Propoziții pretențioase – Auxine
Cea mai grea povară-s familioanele fiecărui cuvânt. Să-ți apară neamul auresc și podoabele sale lexicale precum odinioară cuplurile părintești și plozii câte 10-20, te apucă gălbinarea. Unde să le așezi în text ca să nu pară că ești la lucru și nu la școală la ora de compunere?
Tabla-i un gri cu nuanțe diferite, nu trece nicicum prin procese de aurire, chiar dacă privite pe linia ochiului din cel mai mic unghi posibil, prin anii 1995-2012, să juri că trecuseră prin auriri de artizan. Plutea pe suprafața fiecăreia un strat de ulei ,,protector”. Pentru cel care o vindea, oricare din lanțul ,,trofic” al înșelăciunii. Cine era ultimul păcălit? Beneficiarul. Penultimul, de la sine înțeles, meseriașul. Auriră băieții cu succes în toată perioada amintită zeci de mii de tone, iar noi am tras ponoasele și chinul aducerii la culoarea originală. Că uneori îți era jenă să tot ceri lui nea… sau tanti… porcoaie de cârpe pentru adunat unsorile de pe fiecare centimetru pătrat, și de pe o față, și musai și de pe verso. Altfel riscai să aluneci și să-ți rănești iremediabil corpul. De rușine, la plecarea din atelier, ne procuram singuri ,,stofele”, cerându-i mamei să răscolească vechiturile, renunțând noi înșine la țoalele deteriorate de lucru, uzate-n gradul maxim.
Datul hainei de pe tine nu ne era deloc străin. Colo când țâșnea sângele la vreo tăietură, pe focul focului afară, când peste umeri nu purtam decât o piele arsă, înnegriți, nu auroși, când nu se auzeau păsările ciripind, iar tot omul normal se adăpostea la umbră, rupea cel ce-și mai arunca pe spinare un tricou, precum medicii halatele de monton în spitale, tivul cât putea de repede. Sau ce-i venea la îndemână. Nu mi-am belit două burice cărând tablă cu o săptămână înainte să plec la Bruxelles? Nu v-am zisără? După un sul de hârtie de bucătărie, oferit rapid de Cristi, blood-ul tot gâlgâia a neîncetare.
Asta-i una. Oricum, nu era suficient să iei la șmotruit tabla înainte de tăiere. Mai primea un perdaf sus, la ridicarea coamelor și încă unul la încheiat. Spălături primeau și tălpile, după ce colectau la o urcare-coborâre un strat gros de uleiuri.
Un truc căruia nu i-a venit nimeni de hac. Din moment ce ai întins-o pe acoperiș, tabla acolo moare și nimeni nu mai este responsabil. Garanție scrisă nu dădea nimeni, doar una orală, perorată deșănțat, cu avizul de calitate ,,adusă de la Galați”, ,,e groasă, zero patru!” și certificarea prin ,,solzii” medii lăsați de zinc la trecerea prin baie. Audiai fascinat, în calitate de client, puneai banii pe tejghea și te alegeai cu un pachet de gunoaie industriale.
Privesc peste drum la casa foștilor vecini Nohit. Trei bucăți de tablă bune, cu patina aferentă celor 25 de ani trecuți, una pe jumătate ruginită. Și nu este un caz izolat. Sute de acoperișuri au același model.
