Spații culturale nr. 74 (1)

Petrache PLOPEANU

Noua voluptate

Motto:
„Putem noi fi oricît de versați întru sațietate, și tot vom rămîne mai prejos de precursorul nostru, Xerxes. N-a făgăduit el prin ucaz o răsplată aceluia care ar fi născocit o voluptate nouă? – A fost cel mai modern gest din Antichitate”.
(Emil Cioran, Silogismele amărăciunii )

VOLUPTÁTE, voluptăți, s. f. 1. Plăcere mare a simțurilor, a trupului. 2. Desfătare sufletească; încântare, satisfacție. – Din fr. volupté, lat. voluptas, -atis.
Așa este definit de către DEX termenul „voluptate”.
O întrebare mă macină de ceva vreme: care ar fi voluptatea caracteristică diferitelor popoare și implicit poporului român. Se spune despre francezi că se plâng că nu apucă să guste într-un an, din toate cele 365 de varietăți de brânză, specifice gastronomiei proprii. Despre polonezi se afirmă același lucru, dar cu trimitere la felurile de votcă, prilej de veșnică polemică cu rușii pe tema creatorului inițial al acestei licori. Spaniolii sunt pasionați de corida cu tauri, animale care acum vreo 2200 de ani au contribuit decisiv la înfrângerea și moartea generalului cartaginez Hamilcar Barca, tatăl lui Hannibal. Și exemplele despre diferitele voluptăți ale popoarelor ar putea continua…
Revenind la definiția de dicționar, identific printre notele caracteristice ale termenului, plăcerea mare a simțurilor, a trupului, dar și desfătarea sufletească, încântare, satisfacție.
Dacă pentru popoarele menționate în primele rânduri am putut observa că voluptatea ar putea să fie prilejuită de mâncare, băutură sau joc, pentru români problema este mai dificil de circumscris. În privința mâncării ne lăudăm cu celebrii mititei, dar rețeta originară provine din Serbia, așa că voluptatea trebuie împărțită cu vecinii noștri de la sud-vest. În privința băuturilor, vinurile românești sunt mărci cunoscute și recunoscute pe toate meridianele lumii, dar românul obișnuit rămâne tot la vinul pe care și-l face el cu mâna lui, așa că voluptatea nu prea este voluptate, ci mai degrabă muncă. Ori, cum se știe de milenii, munca nu prea provoacă o plăcere mare a simțurilor, desfătare sufletească, deci iese din discuție ca sursă a voluptății. Jocurile? Într-adevăr, sărăcia îi îndeamnă pe mulți români să joace la loto, să parieze etc., dar numărul celor aleși este atât de mic încât, din nou, nu se poate vorbi de voluptate la scară națională, voluptate care s-ar putea invoca drept trăsătură a unei etnii.
Cioran conturează o anumită posibilitate de identificare a voluptății specifice poporului din care a făcut parte. Mai întâi, leagă voluptatea de sațietate. Conform aceluiași DEX: SAȚIETÁTE s. f. Saț, saturație. [Pr.: -ți-e-] – Din fr. satieté, lat. satietas, -atis. Reținem așadar, saturație. Deci voluptatea se leagă de saturație. Preluăm din motto-ul din capul articolului:
„Putem noi fi oricît de versați întru sațietate, și tot vom rămîne mai prejos de precursorul nostru, Xerxes”. Expresia „versați întru sațietate”, adică învățați cu sațietatea, cu saturația este, după mine, cheia identificării voluptății specifice românilor, dar să continuăm conturarea premiselor silogismului. În aceeași frază, Cioran trimite la un renumit rege persan, Xerxes, fiul lui Darius I și, prin mamă, nepot al lui Cyrus I. Acesta i-ar face de rușine pe toți contemporanii noștri, adepți ai voluptăților, contemporane și ele, desigur. Prin ce anume, însă? Cioran continuă:
„N-a făgăduit el prin ucaz o răsplată aceluia care ar fi născocit o voluptate nouă?”
Prin ce acest rege antic, atât de îndepărtat în trecut, ar fi totuși deasupra contemporanilor noștri, în ceea ce privește atitudinea față de voluptate? Cioran ne-o spune: a promis „prin ucaz” (decret, lege) o răsplată (probabil substanțială, dacă acțiunea a rămas prinsă în istorie) celui care avea să inventeze o nouă voluptate. Anumite comentarii se impun aici.
Curtea persană era un spațiu al rafinamentului și al plăcerilor mari ale simțurilor trupului și prilej de desfătări ale sufletului. Așa a și rămas în imaginarul antic, Xerxes fiind modelul exemplar al regelui prea-puternic și bogat al timpului său, iar faptul că a promis prin lege o mare răsplată pentru cel ce va crea o nouă voluptate, nemaivăzută până atunci, nu este imposibil de acceptat. Probabil că marele rege se săturase plictisindu-se de vechile voluptăți, dorind altele noi. Noi, contemporanii, deși suntem versați în ale plăcerilor, totuși nu suntem pe măsura regelui persan. Cu toate progresele realizate în acest domeniu, în toate epocile care au urmat Antichității. Suntem mai prejos, așadar, lui Xerxes, precursorul nostru în ale voluptății. Cioran consideră actul legislativ al regelui persan, acela de a răsplăti prin „ucaz” născocirea unei noi voluptăți, „cel mai modern gest din Antichitate”. Ciudată concluzie! Ce legătură poate avea acțiunea lui Xerxes cu ideea de modernitate? În ce fel dorința expresă și oficializată, deci politică, a acestuia poate să corespundă, în logica cioraniană, cu cel mai modern gest din Antichitate, care nu a fost depășit nici de cei de astăzi? Care este legătura între căutarea unei noi voluptăți și „cel mai modern gest din Antichității”? Ar putea să fie vorba de interpretarea de către Cioran a căutărilor lui Xerxes în direcția unei noi voluptăți, ca o căutare a trăsăturii specifice poporului persan? Dacă da, atunci prin ce este regele regilor mai presus de contemporanii noștri? Silogismul conturat deja ar arăta astfel:
„Putem noi fi oricît de versați întru sațietate…”
„[Xerxes]…a făgăduit… prin ucaz o răsplată aceluia care ar fi născocit o voluptate nouă”
„A fost cel mai modern gest din Antichitate… și vom rămîne mai prejos de precursorul nostru…”
Acum pot continua cu ideea următoare: Xerxes a făcut, după opinia lui Cioran, cel mai modern gest al Antichității, deoarece a politizat voluptatea în mod oficial, prin ucaz, prin lege și nu a lăsat această importantă componentă a schimbării vieții sociale la voia întâmplării. Cei de astăzi, iar aici mă refer la tot ceea ce înseamnă elementul uman implicat în cadrul politic instituțional, controlează „vechile voluptăți”, dar se dovedesc a fi incapabili în a percepe modul în care va apărea „noua voluptate” și ce consecințe va aduce cu sine fenomenul respectiv. Această nouă voluptate nu trebuie confundată cu vechile mari plăceri ale simțurilor, trupului și desfătări ale sufletului, ci va fi altceva cu totul și cu totul nou, generat de felul în care specia umană se înțelege / nu se înțelege și se acceptă / nu se acceptă pe sine însăși. Filozofii și filozofiile moderne și contemporane au încercat să creeze această nouă voluptate: supraomul, moartea lui Dumnezeu, omul nou, eliberarea de conștiință. Au fost acestea voluptăți, care au dus la extaz pe unii dintre cei trăitori în secolul al XX-lea și chiar și în aceste două decenii ale secolului al XXI-lea, dar ele nu au rezistat. Aceste voluptăți nu au supraviețuit, pentru că nu au reprezentat „adevărata nouă voluptate”. Să fie aceasta voluptatea autodistrugerii? Voluptatea sinuciderii ca specie? Sunt suficiente semne ale oficializării politice a noii voluptăți, folositoare Marilor Regi ai Epocii Contemporane, răsplata pentru creatorii ei fiind chiar distrugerea celorlalți spre folosul lor singular.
Cazul românesc este exemplar din altă perspectivă. Dacă am idealiza apariția noii voluptăți și am lega-o de ființa poporului, am putea vorbi despre voluptatea tragismului și am putea scrie pe porțile de intrare în țară, pe la toate Vămile (sic!): lăsați orice speranță! Dar suntem un popor cu bășcălia în sânge, de aceea voluptatea care tinde treptat să se oficializeze de sus în jos și de jos în sus este aceea a comediei. a plăcerii mari a simțurilor, de tip caragialian, a trupului, de tip gargantuesc și a sufletului, de tip „să moară și capra vecinului”. Suntem obișnuiți să acuzăm clasa politică pentru tipul de societate „voluptuoasă” care a fost creată după 1989, făcând abstracție că tuturor ne-a plăcut! Că dacă nu ar fi astfel, atunci imboldul scrierii unui articol precum cel de față, nu ar fi existat.
Românii experimentează și exersează diferite voluptăți, doar-doar vor reuși să fie mai presus ca Xerxes al Persiei. Este acest efort, de bună seamă, cel mai modern gest al… Antichității!

Lucian MĂNĂILESCU

Pământul care mă leagănă

Târziu mi-a fost când m-am întors la tine, Patrie!
Și în loc de oameni am găsit cagule și resemnări
și ropote de aplauze și păduri căzând fără noimă în cer.

Acum râurile tale curg invers, scurmă tăcerea
și urcă, învolburate, până se pierd în izvoare.

Credeam că îți știu toate florile și toți fluturii,
toți norii și toate ploile, Patrie! Dar nu mai sunt
decât stoluri negre de cruci, rotindu-se peste mormintele
pustii ale războaielor mondiale…

Mâna dreaptă a tatălui meu a rămas să se închine
la Cotul Donului, el spunea că nu e nici o diferență
între a muri pentru Patrie și a trăi pentru Patrie…

De ce, te întreb, Patrie, totuși de ce, pământul tău
mă ia în brațe și mă leagănă, numai la cutremur?

Țara surdo-mută

În țara mea surdo-mută,
interzisă îngerilor și poeților,
flutură drapele și iluzii.

Fericirea se vinde ambalată
în pungi de plastic,
se dansează după ropotul ploii,
nici un sentiment nu e interzis
și lumea e veselă
ca la o nuntă de la care a fugit mireasa…

În țara mea surdo-mută
ziua de ieri va fi abia mâine.

Sing Sing

Sărbătorile fricii, luminate de artificii
și reflectoare oarbe, cu iubita mea zburând,
(am interdicție să mai folosesc cuvântul înger
așa că o să-i spun Sing Sing
pentru că orice înger este, în ultimă instanță,
un cer cu gratii), cu fotografii lapidate și
clinchet fericit de pahare, și la urmă cioburile
adunate pe făraș și noaptea îmbătrânind
odată cu noi, într-o cameră de hotel
la celălalt capăt al lumii.

Florentin POPESCU

Amintiri cu poetul Radu Cârneci (III)
Nu e nicio exagerare: în luna septembrie a anului 1971 literatura noastră a înregistrat unul dintre cele mai mari evenimente. Este vorba de Festivalul „George Bacovia” de la Bacău (de fapt primul festival în plan național, închinat unui scriitor român, abia după aceea inițiindu-se și desfășurându-se Festivalul „Mihai Eminescu” la Iași, Festivalul „Lucian Blaga” la Cluj, cel închinat lui George Coșbuc la Bistrița-Năsăud etc. Reiau aici textul pe care l-am scris în Tabelul cronologic la volumul prietenului meu, Heraldica iubirii, apărut în colecția „Biblioteca pentru toți” în 1998. «Festivalul „George Bacovia” a fost – notam atunci – și rămâne începutul unei noi atitudini față de marile valori românești. Au participat cca. o sută cincizeci de scriitori, critici, artiști plastici, muzicieni, ziariști, alți oameni de cultură din întreaga țară. Strada principală de la intrare (dinspre București) până la ieșire (spre Piatra Neamț și Iași) era împodobită cu steaguri și stegulețe în culori bacoviene (galben, violet, plumburiu), cu ghirlande de cetină de brad, cu portretele sărbătoritului, cu pancarte purtând versuri ale marelui poet. S-au prezentat spectacole poetico-muzicale, s-a mers „prin codrii Bacăului”. Cu acest prilej sărbătoresc s-a inaugurat „Casa memorială George Bacovia”, au primit numele poetului strada în care a locuit, teatrul de stat, principala librărie, precum și liceul, la care a învățat… Momentul de vârf l-a constituit dezvelirea (în prezența unei imense asistențe și a autorităților locale și centrale) a statuii poetului, operă mult comentată la acea dată, (de acum celebră!) a marelui sculptor Constantin Popovici».
Demn de remarcat pentru istoria literară: Radu Cârneci a fost cel care a avut inițiativa organizării acestei manifestări și totodată organizatorul ei, fiind prezent aproape la toate etapele desfășurării ei. Ca să folosesc o expresie cunoscută și înțeleasă de toată lumea, voi spune că Radu Cârneci era în acele zile „un argint viu”, ubicuu, alături de invitați. Era în egală măsură prezent la realizarea în condiții bune a punctelor înscrise în program, dar și la Hotelul „Decebal”, unde eram cazați noi, oaspeții, la recitalurile de poezie, la spectacole etc. Dorea ca toți participanții să se simtă bine, să nu le lipsească nimic, de la condițiile de la hotel și până la micile reuniuni de la cele două restaurante, deschise non-stop și la toate celelalte detalii.
Se înțelege aproape de la sine că noi cu toții, veniți din toate zările țării îl simțeam pe Radu Cârneci nu numai ca pe o gazdă atentă, ospitalieră, ci și ca pe un prieten, dragostea pentru opera lui Bacovia fiind liantul care ne unea în acele zile cum nu cred că ne-ar mai fi putut uni altceva.
Am trăit atunci momente memorabile. Și cum iarăși era firesc să se întâmple, pe tot parcursul festivalului au fost și unele momente ce țin de anecdotică. Totuși, o anecdotică reală, fără conotații care s-o fi denaturat în vreun fel.
În 2019, la una din edițiile altui festival, desfășurat tot la Bacău, „Alecsandriada”, după aproape cincizeci de ani de la cel despre care am scris mai sus, am evocat un moment de atunci. Un moment de care foarte puțini băcăuani prezenți acolo își mai aminteau: cel în care s-a dezvelit statuia poetului, care domină și azi micul spațiu de peste drum de Hotelul „Decebal”.
Așadar, întreaga piață, ca să nu spun întregul centru al orașului, se umpluse de lume. Cred că erau acolo câteva sute, dacă nu cumva mii de oameni curioși să privească monumentul ridicat în cinstea celui care ne-a dat Plumb-ul și Scânteile galbene. Mă aflam în imediata vecinătate a doamnei Agatha Grigorescu-Bacovia, consoarta bardului, lângă fiul scriitorului (aveam pe atunci calitatea de conducător al Cenaclului literar „George Bacovia” de pe lângă o Casă de cultură din București și, prin urmare, locul pe care-l ocupam în fața mulțimii se justifica). Lângă noi mai stătea și realizatorul statuii, sculptorul Constantin Popovici (care, în treacăt fie spus, era mai tot timpul „ușor grizat” de alcool – bucuros, pesemne, de realizarea lui artistică).

În fine, una din oficialitățile județului trage de frânghia ce susținea pânza albă sub care se afla statuia, marea eșarfă cade și deodată, ca un murmur uriaș, colectiv, piața scoate sunete de mirare. Nimeni nu se aștepta ca monumentul să arate așa cum îl putem vedea și azi. Artistul avusese o viziune pe cât de originală, tot pe atât de surprinzătoare pentru public, chiar dacă, la o mai atentă privire, oricine a citit poezia lui Bacovia își putea da seama că autorul sculpturii dăduse un chip de bronz simbolic, adecvat liricii marelui poet.
Și deodată, pe când murmurul mulțimii încă nu se sfârșise, s-a auzit țipând doamna Agatha Bacovia: „Ăsta nu e soțul meu! E o blasfemie!” Dar imediat a răsunat și glasul artistului, acoperind murmurele și foiala din piață: „Taci din gură, cucoană! Ai trăit o viață lângă el și nu l-ai cunoscut!”.
Greu de descris reacția publicului, împărțit în astfel de împrejurări. Unii au râs, alții i-au dat dreptate artistului sau soției lui Bacovia.
În fine, lucrurile s-au potolit curând, fiindcă și Radu Cârneci, și ceilalți oficiali care se ocupau de buna desfășurare a festivalului au dat dovadă de oarece diplomație și au liniștit spiritele.
Acolo și atunci s-a adeverit încă o dată că de cele mai multe ori noutatea, neobișnuitul șochează la început, apoi lumea se obișnuiește și totul intră pe un făgaș normal.
De-a lungul mulților ani care s-au scurs de la Festivalul „G. Bacovia”, băcăuanii și cei în trecere pe aici vor să vadă, să revadă și să admire statuia Poetului. Ba, mai mult, în pliantele și prospectele turistice ea apare, alături de alte obiective, drept o efigie prin care localnicii se mândresc, fiindcă ea dă personalitate și singularizează acest oraș în memoria oamenilor și a timpului.

*Radu CÂRNECI (1928-2017)

Poet, eseist, traducător, jurnalist literar, editor.
Născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lalu – comuna Pardoși, jud. Rîmnicu Sărat (azi, Buzău).
Licențiat al Facultății de Silvicultură din Brașov (1954).
A înființat, în 1964, la Bacău, revista de cultură Ateneu (serie nouă). A fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1972–1976), apoi șef al secției de literatură și artă la revista Contemporanul (1976–1990). Actualmente, director al Editurii Orion (din 1991) și director executiv al Fundației Naționale „Izvoare“ pentru protecția Naturii și Artelor în România (începând cu 1997).
Din bogata-i operă subliniem: Orgă și iarbă – 1966; Umbra femeii (sonete) – 1968; Centaur îndrăgostit – 1969; Grădina în formă de vis (noi sonete de iubire) – 1970; Cântând dintr-un arbore – 1971; Oracol deschis – 1971; Cântarea cântărilor (parafrază modernă la celebrul text omonim, din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon) – 1973; Banchetul – 1973; Temerile lui Orfeu – 1978; Un spațiu de dor (col. „cele mai frumoase poezii“) – 1980; Sonete (de iubire și moarte) – 1983; Clipa eternă (col. „poeți români contemporani“) –1988; Scrisorile către Dorador (text român-francez) – 1997; Heraldica iubirii (col. „biblioteca pentru toți“) – 1999; Scrieri (ediție în trei volume, îngrijită de autor, selecție din întreaga-i operă: I – Arborele memoriei; II – Heraldica iubirii; III – Clipa eternă) – 2004. Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în volume): Léopold Sédar Senghor (Senegal): Jertfe negre – 1969; Srečko Kosovel (Slovenia): Extazul morții – 1975; Kahlil Gibran (Liban): Profetul și Grădina Profetului – 1983; Charles Baudelaire (Franța): Florile răului „Les fleurs du mal“ (prima integrală lirică Baudelaire în limba română, înfăptuită de un singur traducător) – 1991; Jacques Chessex (Elveția): Elegiile lui Yorik – 1995; Mousse Boulanger (Elveția): Inimă de aur – 1998; Delmira Agustini (Uruguai): Dulci elegii – 2002.
Radu Cârneci este și autorul unor mari antologii literare, astfel: Sonete – Shakespeare – Voiculescu – 1996; Arborele neuitării (cuprinzând poeți de limbă română din Israel) – 1997; Miorița – în șapte limbi (română, franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, rusă) – 1997; Poezia Pădurii române (patru volume; I – poezie populară de inspirație silvestră; II – clasicii; III – modernii; IV – contemporanii) – 2001; Cinegetica (trei volume de texte din literatura universală și română) – 2003; Antologia Cântarea Cântărilor (cuprinzând 16 variante în limba română, de la cea din Biblia lui Șerban –1688 și până în 2008) – 2009; Antologia Sonetului Românesc (trei volume) – 2009.
Premii ale Academiei Române și Uniunii Scriitorilor, Doctor Honoris Causa al Universității „Vasile Alecsandri“ – Bacău.

La aniversară

Nicolai TĂICUȚU

doi cai tineri

la intrarea în parcul de distracții
eu mă legitimez cu viața ta, cu
secțiunea de dimineață a vieții tale

tu te legitimezi cu viața mea, cu
secțiunea de dimineață a vieții mele

și nimeni
nici măcar noi
nu observăm asta

astfel că parcul ne oferă o distracție
una singură, amândurora

și ce rost ar avea
atâta timp cât ne lăsăm înșelați?

colțul

colțul străzii mi-e dat
ca printr-o știință exactă

n-are rost să apreciez dacă
e unghi drept, ascuțit sau obtuz

dragostea de după colț pândește
și are aceeași putere de convingere
ca orice știință exactă

atâta timp cât singurătatea în dragoste
nu poate fi definită întru-totul

punctarea

punctezi pe drumul dimineții gânduri
din metru în metru, la început
dar pentru că ți se părea o delimitare nepotrivită
apoi punctezi din metru în nemetru
până când soarele te lovește în tâmplă
și, de cele mai multe ori, ești nevoit să o iei de la capăt
să zăbovești asupra fiecărui loc punctat în prima etapă
să îl întorci pe toate fețele
pentru a-l adapta la atingerea celuilalt punct din apropiere
și pe acesta din urmă cu celălalt și tot așa
de-a lungul unei linii imaginare
pe scara drumului pe care îl ai de urcat și-l
ai de coborât din amiază până-n seară
(într-o revenire în spirală)

să urci cu vioiciune
să cobori cu simț de răspundere
să le dai viață dintr-a ta
să primești viață dintr-a lor

la toate acestea este necesar somnul nopții
acea trecere fără urcușuri și fără coborâșuri
o trecere, totuși, necesară spre dimineață
de unde să iei startul pentru o nouă zi
și să te bucuri că exiști

ar fi

priveliște a ochiului și-a inimii totodată
fluturarea pe colț de stâncă
la înălțimea de neapreciat a căderii e

(cum de neapreciat a fost și
înălțimea atinsă la ora primară
a zborului)

ar fi parte din poemul alpin
ornat cu crengi de ienupăr
încoronate de-omăt

în josul căderii, pe șes înverzit
îngenunchiat în rugă sunt

La aniversară

Petruț PÂRVESCU

curentu’ farfuria și becu’

noapte

trec iar prin sat
și după atâta vreme stele în cer și pe uliță
mă uit tăcut la stâlpul de lumină
parcă văd și aud

VINE
seară de seară
noi eram acolo pe șanț
stam pe iarbă și așteptam

de câteva zile se tot zvonea
GATA
dă drumul la curent pe uliță
ne și închipuiam fără gaz lampa aprinsă
agățată frumos deasupra
undeva
în cer

LUMEA
CU MIC CU MARE SĂ STEA CUMINTE
DEPARTE
ȘI SĂ NU PUNĂ MÂNA
ATÂT
asta repeta pe uliță de o săptămână încoace
ghiță goarnă de la primărie

toată vara un sat întreg de gropi
adânci
în picioare
boii oamenii parii mânjiți de păcură
sârma întinsă în cap cu farfuria și becu’

în seara aceea
se înnoptase parcă mai devreme
mătușa lina lu’ gulie venise cu tuciu’ ăla mare
străchini și împărțea pentru ăl bătrân
porumb fiert cu sare
iar noi ziceam
pe rând
BOGDAPROSTE

frumos

mirosea aerul a smoală și a catran
ca un buchet enorm de chibrituri aprinse
afară
nu se mai vedea
dar eu știam
în față
peste drum
la nicu la poartă era păru’ nostru

mâncam liniștiți
și
dintr-odată
a coborât așa din senin pe pământ
o umbră imensă albă și moale
de acolo
de sus
de sub farfuria aia mică și roșie
curentu’ lumina până la noi în strachină!…

când nu se deslușeau lucrurile

veneau așa
înspre seară când amurgea
când nu se deslușeau lucrurile
cam o duzină acolo
o ceată amestecată de țărani de-ai noștri
de prin alte sate
și niște domni spilcuiți de la raion
în costum negru și cravate înflorate pe piept

toți în păr unul și unul
cu bâte și pari de porumb pregătite
și trei țigani lăutari vestiți de la gura boului
cu două viori strâmbe si-un țambal burticos

oprea tractorul gâfâind la poarta omului
o namilă de mașină hârbuită
cu remorcă de lemn cu roate mari dințate
ne uitam noi ca la urs cum ieșea fumul gros
pe un coș de tablă subțire
neterminat

coborau cu toții și intrau ghiotura
în ograda câte – unui vecin de pe la noi din sat
de toată lumea
cu purcel cu cățel se strângea grămadă
să vadă până la capăt comedia

unii cu haine de piele cu o geantă mare
de porc jupuit în mână și câțiva țărani
mai săritori intrau direct
în casă la om

se aprindea lampa de petrol
se trăgea grăbită perdeaua
și nu prea se auzea ce discutau ei acolo înăuntru
(lucruri importante pesemne
gândeam noi)
în schimb în curte se încingea neică
o horă bătută pe brațe și spate
în toată puterea

și jucau frate cu toții chiuind de bucurie
și de năduf
de le săreau opincile din picioare
iar arcușurile țiganilor parcă luaseră foc

noi ne uitam prelung furați de dănțuială
cu muzica – n ureche dând pe afară
dar nu știu doamne
de ce anume ne trăgea ochiul pieziș la fereastră

se mai stingea lampa vedeam bine asta
(că doar nu eram chiori)
se mai aprindea lampa și asta vedeam
era lumina când prea albă
când prea neagră
umbre
nu puteai să-ți dai seama

după o vreme
ieșea gheorghe a’ lu’ dovleacă
cu muierea sa ilinca aduși puțin de spate
afară din casă înghesuiți acolo pe prispă
nehotărâți parcă
apoi îmbrânciți ușor cu blândețe în bătătură

gheorghe
nu se putea ține singur pe picioare
(și asta vedeam se mai înserase
dar tot se vedea) pe fața lui
între ochi și buză
o cărare de sânge proaspătă neștearsă

așa cum era el
om în putere îl țineau de aproape doi inși
mai cu grijă mai cu băgare de seamă
și intrau apoi cu toții în joc lele
se-nvârteau acolo în bătătură
se roteau drăcesc
că nu-i mai puteai desluși
care al cui e
din ce neam din ce sat din ce lume

eram mic
abia ajungeam până la mijlocul gardului
dar mă beleam înghesuit acolo printre uluci
în curtea omului să văd bine

prea multe nu înțelegeam
(amurgea
și peste sat se lăsa încet încet noaptea)

în curte
era o curată harababură
o ploscă de cireș negru plină cu țuică de prună
trecea ca un steag fluturând îndelung
din mână în mână
pe când hora se rotea
se rotea
se învârtea
mai mai să urce la ceruri

A S E M N A T

am auzit atunci lângă mine
o vorbă groasă
tărăgănată
(pe care nu am uitat-o nici acuma)
și vedeam
cu uimire și teamă
cum se rărea de pași
ulița noastră sub luna borțoasă!

prima eclipsă de soare în păcala făgețelului

cer soare lună stele ziua în amiaza mare
toate erau acolo și eu le-am văzut

am văzut
prima eclipsă de soare în păcala făgețelului
pe valea vezii la deal dincoace de pitești
tata mama și frații mai mari
am privit ore întregi cerul până dincolo de sat

am văzut
și am auzit direct prin ciobul de sticlă afumat
cum au venit vârcolacii
au mușcat din soare și au orbit
de s-a făcut dintr-o dată noapte
în toată păcala făgețelului
și alte câteva sate

și ne-a pus mama
în genunchi (dumnezeu s-o ierte)
să ne închinăm acolo jos în bătătură
pe săturate
până s-a făcut ziuă!…