Literadura nr. 3 (1)

Zece motive să citești

Prof. dr. Mihaela N. BURLACU

1. Nu te plictisești niciodată. Acasă, pe drum,
la stomatolog sau când ești în așteptare, o
carte te poate scoate din apatie și-ți oferă o
modalitate plăcută de petrecere a timpului
liber. Și nici nu rămâne fără baterie! Din
cauza plictiselii, omul a inventat televizorul?
Acum ne plictisim și mai tare… De aceea a
apărut termenul de zapping, nu? Petrecem
zeci de minute schimbând posturile tv până
dăm de ceva interesant. Iar revizionarea unui
film ne plictisește teribil și îmbrățișăm ideea
că în lipsă de altceva merge și așa. În schimb,
relectura unei cărți deschide noi căi de
interpretare, de înțelegere a personajului.
Citește! Și, peste un an, recitește! Vei trăi
senzația de deja-vu, dar experiența va fi nou-nouță.
2. Ajungi în locuri inaccesibile. Îmi doresc să
vizitez Parisul (cine nu vrea asta?!?), să mă
bucur de răcoarea Senei, de înălțimea
Turnului Eiffel, de mirosul Catedralei Notre-
Dame sau de spiritul libertății din Cartierul
Latin care a adăpostit în vremuri comuniste
rezistența prin cultură. Bucură-te să citești
despre ele! Sau despre dinozauri, flori
carnivore, camioane și orice te interesează.
3. Trezești emoții. Viața e anostă, prinsă în
cotidian și controlată de program. Timpul nu
ne ajunge, alergăm mereu. Ne ducem la tot
felul de activități suplimentare, avem slujbe
cu program prelungit, și uităm că avem
nevoie de dragoste și zâmbete. Ne-am
robotizat și încruntat. Din cărți aflăm că
fiecare are dreptul să simtă ce vrea, să trăiască
și să moară cum vrea. Citind, vei trăi emoții
ignorate, te vei dezmorți afectiv. Vei fi!
4. Gândim. Astăzi nu ne permitem libertatea
de a nu vedea știrile, de a nu cunoaște cele
mai noi tendințe, de a nu deține informații
despre subiectele fierbinți, de a nu sta ore în
șir pe rețelele de socializare ca să aflăm cine,
ce, cum, unde, când. Citind, alegi singur
informația pe care s-o stochezi în memorie, nu
iei totul de-a gata, îți creezi singur opiniile și
nu te lași influențat de mentalul colectiv. Da,
așa e, n-o să fii în trend. Și?
5. Atragi atenția. Simplul fapt de a mânui o
carte, în prisma rarității gestului, îi ademenește
pe cei din jur. Treaba cu „tocilarul” a
cam dispărut, deoarece lumea a realizat că
informația și mintea costă și aduc beneficii
materiale. Până și studentele au aflat că
tocilarii de azi sunt inventatorii de mâine.
Așadar, cititul „is the next new thing”!
6. Vei ști mereu ce să oferi drept cadou. Cu o
carte, nu dai greș niciodată: nu expiră, o poți
citi și tu, ai de unde alege, prețurile variază,
nu își pierde valoarea în timp, nu se
demodează, dacă îi scrii o dedicație pe prima
pagină, nu mai trebuie să cumperi și felicitare.
Cum librăriile online au reduceri
considerabile, fă-ți de pe acum un stoc
minimal. Abia ai timp să le răsfoiești!
7. Faci mai ușor față unei conversații. Suntem
timizi, iar face-book-ul ne îngroapă și mai tare
într-un exibiționism mut. Literatura ne învață
să vorbim, ne „îmbogățește vocabularul” cum
ar zice un elev de școală primară, ne oferă
sintagme interesante și vorbe dulci. Nu știi să
întreții un dialog? Citește teatru! E plin de
liniuțe!
8. Vei avea mereu subiecte interesante de
discutat cu prietenii și colegii. O carte citită
rămâne pentru mult timp în minte, putând fi
lesne utilizată ca sursă de încredere. Ea îți
oferă apoi idei pe care să le expui în pauza de
masă, la țigară, la cafea, la locul de muncă, pe
autobuz. Nu trebuie să știe nimeni că nu-s
ideile tale. Discuțiile despre vreme, politică,
prețuri și boli se termină repede. Citește
puțină filozofie, ia câteva notițe și „plagiază”
oral fără rușine!
9. O poți face pe deșteptul. Toată lumea
apreciază pe cineva care spune: „am citit eu o
carte… pfuai de mine!” Și mai degrabă
căscăm gura la cineva care aduce un argument
dintr-o carte decât la cineva care invocă
televizorul sau netul, deoarece ni se pare că
raționamentul e mai legitim, mai serios.
Vizitează rafturile cu ”lifestyle” și inițiază-te
în arta de a trăi!
10. Ești mai sănătos. Faptul că cititul
îmbunătățește sănătatea mintală e un adevăr
incontestabil. Există cercetări, studii, dovezi
științifice! Și nu implică efort fizic…asta dacă
nu cumva vrei să citești în timp ce alergi pe
bandă. Deci, pentru o viață sănătoasă,
consumați cel puțin 20 de pagini zilnic!
Nu știi ce să citești? Uite aici o listă, alandala,
numai bună de ținut în buzunar. Sau de
share-uit pe Facebook. Nu mă supăr dacă ți-o
însușești și te lauzi apoi cu lecturile tale. Din
modestie, nu trec și cărțile mele, deși criticii
le laudă! Asta așa, ca idee…

Scriitorul, profesie și pasiune

Claudiu KOMARTIN

Născut 1983, București. A terminat
liceul și s-a pus pe citit, pe scris și
tradus. A publicat la nici 20 de ani un
volum de poezie, Păpușarul și alte insomnii
(Vinea, 2003), urmat de Circul domestic
(Cartea Românească, 2005), Un anotimp în
Berceni (Cartier, 2009) și cobalt (Casa de
Editură Max Blecher, 2013). Păpușarul și Un
anotimp în Berceni au fost reeditate, în 2007,
respectiv 2010, nu fiindcă ar fi avut un succes
enorm, ci fiindcă apăruseră inițial în tiraje
derizorii. În 2012, editura vieneză
Korrespondenzen i-a publicat antologia
bilingvă Und wir werden die Maschinen für
uns weinen lassen, tradusă în limba germană
de Georg Aescht, iar în 2015 i-au apărut
volumele Vrpce potaman za balu mesa (Treći
Trg, Belgrad, traducere în sârbește de
Ljubinka Stankov Perinac) și Bir Garip
Roman (Yitik Ülke Yayınları, Istanbul,
traducere în limba turcă de Gökçenur Ç.). Din
2009, organizează seria de întâlniri și lecturi
publice „Institutul Blecher”, iar din 2010 este
redactor-șef al revistei „Poesis internațional”
și al Casei de Editură Max Blecher.*

Ce linii generale ar trebui să urmeze poezia în
viziunea poetului Claudiu Komartin? Dar a
editorului?
Poezia nu trebuie să urmeze nicio
linie – sau poate nu-nțeleg eu prea bine
întrebarea. În poezie nu trebuie nimic, asta e
marea ei frumusețe; dacă mă întrebați însă
care sunt exigențele sau îndatoririle (ce rău
sună acest cuvânt când vorbim despre o artă a
libertății și a creativității neîngrădite, nu-i
așa?) cuiva care se ocupă cu poezia – cu
poezia fără majusculă, preferabil –, atunci
răspunsul pe care îl căutați poate fi miza unei
cărți de eseuri de felul celor scrise de
Alexandru Mușina, pentru care l-am admirat
și îl admir. În primul rând, cred că oricine se
apucă de scris are datoria să citească enorm –
nu am crezut și nu voi accepta niciodată că
cineva care citește mai puțin decât scrie poate
să facă mare lucru în literatură. Trebuie să
rămânem conectați, să fim la curent cu tot ce
se întâmplă – și nu doar în literatură, ci și în
celelalte arte (poate în special în muzică și în
artele vizuale) și chiar în gândirea filosofică și
științifică. Nu vreau să fiu înțeles greșit: nu
mă interesează câtuși de puțin o ipostază de
genul uomo universale, ci cred că e esențială
întreținerea curiozității sau, dacă vreți,
biciuirea acelei facultăți (numiți-o intuiție –
sau agerime de spirit, care n-are legătură
numaidecât nici cu inteligența, nici cu
erudiția) care ne face să vrem mai mult, să
cercetăm mai în adânc realitatea și să
descoasem toate falsele ei înfățișări și
promisiuni. Să știm ce a fost și ce este pentru
a putea intui ce va fi. Care sunt liniile,
direcțiile potențiale în care discursul pe care-l
asumăm (și prin care încercăm să ne
exprimăm într-o formă cât mai deplină și cât
mai exactă – îi țin de partea mea pe acei poeți
ai exactității, ai perfectei limpezimi a textului,
pe maeștrii fineții și ai rigorii subiective,
precum Kavafis sau Mazilescu) o poate
apuca. Sigur, asta comportă unele riscuri – nu
o dată în anii de când mă-nvârt prin cenacluri
– și am de-a face cu oameni tineri ce încearcă
să-și găsească diferența specifică sau să-și
inventeze mărcile unui discurs propriu și
autentic – mi s-a întâmplat să dau de opinia
că, dacă citești prea mult și prea variat,
propria „voce” (de fapt, nu atât de voce, că
doar nu suntem la „X Factor”, cât despre
viziune e vorba aici) va fi copleșită, sufocată
de tot ceea ce întâlnești și acumulezi prin
lectură. E o perspectivă destul de îngustă care
i-a pierdut pe mulți autori care promiteau. În
al doilea rând, cred că nu e rău să avem mereu
în minte îndemnul simplu și clar al lui Mark
Twain, care, fără să se poticnească în
teoretizări fade, spunea (citez din memorie) că
avem datoria de a scrie direct, sincer și fără
teamă pentru ca apoi, înainte de a da textul la
tipar, să ne confruntăm cu el și să-l modificăm
cât este nevoie. „Cu disciplina meșteșugarului”
– când am dat de expresia asta la un mare
artist modernist nu aveam mai mult de 17-18
ani, dar s-a lipit imediat de mine și nu m-a
părăsit de atunci. Ceea ce se crede adesea
când e vorba de poeți, că ei scriu așa cum
cântă mierla, e o boroboață a inculturii și un
alibi pentru trântori: poezia înseamnă muncă
multă și îndărătnică, lucru neînduplecat pe
text, eforturi constante de a „suci gâtul
elocinței”; în plus, scriitura ta e hrănită de tot
ceea ce s-a scris până la tine, iar un text nu
poate fi, de fapt, decât un palimpsest, o
tentativă dialogală cu predecesorii – ceea ce
nu împiedică originalitatea și inovarea, ba
dimpotrivă. Ca să fii, să rămâi vital trebuie să
rămâi în conturul ideii că poezia înseamnă
reacție, tranșanță, o formă de devenire morală.
Aici e un alt complex, dublat de o prejudecată
transmisă din generație-n generație: că poeții
sunt mai degrabă pasivi, introverțiți, răsturnați
în jilțuri în care beau și fumează opiu privind
în zare contemplativi etc. – e cum nu se poate
mai fals: nu poți să scrii fără să ai această
vitalitate pronunțată – de care, mă grăbesc să
adaug, nu sunt lipsiți poeții cei mai sumbri și
mai depresivi la care ne putem gândi, Blake,
Baudelaire, Bacovia, Alejandra Pizarnik sau
Angela Marinescu.

Există un conflict între generații, 80-iști…
2000-iști?
Poate că a existat un conflict, întreținut
cel mai probabil doar din motive de afirmare
și de impunere a generației tinere (o poveste
atât de veche, în definitiv), care s-a simțit
datoare, pentru a nu ieși dintr-un tipar (90-ul
literar a contestat întâietatea 80-iștilor, 80-iștii
s-au plasat în răspăr față de generația 60 și tot
așa), să producă obișnuita răzmeriță prin care
te faci luat în seamă la noi. Mă bucur că „noul
val”, adică tinerii autori care se afirmă acum,
născuți, să spunem, cam după 1986, nu mai au
treabă cu modelul ăsta și nu simt neapărat
nevoia să facă valuri – sigur că mai sunt și
excepții, dar cred că-s figuri marginale și mai
degrabă lipsite de substanță. Își văd, cu alte
cuvinte, de scris – și de un anumit tip de
construcție pe care o presupune orice e proces
de creștere, de expansiune. Ca să revin,
„atitudinea” singură nu ține loc de literatură.
S-a spus despre generația afirmată în jurul
anului 2000 că ar urma un model avangardist
(a fost citat de atâtea ori Bogza, însă exclusiv
acel tânăr Bogza „infam” și scandalos, după
cum au fost recunoscuți ca repere
incontestabile poeții generației Beat, care au
avut și ei o etică și o estetică ce țin de
gesticulația avangardelor), lucrul ăsta a
devenit un loc comun, însă a fost ignorată
cealaltă față a „2000-iștilor”, care s-a văzut
cel mai bine după destrămarea grupului
„Fracturi”, după ce Urmanov și Peniuc s-au
călugărit, după ce Sociu s-a plictisit de
ipostaza consacrată în primele trei volume. E
evident astăzi că poeții cei mai buni ai
generației care încă mai scriu și publică, cei
care sunt exemplari pentru public și autorii
mai tineri, nu sunt teribiliștii de acum 15 ani.
În 2000-2004 poeți ca Radu Vancu sau T.S.
Khasis (aleg să-i dau pe ei doi ca exemple
fiindcă sunt printre cei mai buni de la ora asta
și fundamental diferiți în toate privințele) erau
inexistenți în peisaj. Acum, volumele lor sunt
primite ca niște evenimente. În schimb,
Marius Ianuș a tras obloanele, Ruxandra
Novac nu a mai publicat nimic după
entuziasmantul ei debut din 2003, Elena
Vlădăreanu a revenit în 2016, după șapte ani,
cu un volum care pe mine nu m-a convins etc.
Deci lucrurile s-au redefinit pe măsură ce
lucrurile s-au mai așezat. Cât se mai vorbea în
anii aceia despre „mizerabilism” și alte
fleacuri, iar acum discuția e despre
minimalism, postumanism și literatură
conceptuală… Ceea ce au scris și au publicat
ulterior poeții acestei generații – cei care au
rezistat și care au confirmat – a infirmat o
sumedenie de clișee și de prejudecăți pe care
criticii literari mai vârstnici le afișau fără prea
mari precauții. Spre exemplu, cărțile din
ultimul deceniu ale Domnicăi Drumea și ale
Ritei Chirian (care nu mai sunt deloc „fetele
rele” din Crize, respectiv Sevraj, ci niște poete
subtile, clar individualizate, ale căror
discursuri urmează trasee pasionante dacă ai
răbdare să le urmărești evoluția) arată cât de
mult s-au schimbat și s-au rafinat poeticile
celor mai buni autori debutați la începutul
secolului.

Ar trebui ca fiecare editură să aibă un
redactor, prin care să aibă acces la tipar doar
texte care îndeplinesc anumite cerințe? Cât de
important e rolul unui redactor / editor
profesionist?
În unele cazuri poate fi decisiv. Sigur, sunt și
scriitori pe care nu-i poți convinge că e util să se
lucreze pe textul lor, că au scăpări, „burți”, adică
lucruri care ar putea fi tăiate fără ca volumul să
aibă de pierdut, sau măcar rescrise / reformulate.
E treaba lor. Însă eu știu că în cele mai multe
cazuri un editor competent și dedicat poate salva o
carte – sau poate face dintr-un volum bun unul
excepțional. Se știe cât de mult a contat
intervenția lui Pound în Waste Land-ul lui Eliot –
fără bătrânul Ezra, poate că nu ne-am fi referit azi
la acest poem ca la o capodoperă a
modernismului. Însă a fi redactor e o vocație, nu
o meserie. Nu e de ajuns nici să fii la rândul tău
un scriitor de vârf, nici să fi citit enorm – e vorba
despre o sumă de calități care pot să aibă legătură
cu valoarea (sau calitatea) scriitoricească a cuiva,
dar nu e obligatoriu să fie așa. Din păcate,
„instituția” redactorului de carte, care e atât de
importantă, s-a deteriorat constant, ca multe alte
lucruri care totuși funcționau acum câteva decenii
– cel puțin pe poezie, suntem câțiva care ne mai
ocupăm de asta cu devotament și consecvență,
ceea ce se vede în calitatea cărților publicate azi
(adică a imensei cantități de maculatură ce iese
din tipografii).
O mișcare literară actuală ar fi puternică prin
carierele membrilor sau prin mentalitatea de
abordare. Au reușit fracturiștii să-și
îndeplinească programul-manifest?
Da, au creat o ruptură. În plus, cărțile lor de
început au fost primite și receptate fulminant, atât
pe plus, cât și pe minus. E greu de crezut că un
grup literar, oricât de temerar sau de „scandalos”,
ar mai putea astăzi să-și facă o asemenea apariție.
Năvala Marius Ianuș e comparabilă, ca impact și
ecouri, cu intrarea pe care și-a făcut-o tânărul Geo
Dumitrescu la începutul anilor ’40 – și, deodată cu
el, întreaga grupare „Albatros”. Din motive
evidente, care-și găsesc imediat o explicație de
ordin istoric, retorica acestei grupări
neoavangardiste nu e comparabilă cu cea a
fracturiștilor, însă e clar că unele trăsături comune
se pot găsi – s-a vorbit atât despre „Fracturi” ca
despre o mișcare coborâtoare din „Unu”, „Alge”
sau ceilalți berbeci ai avangardei interbelice, când
de fapt comparația mai potrivită cred că e de făcut
cu grupul din jurul revistei „Albatros”, adică
facțiunea cea mai temerară a Generației
Războiului. Cred că poate fi scris un eseu serios
pe marginea acestui subiect. Revenind, da, cred că
fracturiștii și-au făcut bine treaba în privința
dinamizării unui context literar împotmolit; ceea
ce a urmat e deja altă poveste – fiecare a luat-o pe
cont propriu: iată, Dumitru Crudu e un scriitor
complet, comparabil cu Sorescu și Vișniec…
Probabil că fără beligeranța fracturistă scrisul lui
ar fi arătat altfel – cine ar putea spune cum?
Același lucru e valabil și pentru Domnica Drumea
sau Elena Vlădăreanu, probabil că și pentru
Chiva, Țupa și ceilalți care mai scriu.
* sursa datelor biografice, blogul personal al
poetului.
Consemnat de Teo Cabel

De citit: Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț,
Hannes Stein, Cum m-am lăsat de gândit, Sandală
Stolojan, Carte de bucate, Tom Hodgkinson,
Ghidul leneșului, William Golding, Împăratul
muștelor, Chriss Prentiss, Zen și arta fericirii,
G.Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta,
Agatha Christie, Zece negri mititei, Isabel Allende,
Insula de sub mare, Andrei Pleșu, Despre îngeri,
G.G.Marquez, Un veac de singurătate, Mircea
Cărtărescu, Frumoasele străine, Erich Fromm,
Arta de a iubi

Distribuie: