Propoziții pretențioase – Auroră
Aici am avut ocazia să dezvăluim și să acoperim parte din reclama ce ademenea odinioară părinții, frații, verii să se-adape la ,,izvorul tămăduirii”, cu ori fără însoțitoare.
Ce-am surprins rămâne de pomină: firma restaurantului Terasa Parc. În avalul asterealei nu din lipsă de scândură, ci din neglijență și din foarte mare zgârcenie, meseriaș și respectiv proprietar au găsit în bucata de istorie cel mai banal fapt: ia-o și p-asta și bate-o acolo, undeva la mijloc, după triunghiul colțului. O barbarie căruia românul nu i-a găsit niciodată cea mai puțină importanță, doar să fie cum o fi, aruncând la gunoi orice a fost ieri fără pic de tresărire. De aceea traiul general dispare ca și cum n-ar fi fost vreodată, inșii și comunitățile lor pierzându-se imediat după deces.
Mi-am intentat procese de conștiință, m-am audiat imediat și m-am trezit vinovat de ignoranță. Am stat împreună cu tata ani de zile, am împărțit aurora dimineților timp neîntrerupt de 25 de ani, am devenit autori a câteva mii de acoperișuri, ne-am fript pielea la aurita rază de soare, ni s-au împărțit la final de lucrare tot atâtea mii de ,,tanti auguri” (doar câteva în limba de baștină romană)… și n-am reușit să imortalizez video mai mult de un filmuleț cu rezoluție de calitate slabă – da-mi lăudaseră Lg-ul la vremea lui 2005 producătorii, că mai aveau un pic și-mi transformau telefonul în navă extraterestră (am câteva probe care m-au dat pe spate, cum și cât m-am dat mare la rându-mi printre colegii de breaslă muzicănțească, pe vremea când cântam la Taverna) -, pe drumul de întoarcere de pe văile Câlnăului și Slănicului, de la Racovițeni, cu defunctul domn Crăciun – milițian, zaharisit și pișicher, ca mai toți în pragul pensiei -, în Dacia lui roșie pe șoseaua națională. Regrete tardive. Mă iartă, tată!
Rămân din urmă numai umbrele celor spuse, trudite și văzute. Cuvinte puține, cuprinse parcă de autism. Uitările momentane de denumiri, gen ,,Dă-mi aia, cum îi zice…”, așteptând în van să potrivească celălalt profilul sculei de trebuință. De râs, de plâns și de nemeditat cât curg apele de pe frunte, din toți porii trupului, când mâinile și picioarele nu doar obosite sunt, ci istovite definitiv, când în loc de dosul palmei treci degetele prin tricou, pe unde zărești un colț neatins de mizerie, și-l petreci peste pleoapele inundate de transpirație.
Uiți de toate. A doua zi repeți lungul șir de uzanțe. Teama să nu-ți rupi oscioarele, să nu le lași jos, la poalele casei pentru eternitate. Înaintea socrului lui Neluțu Toader, după ani câțiva, ne-am încumetat preț de o zi la ,,masa” ospătarului ce-mi servise în ,,aulele” bucătăriei tiriste o ciorbă de burtă. Ca la circ. Nu mai văzusem o asemenea reprezentație de măiestrie la numărul aruncatului de farfurie, plină, ajunsă în față-mi întreagă, recipient și conținut intacte. Nici nu se auzise prin târg de o ispravă asemănătoare, chiar dacă nu băteam cârciumile și tocmai fiindcă nu-mi erau străine restaurantele. Fostul țal de la ,,Paulino” ne angajase la o împrejmuire cu ciuciure, la mai multe coborâri și la prepunerea unor opritoare de zăpadă pe cele două părți bântuite iarna de viforniță și troiene. Pregătiri două zile la atelier și una la montaj.
