Spații culturale nr. 62 (12)

Valeria MANTA TĂICUȚU

Poezia ca îmbrățișare perfectă

Deși scrie ca și când s-ar juca (valența ludică a poemelor este o constantă), Codruța Vancea, o scriitoare tânără și (prea) puțin cunoscută, ia poezia în serios, considerând-o drept „acomodare” cu un spațiu al lucrurilor finite, amenințat în permanență de întuneric; ieșirea (pentru că întotdeauna există o ieșire, în ciuda notei de pesimism) se face brutal, printr-o ruptură marcată de câmpul semantic al ruperii/ sfâșierii: „încremenesc într-o poezie/ trec dincolo de infinit și nimeni nu ia în seamă/ apoi greu îmi deschid ochii/ par două răni în care au plâns cândva lebede/ împăienjeniți cu fire de lumină, ce înmuguresc doar din încăpățânare/ rup întunericul/ mă acomodez cu spațiul în care stau lucrurile finite” („Singurătate”).
Prima „Rafală” (volumul cuprinde șapte cicluri cu acest titlu) pare una a autocunoașterii. Poeta se naște din sine (v „Maternitate”), își descoperă curajul de a înfrunta realitatea („cu mine de mână/ vechi prieten de-al meu/ curajul/ azi obosit/ tăcut/ rezervat/ cu pasul constant/ merge înainte”) și provoacă moartea la o joacă între două surori („Nu aș putea să vorbesc despre moarte/ Pentru că ea trăiește cu mine/ (…)/ Dar întotdeauna vine la mine după-amiază,/ Se așază la birou, ascute toate creioanele,/ Rupe multe foi din agendă,/ Suflă peste telefoane./ Râde. Îmi fură eșarfa din cui.” („Nu aș putea”).
A doua „Rafală” este una a alterității, de fapt, a plecării din sine pentru locuire în alt sine, idee exprimată cu simplitatea noii generații de poeți, mai interesată de conținutul mesajului transmis decât de prelucrarea lui estetică: „îmi beau cafeaua din nou/ cu tine/ e a treia cafea în această zi./ e neagră./ simt cum îmi ard tâmplele,/ sângele circulă iute./ simt o strânsoare în spatele oaselor capului/ acolo unde fierb gândurile./ tu cu ochii tăi întunecați/ vrei să pătrunzi dincolo/ de ochii mei” („Îmi beau cafeaua”). Motivele poetice care apar obsesiv (zborul, pasărea, floarea, visul, steaua etc.) nu sunt, desigur, noi, așa cum, în general, nici limbajul poetic nu încearcă să fie (mai apare câte o sintagmă desuetă, cum ar fi „noaptea gândurilor mele” sau „parfumul dimineții” sau…), dar influențele livrești nu atenuează senzația pe care-o are cititorul la o primă întâlnire cu versurile Codruței Vancea: aceea de prospețime, pentru că ne aflăm, într-adevăr, în fața unei poete care se exprimă sincer, fără să se lase îmbătată de „ploile de cuvinte”: „vise, amintiri, ploi de cuvinte,/ crize de nesomn/ scuipate sălbatic între pereții albi/ trezită la capătul unui labirint/ simt parfumul dimineții cum ucide blând/ aburul în care au respirat/ trupurile din paharul/ acum gol” („Criză”). Pentru că autoarea știe că este „tulburător de femeie”, nu-și cenzurează lirismul de tip confesional: „încă nu am învățat cum să-mi iert/ toate supărările sau alintările/ dar le-am închis în cutii cu fermoare/ încă nu știu cât de bună trebuie să fiu/ ca să nu-mi pierd inocența/ într-o searbădă irosire/ încă nu știu să-mi ascund toate lacrimile” („Tulburător de femeie”).
Dacă a treia „Rafală” continuă „lupta cu umbra” și viziunea animistă asupra lumii (poeta se plasează într-un cronotrop primar, însuflețind lucrurile și fenomenele, exact așa cum făceau primii oameni și așa cum fac în continuare copiii), cea de-a patra, fără să părăsească întru totul lirismul oarecum „zburdalnic”/ jucăuș, este una a drumului spre maturizarea poetică: „femeia venită dintr-o lume în care literele/ erau ascunse în necunoscute/ se rostogolește într-o altă lume/ cu literele complet noi/ cuvintele/ se aprind în gând/ cu traiectorii amețitoare/ se nasc fragile/ zdrobite/ curg în pământ” („Altă lume”). Și, ca și când sămânța de floare (metaforă recurentă în volum) aruncată în pământul poeziei, după ce a fost purtată, din rafală în rafală, printr-o primăvară nesfârșită, s-ar înălța în fragedă și pură înflorire, a șaptea „Rafală” este a deciziilor poetice eroice: „împart lumea în două frumuseți:/ frumusețea pe care o cunosc/ o iubesc/ o aleg/ mă acopăr cu ea în fiecare primăvară/ și/ frumusețea necunoscută mie/ în care se ascund ceilalți/ într-o semiumbră de iarnă” („Împart”).
Ultimul „Poem” din volum este o artă poetică din care se desprinde concluzia că poezia este o „îmbrățișare perfectă”, dar și o migrare dintr-un trup într-altul (prin „trup” înțelegându-se, desigur, atât structura textului poetic, cât și conținutul ideatic: „trec fluturi de fum/ peste trupul ei/ gol și obosit/ care-și poartă aripile/ mai departe/ înspre alte trupuri goale/ căutând îmbrățișarea perfectă/ ca un drog necesar”.

*Codruța Vancea, „Rafale de primăvară”, Ed. Brumar 2018

Mihaela MERAVEI

De la alb purificator la „Roșu shiraz”

„Actul creației poetice arată mai bine decât orice cât este de complex sufletul omenesc și ce rol are inconștientul în viața sufletească.(…) Este drept că femeia, prin natura ei mai afectivă, ar trebui să fie condamnată numai la efuziuni de sentiment (în voia cărora se lasă în adevăr unele scriitoare); dar nu-i mai puțin adevărat că în femeie există și o seculară rezervă înnăscută – ca o adaptare la viața erotică – rezervă care se generalizează în toată viața ei sentimentală. Și nu puține femei se supun mai degrabă acestuia din urmă decât celuilalt imperativ al naturii lor. În cazul acesta, poezia feminină se poate defini ca un romantism comprimat”, spunea Garabet Ibrăileanu în volumul de aforisme „Eternul feminin”, Editura ALTpublica, 2012. Volumul de debut al poetei Erika Bloj, intitulat incitant „Roșu shiraz”, cu o copertă inspirată semnată de poetul Florin Dochia, apărut la Editura Rafet, 2018, urmare a Premiului „Corneliu Ostahie” acordat la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, ediția a XI-a, Râmnicu Sărat, 2018, susține cu prisosință aceste adevăruri, el dezvăluind „un univers romantic, vag-livresc erotic și multicolor, din care descinde o poetă ce dialoghează suav și anxios cu un sine auctorial complex”, cum notează criticul Angela Furtună în prefața cărții.
Din start ne aflăm în fața unui debut recunoscut literar având în vedere distincția obținută, amplitudinea cărții venind nu doar din corpolența sa, o sută șaisprezece poeme, dar și din tematica abordată. Particularitatea erotică a versurilor pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului feminin, care nu este altceva decât „un depozit al tuturor experienţelor ancestrale ale femeii vizavi de bărbat – şi nu numai pentru că el este şi o fiinţă creativă şi procreativă, şi nici în sensul creativităţii masculine, ci în sensul că el aduce ceva ce am putea numi… cuvântul ziditor. (Anima and Animus, Collected Works 7, par. 336.), și arhetipul anima, femeia din bărbat sau și mai concludent sufletul, în sens de emotivitate sau senzualitate, opusă raţionalităţii sau raţiunii (animus). Din acest tangaj s-au născut poeme de o sensibilitate aparte, emotivitatea autoarei simțindu-se în metaforele construite cu delicatețe și senzualitate, comparațiile sugestive, totul pe un fond meditativ, determinat de efuziunea stării de însingurare și singurătate pe care o simte poeta. Iată câteva din aceste construcții lirice, menite să justifice afirmațiile de mai sus: „timpul ne minte/ secundele au plecat/ e doar noapte pe coapse”; „doar tăcerile se dau/ cu capul de asfalt”; „lasă-mă să te mângâi/ cum pulpa neagră a lunii mângâie/ firele de crepuscul”; „stelele sunt nasturii cerului”; „un pui de soare/ se naște în tăcere”; „azi aerul e o piele bătrână ce absoarbe apa”; „mângâierile noastre/ se vor preface în lebede albe”; „pielea îmi desenează linii/ ca niște piciorușe de pasăre pe zăpadă”; „o constelație de aripi frânte/ pielea îmi arde în punctele în care pleci”; „un ropot de copite flămânde/ pe trupul tău”, exemplele ar putea continua, în fiecare poem existând măcar o sclipire metaforică.
Zbuciumul fervent al vieții, pierderea repetitivă a iubirii aduc poeta la o înstrăinare interioară și evanescență a sinelui, la pierderea propriei identități. Tristețea prinde valențe paroxistice, se transformă într-o pânză de păianjen care cuprinde morbidă versurile, poemul devenind elegiac, gustul amar fiind tot mai pregnant. Erika Bloj trăiește cu intensitate fiecare cuvânt pe care îl scrie, ca și cum poezia o scrie pe ea și nu invers: „de pe care piedestal să mă dau jos/ am fost pe rând din toate câte un pic/ fată, femeie, iubită, părăsită/ nu s-a sinucis nimeni pentru mine/ doar eu am tot murit în repetate rânduri/ (…)? Mi-am înșirat pașii pe drumul de lacrimi/ mi-am dat jos stelele din păr/ am strâns din dinți până la sânge/ și am scris/ of, doamne cât am scris!/ și ce muză neagră aveam/ acum nu mai știu cine sunt/ îmi cad visele din ochi/ adorm în cuvintele mele poezii întregi/ muza neagră îmi cosește pajiștea de silabe/ să vină mieii noi/ înțelegi?” (pag 105, „Nu mai știu cine sunt”).
Poeta Erika Bloj se topește în procesul creației. Ea este conștientă că poezia, „casa albă căptușită cu stele”, se scrie sub o trăire puternică, la ora când cocoșii vestesc zorii, „ora la care toți poeții lumii/ își așteaptă rațiile de cuvinte” și sunt liberi să viseze „prin ochii de sticlă/ ai elefantului de beton”. Știe că acest proces sisific al creației se petrece în interiorul ființei departe de ochii lumii, într-o liniște absolută și o singurătate aproape de moarte: „tot ce scriu azi e praf de molii uscate/ lipit pe retina luminii mele/ (…)/ am obosit în dospirea aluatului rânced al lumii” (pag 14, „Tot mor câte un pic”); „zdruncin carnea fierbinte de stele/ sperii cerul și mormintele/ mor/ în clipa cea mai liniștită/ când doar o moarte ar mai putea trezi/ viața de lut împietrită// nu las nimic în urmă/ se știe/ doar lut…și poezie” (pag 22, „Liniștea”).
Universul liric al poetei Erika Bloj este pur, culoarea predominantă, contrar așteptărilor sugerate de titlul volumului „Roșu shiraz”, este albul. Iată câteva exemple metaforice extrase din poeme pentru a reliefa supremația albului în volumul de față: „zorile albe/ se ridică din așternuturi și gem”; „mucegai alb de gânduri stinghere”; „luna miroase a var”; „viața se zugrăvește în alb”; „crește în mine un corb alb”; „casa mea albă căptușită cu stele/ poezia”; „ceasurile s-au albit de la atâtea rotiri inutile”; „mângâierile noastre se vor preface în lebede albe”; „univers pudrat cu zahăr”; „cerc de cuvinte cu miezul alb”. Acest crug poetic al autoarei este însuflețit de „îngeri desculți”, care „își culcă inocența/ pulbere fină de nemurire/ pe turla bisericii”, „îngeri mici/ vor ridica pe pervazul ochilor tăi/ iederă parfumată”, „îngeri de cristal” care au puterea „să te-așeze icoană/ pe al nopții altar”, îngeri care „se joacă/ și își mâzgălesc cu vârful aripilor/ cuvinte ghidușe în suflet”, până când însăși poezia devine „lacrimă de înger”. Însă vine „minutul alb”, minutul de intensitate maximă care face să dispară culoarea albă, inocența: „(într-o zi a dispărut culoarea albă)/ azi ninge ciudat/ ai văzut?/ ninge cu fulgi mov/ toate nuanțele de mov/ pământul seamănă cu un câmp de lavandă/ marea recită poezii în aburii movulii/ (…)/ într-o zi te vei trezi/ și lumea va arăta total altfel/ frica îți va intra în oase ca o stare normală/ iar locul albului va fi luat/ de culori cu nume de bomboane/ pe care le vei înghiți ca pe o cucută amară/ rugându-te în fiecare seară/ să te trezești în culorile de ieri/ dar nu…lumea dispare/ culoare după culoare/ doar tu știi să mă iubești și așa” (pag 47, „Mov”); un fel de Big Bang care creează condițiile dezvoltării unui alt cosmos liric străbătut de diverse culori, metamorfozate în sentimente, în care frica și neîncrederea vor face parte din viață, paleta coloristică ajungând până la roșul intens și corpolent al vinului nobil franțuzesc din Valea Rhône-ului, Roșu Shiraz (sau Shirah), în volumul de față cu sensul de iubire împărtășită sau/ și iubire de poezie: „am stors rochia roșie de sânge/ m-am îmbrăcat greu/ oasele mele nu se mai mișcă de mult/ e o paralizie de simțuri în lumea asta/ plutim toți cu bolovanii zilelor atârnați de glezne/ (…)/ păcatul e fructul zemos din care mușcă zorile/ albind trupuri de gheață pe buze de cer/ leagă-mă cu lanțuri de raiul dimineții/ gustă-mă cu dinții de fier ai luminii/ și apoi lasă-mă să pier/ în rochie roșie/ sânge de cuvinte din carnea iubirii…” (pag 123, „Rochia roșie”); „pe cerul gurii/ mi se înnegresc cuvintele/ ca niște stele de onix/ oprește-mă din scris/ cea mai neagră poezie/(…)/ mai bine sărută-mă/ cu roșu shiraz/ pe sideful silabelor de ploi/ iubește-mă negru onix/ pe cerul gurii/ limba ta… poezie” (pag 137, „Oprește-mă din scris”).
De la alb purificator la „ Roșu shiraz”, poeta Erika Bloj călăuzește cititorul cu ajutorul versului voluptuos, amplu, metaforic, meditativ și profund, printr-un univers poetic plastic, plin de viață și emoție. Talentul, dragostea de poezie și perseverența, deja recunoscute prin premiul obținut pentru volumul de debut „ Roșu shiraz”, îi prefigurează un drum sigur în lirica feminină actuală. Și asta în mod cert ne-o va demonstra cu următorul volum de poezii.

*Bloj Erika, „Roșu shiraz”, Editura Rafet, 2018

Petruș ANDREI

Adrian Lungu și Ferestrele destinului

Romanul „Omul din ferestre” („Timpul”, Iași, 2018) al scriitorului Adrian Lungu cuprinde patru părți: „Fuga”, „Singur”, „Vinovat”, „Tăcere” și debutează cu tribulațiile lui Tudor Florea, pricinuite de trecerea timpului. „Dezamăgirile, decesul soției, plecarea copiilor” „nu l-au doborât” (pag. 11) pentru că „viața nu poate fi decât un act de sublimă fericire” (pag. 10).
Personajul principal are convingerea că trebuie „să dea un sens existenței și să umple timpul cu prezența sa ” (pag. 10). Pe mai multe voci auctoriale, ni se spune povestea unui intelectual (fiecare roman este o poveste), care, ca noi toți, traversează două epoci istorice: epoca totalitarismului și aceasta, a capitalismului sălbatic. Însingurat și introvertit, Tudor Florea, deși „Ar fi putut să ajungă un profesor de succes, cu doctorat în efectele câmpului magnetic de care era pasionat încă din anul doi al facultății”, preferă să ofere totul soției, care devine profesoară universitară. Și cum orice bine nu rămâne nepedepsit, consoarta se răcește la ambii poli, „atât la cel sentimental cât și la cel moral”.
„Schimbările politice din ’89 îi aduc, pe lângă eșecul familial și matrimonial, și pe cel profesional și etic. Nu întâmplător, el este „Omul din ferestre”. Lovitura de stat din decembrie a deschis ferestrele spre o lume nouă, la care noii români n-au avut acces. Numai că derbedeii politici au spart geamurile cu praștia și au furat stoleria lăsând țara ca o ruină cu ochii scoși.
În conformitate cu „Dicționarul de simboluri” (Editura „Artemis”, București, 1994) „tablourile care îi înfățișează pe Ucenic și Calfă au trei ferestre prevăzute cu zăbrele („Cartea a treia a Regilor” (6,4). Ferestrele Timpului din Ierusalim corespund estului, sudului și vestului, nu și nordului, pe unde soarele nu pătrunde. Ca deschidere spre aer și lumină, fereastra simbolizează receptivitatea, asemănătoare celei a ochiului și a conștiinței.
Citit în această paradigmă, romanul de față este o carte „despre conștiință, dragoste sau suflet” (pag. 317). „Omul din ferestre” face o invitație la primenirea conștiinței, iar dragostea de țară să redevină prioritară. Celor doi copii, eroul le oferă o alternativă convingându-i „să meargă cu el să vadă locul în care s-a născut, locul în care a copilărit cu bunicii lui, locul în care legendele și basmele erau la ele acasă” (pag. 25).
O iubire pasageră pentru Tania, o fostă elevă îndrăgostită lulea de el, nu reușește să estompeze dragostea ideală pentru Sirina. Profesoratul nu-i aduce satisfacțiile visate și Tudor acceptă propunerea de a activa „în alt domeniu decât învățământul”.
„Ca director, preluase o societate adormită în marasmul economiei planificate, cu idei învechite” dar prin dăruire și pricepere, printr-o nouă politică de marketing, reușește să o pună pe picioare. Vocea interioară însă îl aduce cu picioarele pe pământ: „Crezi că oamenii îți vor face o statuie pentru că ai fost corect și te-ai zbătut pentru ei?” (pag. 38). Nu, oamenii aceia interesați, manipulați, iresponsabili îl mazilesc, iar societatea omenească și mai ales românească intră în faliment.
Călătoria în Canada, pentru a-și vedea copiii și unde ar avea posibilitatea de a rămâne nu este o soluție. „Copiii? Au viața lor, bucuriile și necazurile lor, aspirațiile…” (pag. 70). Și atunci se pensionează anticipat.
Tânărul pensionar Tudor Florea, deși se simte tot „singur”, ca și până atunci, are, în sfârșit, timp pentru sine. Observă într-o localitate din apropierea Brașovului „o clădire înconjurată de bălării”, care, deși o ruină, „emană forță”: „parcă ar fi scheletul unei broaște țestoase” sau imaginea noii Românii. Reușește în cele din urmă s-o cumpere. O „introspecție retrospectivă” face legătura cu o copilărie traumatizantă și cu primii ani de școală, timp în care este terorizat de un tată monstruos și de niște frați mai mari grosolani și inculți. Doar „mama era îngerul lui păzitor”, iar biblioteca școlii un loc „ospitalier și agreabil” care-l ajuta să evadeze în viața reală. Ca și Smaranda Creangă, mama îi repeta mereu: „Să nu uiți, mamă, să nu uiți, să mergi la liceu, la școlile cele înalte” (pag. 94).
Studenția, cu „efervescența, ambițiile și patimile ei”, cu cele „șase paturi de fier”, dar și cu povestea de dragoste pe care o trăiește împreună cu „Sorina, sora lui Radu” și cu omniprezența securității, va fi, pentru toată viața, de neuitat. Tudor se simte „vinovat” fără vină.
El cumpără hardughia care seamănă cu o „broască țestoasă” și de aici romanul capătă aspectul de senzațional. Lingourile descoperite din captura de război a nemților dă prilej romancierului Adrian Lungu să îmbine în mod armonios realitatea cu ficțiunea.
Ne oprim o clipă asupra celor două simboluri: „broasca țestoasă” și „apa”.
Broasca țestoasă este spiritul universal și simbolul materiei obscure, nediferențiate. Conform dicționarului citat, ea este un simbol al învierii, datorită metamorfozelor sale, este o formă a sufletului care călătorește în timp ce timpul doarme. Broasca atrage fericirea. Un haiku aparținând lui Bosho (1644-1694) sună astfel: „Bătrânul heleșteu/O broască sare-n el:/ Ah! Ce clipocit!”
În timp ce broasca râioasă este un simbol al urâțeniei și neîndemânării, broasca țestoasă, prin cele două carapace semnificând cerul și pământul, reprezintă o imagine a universului. Longevitatea broaștei țestoase a fost asociată cu ideea de nemurire. De la cosmofor se trece la acela de „creator și de strămoș mitic”. Ea este legată de stele și constelații: Scutul lui Orion și ploaia de meteoriți. În sfârșit, broasca țestoasă este simbolul materiei folosite în artă.
Apa care, la un moment dat, îi pune viața în primejdie, are trei dominante: origine a vieții, mijloc de purificare și centru de regenescență. „Rig-veda preamărește apele ca putătoare ale vieții, forței și purității, atât pe plan spiritual, cât și trupesc.” (cit. aprox.). Apa „reprezintă asprimea vieții și element al regenerării trupești și spirituale, simbol al fertilității, ca și al purității, înțelepciunii harului și virtuții.” Apa este materia primă, leac și elixir al nemuririi, mijloc de purificare rituală. Apa (yin) simbolizează originea creației, mamă și matrice.
Apa înțelepciunii este dată de Dumnezeu să scalde sufletul omului. Apa devine simbolul vieții spirituale: „Cel va bea din apa pe care i-o voi da eu nu va mai însetat în veac, căci apa pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică (Ioan, 4,14). „Numai apa botezului spală de păcate și ea nu este conferită decât o dată, pentru că ea îngăduie intrarea într-o stare nouă: cea de om fără de păcat”.
Apa însă poate fi și malefică, pedepsindu-i pe păcătoși. Apele învolburate sunt semnul răului, al dezordinii. Apele amare izvorăsc din „amărăciunea inimii”. Îmbăierea în izvorul nemuririi este o temă inițiatică.
Sosirea inopinată a celor două tinere nepoate ale lui Tudor Florea, Cristina și Ana, la frumosul și pitorescul motel simbolizează zbor, prin ferestrele deschise, spre viitor. Pacea sufletească pare o reflectare a păcii din natură: „Peste pârâu frunzele copacilor se legănau în soare cu diverse nuanțe de verde. O unduire molcomă ce degaja răcoare, abur și multă tihnă. Teiul de deasupra și micii pomi ai livezii se legănau și ei răspunzând parcă răsfățului oferit de soare. Sub razele lui binefăcătoare, florile și iarba se scăldau în roua dimineții, tăcute” (pag. 323).
Pentru cititorul îndrăgostit de literatură, romanul „Omul din ferestre” al scriitorului Adrian Lungu înseamnă o lectură plăcută, atractivă și instructivă, iar pentru oamenii politici de la noi ar însemna un manual de învățătură, dacă ar ști să citească…

Silvia Ioana SOFINETI

Priveliști marine și sentimente

Poemele, schițele și prozopoemele incluse în volum trădează prezența unui poet sensibil, care-și construiește universul personal cu migală, atent la semnalele venite dinlăuntrul său și din exterior, la mișcarea ideilor, dar și la dinamica unei mări tălăzuite, nicicând părăsite: Marea își aruncă poneii pe plajă/ „Gonește-i, gonește-i de-a lungul țărmurilor”/ te aud/ Arunc în ei cu pietre și râd;/ nu m-am mai jucat din copilărie cu caii de mare („Cu soarele în față”). Pentru cel plecat de multă vreme din ținutul fabulos al Dobrogei, ceairurile cu mânji, cornul lunii, poveștile pescărești, tradițiile și obiceiurile tătarilor, modul de viață și mentalitatea diferite, dar și peisajele aproape lunatice rămân o permanență poetică, o sursă de inspirație și un motiv de întoarcere, fie și prin actul de creație, la obârșie. Dacă schițele se concentrează mai mult pe secvențe rememorate care au ca temă, în general, viața de familie, poemele condensează stări de spirit, nostalgii, într-o exprimare în răspăr câteodată, explicabilă prin neputința poetului de a se întoarce acolo altfel decât în gând: „- Veniți cu mine în port. Azi-noapte Luna/ A acostat la cheu, ferind furtuna./ Veniți! Căpităneasă-i o sirenă/ Și-un stol de pescăruși îi țin de trenă/ Să facem selfie! Pentru totdeauna”(…)/ Și astăzi mi se pare… Cititorul/ Pe țărmul mării, hârșâind piciorul/ E auzit cum îi tresaltă buza:/ „Să fie Poezia? Poate Muza!/ Ori ea mă duce, iarăși, cu ulciorul?” („Marină”).
Marea, ca temă fundamentală a poemelor din volum, are dimensiuni mitice/ magice. În ea sălășluiesc „balene albastre cu ochi violeți, misterioși”, pe care doar inițiații, visătorii și copiii, cu inocența lor funciară, le pot vedea. Balada cu titlul „Cheia de aur” impresionează prin modul în care practicile străvechi sunt transmise de la maestru la ucenic, într-o imaginară vânătoare inițiatică prin marea eternă: „Nimeni n-a văzut încă balena albastră,/ Nimeni n-a ajuns până la capătul mărilor/ unde soarele odihnește pe tronul de aur./ Nu râde copile! ofta bunicul cu durere./ Balenele de care spun eu, nu-s himere./ Ceasul tău va sosi și harponul e gata!/ Învață-ți cu brațul unealta,/ asemenea prințului ce vâna și el pe uscat cerbul/ doar cu săgeata”.
Recompusă din amintire, ca și poveștile despre ea, marea din poemele lui Tudor Cicu este frământată, tulbure, tainică, ascunziș pentru sufletele la fel de neliniștite ca și ea, sub cețuri și cer de toamnă plumburiu: „Cerul era atât de jos sau așa credeam/ Țineam ochii închiși, ghemuit lângă dig,/ vorbeam cu mine însumi, în gând,/ ca să nu mă rog cu glas tare./ Pescărușii zburau jos, pe deasupra șlepurilor./ Doar dinspre turnul de pază/ răsuna ceva – o sirenă de ceață/ avertizând vapoarele rătăcite” („Povestea femeii care n-a visat niciodată”).
Marea este prezentă și în poveștile de iubire, ca martor sau ca decor, personificată sau doar ca dimensiune picturală: „Îmi spuneai ceva despre/ niște mesaje secrete ale norilor./ Eu căutam doar acele graiuri ascunse -/ era ca și cum ne-am fi îmbrățișat în frig/ și părul îți mirosea precum apa mării” („Niciodată lui… a fost ca odată”). Marea poate să dea viață (ipostaza de element primordial se regăsește în țesătura subtilă a discursului poetic), dar poate să și trădeze: „Pe atunci/ nu știam cum mă va trăda marea/ și acum toate trădările sunt aproape de cer-/ granițe ridicate și ziduri întunecate./ Ca la Rembrandt! Odată cu soarele/ văzut tot mai stins înecându-se-n mare” („Odată cu soarele”). Toate amintirile din copilărie, toate întâmplările simple, spumoase ori cu încărcătură tragică, se leagă de peisajul marin, de forfota pescărușilor, de lumină (motiv recurent în volum) sau de întuneric (metaforă străveche a morții): „Când am privit în sus, de jumătatea lunii/ stătea flanela bunicului cârpită de bunica/ O văzusem doar cum rupsese ața cu dinții;/ nici răbdare să o probeze la mâneci, n-a avut./ Și ar mai fi fost timp până în zori/ când, de obicei, pornea cu luntrea/ să dea bătălia cu pescărușii de mare/ până dincolo de linia orbitoare a soarelui” („Cine știe…”). Marea poate dobândi „consistența unei ființe vii”, iar poetul, în replică, devine „albatros peste oraș rătăcit”; un poem intitulat „Plajă în iarnă” marchează, prin sinestezii delicate, această simbioză a celui ce scrie cu sursa lui de inepuizabilă inspirație: „Șir de cocori însă trec de o vreme…/ Tot număr… Spre tine, câte poduri mai sunt,/ Câte corăbii se-ntorc prea devreme?// Prin cripte de gânduri mai suflă un vânt,/ Mai pun în grafitti doi nori de cerneală…/ Doar n-ai să-mi știi frigul iuțind prin cuvânt,// Nici mâna ce scrie, învinsă de boală,/ Prin vis alergam. În vis chiar eram/ ca plaja în iarnă, străină și goală”.
Importante în ceea ce scrie Tudor Cicu rămân, înainte de toate, expresia netrucată a propriilor trăiri și tonalitatea confesivă care păstrează întotdeauna o decență care aparține altui veac și, parcă, altui tărâm: poate de aceea cititorului i se pare că este rechemat în acea tulburătoare carte de la Metopolis a lui Ștefan Bănulescu.

*Tudor Cicu, „Pe Carul Mare abia zărit”, Editgraph, 2017

Distribuie: