele poezii în Viața Nouă și Flacăra.
Poetul Ion Minulescu, refugiat și el la Iași, îl descoperi, îi prețui talentul înmugurit și-i publică mai tîrziu volumul Priveliști, deși autorul plecase demult din țară.
În critica literară B. Fundoianu trece drept tradiționalist, alături de Ion Pillat, dar cît de original ne apare acest poet bucolic, care slăvește fertilitatea pămîntului, toamnele cu livezi încărcate, podgoriile cu ugerele doldora de poamă, mireasma finului cosit, izul vinului din cramă, gutuile întîrziate pe crengi desfrunzite, cirezile întorcîndu-se de la pășune în sunet de tălăngi, hambarele pline cu grîne. Cît de diferit de provincia bacoviană, înecată în pîclă și spintecată de corbi, apare tîrgul moldovenesc în toată opera sa poetică:
Vremea în jilț adoarme bătrînește.
Îți scriu: au dat și lucrurile în pîrg,
De data asta nu se mai coclește
Toamna atît de rumenă din tîrg.

Înainte de a pleca la țară, colaborase la Cuvîntul liber, Adevărul literar și artistic, Flacăra, continuînd de la Paris să-și trimită colaborarea și la revistele de avangardă Integral și Unu.
Singular și fecund, B. Fundoianu a abordat aproape toate genurile literare, de la poezie, eseuri, cronici literare la scenarii de cinematograf și teatru.
De multe ori l-am întîlnit la Paris, după înapoierea sa din America de Sud.
Ultima oară, l-am vizitat prin 1938 în strada Rollin 6, unde își amenajase un interior românesc, cu scoarțe moldovenești înflorate, ceramică și crestături în lemn. Ca niciodată era neliniștit, febril șl duios ca prieten. Nu bănuisem, la despărțire, că n-am să-l mai revăd.
La începutul lunii octombrie 1944, poetul, arestat de Gestapo, moare gazat la Auschwitz, în timp ce, în Moldova, răsunau cîntece de biruință și imnuri de libertate.
3 octombrie 1971

Distribuie: