De-ai noștri! – Octavian Moșescu – Alte vitralii (1)

Centenarul „României june”

De câteva zile mă găsesc la Viena, renumita
metropolă a muzicii, invitat de colonia română de aici pentru a lua parte la serbările centenarului Societății academice „România jună“. Organizate sub egida ambasadei române, festivitățile vor dura 4 zile.
O delegație formată din foștii membri ai societății, în frunte cu mitropolitul Nicolae al Ardealului, solie sosită pe calea aerului, va reprezenta generațiile de studenți care au slujit — din însăși capitala imperiului habsburgic — năzuința fierbinte de dreptate socială și națională, idealul propășirii patriei, visînd și militînd pentru înfăptuirea statului național.
A trecut un secol de cînd spirite luminate, ani-mate de idealuri generoase, au fondat „România jună“. Asociația studențească, care reunea la acea vreme strălucite personalități ale spiritualității noastre, ca marele Eminescu — ctitor de gînd și de ex-presie românească — constituia un mediu efervescent, care stimula creația. în sinul acestei societăți s-au născut opere definitorii ale literaturii noastre, iar ideile acestora, susținute de cutezanța inflexibilă a tinereții, s-au proiectat cu vigoarea marilor adevăruri asupra întregii culturi românești.
Societatea tineretului studios beneficia de cli-matul de înaltă intelectualitate al acestui ospitalier oraș, de nobilele sale tradiții. Odată cu îndeplinirea programului de emancipare națională, „România jună“ a fost și o tribună de propulsare a spiritualității românești în circuitul de valori universale Acțiunile sale de adîncă rezonanță națională, se cer redimensionate în perspectiva istoriei. De aceea, serbările de la Viena vor evoca, în primul rînd, aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mănăstirii Putna, manifestare aureolată de verbul eminescian și muzica lui Ciprian Porumbescu.
Mesajul marilor fondatori ai „României june” s-a transmis tuturor generațiilor de entuziaști care au studiat la universitățile din Viena.
Am avut și eu privilegiul de a conduce această insulă de cultură românească, prezidînd serbările jubiliare ale semicentenarului, în țară și la Viena. în toată această perioadă, m-au călăuzit litera și spiritul marilor noștri înaintași.
Aici, în această veșnic tînără și superbă Vienă, „România jună“ își sărbătorește astăzi pe drept cuvînt centenarul primăverii. Moment de pioasă adu-cere aminte a celor ce i-au dat viață și prestigiu, de nuanțată valorificare a actului lor patriotic și cultural.
Viena, 4 decembrie 1971

Poetul de la miezul nopții

În toamna anului 1918, mă găseam mobilizat la Cluj, unde aproape în fiecare seară nu lipseam de la teatrul de operetă. Acolo, primadona Pinter Boske, o ingenuă maghiară, atrăgea prin cîntec și dans un numeros public. După spectacol, treceam pe la braseria din centrul orașului, rămînînd întotdeauna pînă tîrziu în compania cîtorva artiste și scriitori transilvăneni. Printre aceștia era poetul Emil Isac. De obicei, intra în local pe la miezul nopții ca să se recreeze după multe ceasuri de lucru. Traducea pe atunci din Oscar Wilde și Șandor Petofi sau din Vasile Alecsandri în limba maghiară. Ne era drag pentru temperamentul cald și deschis, cînd liniștit ca șipotul unui izvor de munte, cînd agitat ca o zi de vară în preajma furtunii. Purta pălărie neagră, o lavalieră colorată aprins, iar la subsuoară, bastonul care îl ajuta la mers, poetul fiind infirm din fragedă copilărie. Îi plăcea taraful de lăutari maghiari care, cum îl zăreau în pragul braseriei, îi cîntau romanța nostalgică „Așa cum te-am iubit eu, nu te-a iubit nimeni“. Tăcut, se așeza la masa noastră, închidea ochii umeziți de melancolia unei taine îndepărtate, ascultînd melodia pînă cînd se stingea în suspinele viorilor. Apoi, prietenos și generos, ne povestea multe întâmplări din trecutul Ardealului.
La plecare, amîndoi ne despărțeam de grup și rătăceam împreună pe străzile Clujului, uneori pînă la răsăritul soarelui, eu, punîndu-1 la curent cu literatura din patrie, el, recitând versuri din Haine și din Ady Endre, nefericitul poet maghiar pe care îl cunoscuse personal și a cărei operă revoluționară o tradusese în întregime.
Într-o noapte, Emil Isac mă invită ca să-mi citească o plachetă de poezii a unui tînăr care abia împlinise douăzeci de ani : Poemele Luminii de Lucian Blaga. Se făcuse ziuă cînd le-am terminat de citit, înfiorați plăcut de zorile unui mare poet. Altă dată, poetul de la miezul nopții, așa cum îl tachinam la apariția lui în local, trecea la confesiuni în care vibra un suflet de o mare puritate, dar ferecat atâta vreme.
Călătorise mult prin alte țări, slăvind însă Franța ca pe o a doua patrie :
— De acolo — îmi spunea poetul — au țîșnit izvoarele umanismului, care, învolburate, au pătruns pe toate continentele.
Apoi, se înflăcăra necruțător împotriva unei oligarhii egoiste și tiranice, aceeași la toate popoarele. Cîteodată, în vraja amintirilor, îmi istorisea copilăria sa pe malurile Someșului.
Era fiul lui Aurel Isac, născut în fosta capitală domnească Tîrgoviște. Tatăl său a urmat studiile juridice la Viena, unde l-a cunoscut pe Eminescu. A fost membru al Asociației studenților români, devenită mai tîrziu „România jună“. Reîntors în țară, s-a stabilit în Cluj, fiind un vajnic apărător în procesul memorandiștilor. Pe fiul său, Emil, l-a dat la școala unde mai înainte învățaseră Avram Iancu și Gheorghe Barițiu. „Le-am urmat pilda apărînd prin scris neamul de iobagi.“
Într-adevăr, de la 1902, a început să colaboreze la Familia din Oradea, la România muncitoare și Facla din țară. Emil Isac a rămas un cărturar patriot.
Nu pot să închei aceste rînduri fără să-mi arăt recunoștința față de poetul care cu elan mi-a deschis focarul idealurilor românești din fosta capitală habsburgică, care era „România jună“. A fost un imbold, ca într-o zi aurie de toamnă, să cobor în orașul plin de mirajul unei culturi universale. Tînăr, sfios și emoționat, am urcat treptele acestei societăți în-ființate de Mihai Eminescu și care a fost pe vremuri steaua polară a tineretului universitar din toate ținuturile românești.
20 august 1972

Un prieten devotat al literaturii române

La sfîrșitul anului trecut — după un răstimp de 50 de ani — l-am văzut pe scriitorul maghiar Franyo Zoltan.
Prietenul de altădată mă anunța prin telefon că se află la „Nord Hotel” din București, sosit de cîteva zile, în vederea încheierii unui contract cu o editură, pentru un nou volum de traduceri din poezia contemporană.
Chiar în seara aceea, ne-am strîns mîinile cu bucurie. De la ultima întîlnire trecuseră ani, cu ninsori în păr și zile viforite. Împlinise demult 80 de ani.

În camera 333 de la „Nord Hotel”, în preajma noastră și în noi înflorise trecutul din visele și iluziile tinereții.
îl așteptam la cafeneaua „Arkaden” din Viena ca să-și deschidă caietul cu lucrări, ispitit să citească din volumele de versuri pe care i le aduceam, începînd cu Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, și terminînd cu tinerii, pe atunci, Lucian Blaga, Ion Barbu, V. Voiculescu.
Totdeauna ne despărțeam tîrziu, cînd luminile din local începeau să se stingă. Rămîneam singuri și interpretam cît mai fidel pe creatorii români de suave metafore, pentru ca subtilul traducător să le învăluie în veșmintele altor limbi.
Și ce frumoase rezonanțe de armonii ne delectau auzul în tălmăcirea limbilor germană și maghiară, alături de Holderlin, Heine și Ady Endre !
Cît umanism încălzea pe acest scriitor care, în serile de la „România juna“, citea emoționat și vrăjit „Luceafărul44 lui Eminescu, dornic să întindă pe acest drum luminos punți de argint între popoare.
Asemenea poetului Octavian Goga, care a tălmăcit pe marii scriitori maghiari, Franyo Zoltan, laureat al marelui premiu „Herder” pentru truda de scriitor și traducător, a scos la iveală comorile noastre literare în reviste și antologii de importanță europeană. Grație unor asemenea eforturi, înaltul premiu „Herder” a fost acordat și lui Tudor Arghezi, Al. Philippide și, de curînd, lui Zaharia Stancu.
Și în seara aceea, a reîntîlnirii noastre, în ceasuri înfrigurate de nostalgia vremurilor apuse, am evocat amintiri din anii trăiți la Viena, cînd ne întîlneam prin sălile de concert, la opera mare, ascultînd pe tenorul cu faimă mondială Traian Grozăvescu, la ședințele „României june”, ori în jurul mesei de la „Toidl”, unde, înainte cu o jumătate de veac, Eminescu, solitar și nefericit, privea prin ferestre cum înfloreau teii pe bulevardele și în parcurile marii metropole.
Anul acesta, împlinindu-se 100 de ani de la întemeierea societății academice „România jună“ ne-am înțeles, cu Franyo Zoltan, membru de onoare al acestei asociații studențești să ne întîlnim la Viena, cu ocazia sărbătorilor centenarului, cînd va apare, cartea comemorativă, care va avea o elocventă semnificație. De-a lungul unui veac, în plenul acestui lăcaș de spiritualitate românească n-au bîntuit curentele șovine, ci numai flacăra unui cald umanism care a călăuzit tineretul studios — venit din toate provinciile țării noastre — către luminosul liman de înfrățire între popoare.
18 aprilie 1971

Tablourile lui Victor Eftimiu

Pentru mine a fost o întîmplare fericită faptul că acest mare maestru al versului a primit invitația de a participa la o șezătoare literară la Rîmnicu- Sărat. Era în anul 1921. În întîmpinarea poetului, un imens public se revărsa pe străzi, în grădina publică, la teatrul comunal. A ținut o conferință despre dramaturgia contemporană, citind și versuri din „înșir’te mărgărite”. Deși tînăr, era cunoscut pînă în cele mai îndepărtate sate cu drumuri desfundate și cu lumină de opaiț. În deceniile următoare, gloria sa de poet a crescut tot mai mult. Puțini însă îi cunosc colecția de artă de pe strada Dr. Marcovici, de lîngă Cișmigiu.
Aici, pe coridoarele ce te conduc de la intrare, pereții sînt acoperiți pînă la plafon de desene, gravuri, acuarele și caricaturi de Sirato, Iser, lonescu-Găină și Ross. În primul salon de mari dimensiuni, admirăm peisaje, naturi statice, flori și nuduri de Pallady, Petrașcu, Tonitza, Jean Al. Steriadi, Camil Ressu. Îi plăceau în mod deosebit nudurile și portretele de Pallady și Tonitza. Observai acest lucru după felul cum le așeza, în plina lumină a becurilor totdeauna aprinse și a unui reflector portativ. Mai departe întîlneai pînze imense, cu scene din „înșir’te mărgărite” toate de Magdalena Rădulescu, precum și minunate tablouri din deltă, semnate de N. Dărăscu, despre care a scris el elogioase articole în presa timpului.
Pretutindeni admiri pînzele pictorilor noștri, oa-meni care au găsit în acest generos Mecena nu nu-mai un cuvînt de încurajare, o prefață entuziastă pentru catalogul unei expoziții, dar și o încurajare materială.
Sub bombardamentele din 4 aprilie 1944 a fost distrusă o mare parte din colecție. Au fost cele mai triste momente prin care a trecut poetul. Dar n-a renunțat. A refăcut-o, transformîndu-și casa într-un muzeu.
În curînd, ea va deveni cu toată bogăția de gîndire, de creație și de artă, Casa memorială Victor Eftimiu. Autorul dramei „Meșterul Manole” a pregătit-o cu sacrificii. A pus tot ce i-a fost mai drag și mai de preț la temeliile acestui așezămînt de aleasă simțire.
H decembrie 1972

Un sorbonist român la Viena

În parcul de la Hofburg din Viena, trandafirii și scuturaseră demult floarea, cînd un tînăr înalt, cu o înfățișare virilă, de efeb, ne-a vizitat „România jună“, într-o zi de toamnă tîrzie.
S-a recomandat Mihai Ralea. Se afla în trecere spre Paris unde își continua studiile universitare, terminate cu elogii în țară.
Pe atunci, era o tradiție ca studenții români, înscriși la instituțiile superioare de cultură din Franța și Germania, să se oprească pe cîteva zile în orașul „Dunării Albastre“, pentru vestitele specta¬cole de operă și operetă, pentru comorile de artă din muzeele de pe Ring.
Mihai Ralea, iubind deopotrivă știința și viața, nu putea să se sustragă de la minunatele seri vieneze, rămînînd oaspetele asociației noastre mai mult decît prevăzuse itinerariul întocmit de acasă. îmi amintesc figura expresiv conturată, cu părul bogat, cu luciri de baga, obrajii proeminenți, nasul prelung, gura senzuală — fire deschisă și plăcut partener al șotiilor galante, istorisind cu plasticitate! anecdote și întîmplări din anii de studenție.
Chiar în seara aceea, la o petrecere cu „vin nou“ într-o grădină cu boschete și muzică, tînărul student de la Sorbona răspîndi atîta jovialitate în jur, încît grupul nostru se afla în unghiul tuturor privirilor galeșe, în timp ce musafirul antrenat la agapele] noastre se familiariza cu obiceiurile Vienei de altădată.
A doua zi, după-amiază, în sala „României june“ într-o ținută solemnă, Mihai Ralea conferenția în I fața unui public select despre poetul Eminescu, | care-și trăise în burgul imperial anii de lumină și de meditații, precum și anii încărcați de negură. Distinsul invitat, inspirat și cu resurse de erudiție și elocvență, cu sobrietate în gesturi, stărui îndeosebi asupra poeziei sociale.
La plecarea din Viena, junele sorbonist s-a despărțit cu păreri de rău de toți cei care l-am înconjurat, cu făgăduieli de a reveni în orașul unde a avut atîtea ceasuri plăcute.
Și pe Mihai Ralea toamne de-a rîndul l-am avut în mijlocul nostru, unde a deschis, alături de Tudor Vianu, drumuri de lumină tineretului român care studia în fosta capitală habsburgică.
23 mai 1971

Distribuie: