Spații culturale nr. 62 (11)

Viorel SAVIN

Evadarea lui IF

Prin 2010, România literară (nr. 32), semnala, apropo de „relația de spirit Tolstoi – Dostoievski”, prima parte „dintr-un atrăgător eseu” semnat Ion Fercu.
Această flatantă întâmpinare să-l fi îndemnat pe talentatul poet și prozator să continue exhaustiv sondarea universului dostoievskian? Sau deja mutația genei D. se produsese în ADN-ul lui atât de neînduplecat, încât obstacolele – rezervele celorlalți, neștiutul? -, nu mai contau; și a fost obligat să își ducă lucrul la capăt?
Despre întreprinderile mari inițiate cu puteri prea mici, dar cu ambiții peste măsură, – destinate evident ridicolului! -, cel mai adesea este bine să nu vorbești. Însă despre „Prin subteranele dostoievskiene”, care nu este numai o simplă demonstrație de hărnicie, ci exemplu de devoțiune profundă care nu pregetă să mânuiască străvechiul instrument al „fișei” prin ocnele și prin ocnițele prăfuite ale arhivelor pentru a descoperi și a ne oferi diamante, nu este rezonabil „să taci”.
IF l-a iubit și îl iubește pe Dostoievski necondiționat. Augmentându-i meritele, înțelegându-i ispitirile, acceptându-i-le și însușindu-și îndoielile Marelui Rus, în timp ce trudea în Buhuși la ceea ce noi, acum, citim cu mare surpriză și cu bucurie, IF – de ce degetele-mi, oare, vor să tasteze: d’IF? -, își migălea de fapt marea evadare. Sinele său, jilăvit de spleenul provincial – „ce-i cu ploaia asta care tot cade/ ca și ieri ca și ieri ca și ieri/ superlativ fără forme / plictisindu-se de-atâta pic pic pic…”, după cum zicea într-un poem -, descoperind în bibliotecă universul întâmplărilor și situațiilor crude, amețitoare, de un sentimentalism seducător și brutal din romanele dostoievskiene, visa o grabnică și fastă evadare chiar în lumea acestora; motivat, mai exact spus: cu efortu-i potențat de afirmația-ntrebare a Marelui Nefericit: „Poți, oare, să-ți duci mai departe viața cu iadul acesta în inimă și cuget, spune-mi, poți?” , folosită ca moto la volumul de poeme „Amanții absurdului”, actul oficial de identitate al singurătății sale.
Lui Ion Fercu, cititor împătimit, autor de volume excelent primite de critica de specialitate, foamea de sens și fuga de singurătate („un ropot de liniște/ sparge pacea tăcerii/ mă linșează singurătatea// 1 + alții fac mereu singurătate…”), îi prilejuiesc întâlniri mirabile prin biblioteci cu congeneri dostoievskieni de uriașă notorietate, precum Jorge Luis Borges („Îmi închipuisem că Dostoievski era un soi de Dumnezeu de nepătruns, în stare să-i înțeleagă și să-i justifice pe oameni.”), Friedrich Nietzsche („Dostoievschi este singurul psiholog de la care am ce învăța.”), Albert Einstein („Dostoievski îmi oferă mai mult decât orice om de știință, mai mult decât Gauss.) etc., etc., personalități care, într-un anume fel, îi validează rodul admirației desăvârșite nutrite față de Idol, ardoarea de a ști cât mai mult despre El și rostul sârguincioasei „scotociri” prin subteranele fabuloasei Sale creații.
De la începutul lucrului său, IF a conștientizat că pentru majoritatea românilor, locuitori cu toate consecințele nefericite în Asia de Vest (și nu în Europa de Est cum îndeobște ne place să ne „alintăm” jonglând cu conotațiile flatante ale acestei situări geografice!), ca și pentru ruși, mai degrabă sunt valabile și lucrative „sentimentele” ridicate de Marele Rus la rang de valoare și de adevăr („iadul este suferința de a nu mai putea să iubești”, zice el), decât ipostazele cotidiene, seci și de cele mai multe ori făcătoare de rău ale „adevărului” instrumentat malonest.
Și mai știa din proprie experiență – unde a ajuns Țara?, ce Conducători ne-am ales?!… -, că și la noi radicalismul emoțional, propriu lumii slav-asiatice, se opune prin toate mijloacele, de la amenințările cele mai abrupte până la contondență sau suicid raționalismului occidental. Ușor detectabile în impresionantul său op „Prin subteranele dostoievskiene”, se pare că acestea l-au determinat să își ducă lucrul la capăt; ca și scopul său, implicit altruist, urmărit cu erudită, rafinată și persuadantă obstinație: de a ne oferi o cale, încă nefolosită, pentru a ne autocunoaște; pentru a ne înțelege propensiunile; pentru a acționa rațional…
Cum realizează iubitorul de oameni IF, asta?
Oglindindu-se/ oglindindu-ne în personajele Geniului Rus, adânc marcate de modificările „inconfundabilei gene D.” – gena Dostoievski, după cum îndrăznesc eu să o denumesc! -, personaje de un tragism bulversant, paradoxale, patologice chiar, însă mereu în căutare de milă, de înțelegere, de iubire și de iertare, – fiecare cu lumea și cu lumina lui. Căci, ciudată coincidență semantică, în slavă: „svietu” înseamnă „lume”, dar și… „lumină”!
Berdiaev spunea că Tolstoi și Dostoievski sunt culmile literaturii ruse și că „În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor.”
Spre deosebire de Tolstoi, la care evenimentele descrise se desfășoară așezat, cu un anume calm, în funcție de limpezi comandamente morale și religioase, la Dostoievski toate curg și se învălmășesc, ținând cont de aceleași comandamente totuși, însă… în funcție de sentimente; împinse de multe ori la limita suportabilului, – efect probabil și al formei de epilepsie de care suferea și care, după cum însuși afirma, în momentele de criză îi procura flash-uri de trăiri extreme: „Sunteţi cu toţii sănătoşi, dar nu aveţi nici cea mai vagă idee ce fericire trăim noi, epilepticii, cu o secundă înaintea unei crize. Nu ştiu dacă această fericire durează secunde, ore sau luni, dar, credeţi-mă, nu aş schimba-o pentru toate plăcerile lumii” .
Aceeași formă extatică de epilepsie o avea și prinţul Mâşkin.
Iată cum multe dintre tainele genezei inspirației lui Dostoievski, ale „arhitecturării” romanelor sale și ale conceperii profilurilor somato-psihice ale personajelor lui, ni se dezvăluie.
Gândurile-i spontane, verificate cel puțin în ceea ce privește marile sale opere „Crimă şi pedeapsă“, „Idiotul”, „Demonii“, „Fraţii Karamazov“, se adapă din parabolele evanghelice.
„Ușuratica” Nastasia Filippovna, căzută în mrejele diavolescului Rogojin, îşi caută disperată, în pofida păcatului său, Mântuitorul; Sonia Marmeladova îi citește lui Raskolnikov, din Biblie, episodul învierii lui Lazăr, – anticipându-i viitoarele istovitoare remușcări; romanul „Demonii” trimite la episodul ajungerii cu corabia în ţinutul Gerghesenilor: „Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui (demonizatul care „de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte”, n.m.) şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.” (Luca 8, 28); etc., etc.
Tratând subiectul cu distinsă acribie și exhaustiv, IF convinge – convinge bineînțeles subiectiv, cum altfel s-ar putea manifesta un ucenic față de opera maestrului revendicat? -, că, prin scrierile sale, F. M. Dostoievski a deschis orizonturi în zone în care chiar nu ne-am fi așteptat (radicalismul șigaliovist în discursul lui Verhovenski anticipează umorile și impulsurile criminale ale bolșevicilor ruși), că a premers cu excelență existențialismul (vezi: Însemnări din subterană), că în psihanaliză este „antemergător” (deși el susține sincer: „Mi se spune că sunt psiholog: e fals, eu nu sunt decât un realist în sensul cel mai înalt al cuvântului, adică descriu abisurile sufletului omenesc”) și că este părintele de facto al „noului tip de roman polifonic” etc., etc. – afirmații acribios verificate și susținute temeinic de bibliografia cărții, care îi și înlesnește, spre deliciul cititorului avizat, să-și sprijine alegațiile seducătoare de umărul unor propoziții celebre emise de autorități precum Camus, Sartre, Cioran, Freud, Bahtin ș. a.
Ceea ce este neașteptat și surprinzător de plăcut și util la această lucrare impresionantă ca ambiții și proporții este faptul că autorul ei, poet și prozator de formație filosofică, a alcătuit-o din fragmente independente, încărcate cu presupoziții și ipoteze estetico-literare și psiho-sociale extrem de bine argumentate, strâns legate între ele într-o succesiune logică, suficient de lămuritoare pentru… decriptarea „lumii” dostoievskiene. Însăși trecerea rapidă în revistă a părților îți sugerează drumul intențiilor și grija autorului față de prezumptivul cititor: „Zvârcolirile destinului”, „Dostoievski, psiholog-filosof”, „Nuanțele strigătului”, „Interferențe și prăpăstii”, „Agora: coridă, angoasă și furtuni” (cu titluri incitante, gen: „Dostoievski și problemma evreiască” sau „Dostoievski comparat cu Hitler”), – iată: „cuprinsul”, adevăratul rezumat al lucrării!
În bună și sănătoasă (?) tradiție postmodernă, textul studiului ferchian poate accepta la un moment dat lecturi multiple, de bună seamă dependente de rangul de intelectualitate al cititorului, însă fără a permite totuşi, orice fel de lectură posibilă. Structura individualizată a lucrării și strategia gândită de autor subordonează în mod fericit „întregul”, sensului sintagmei: „prin subteranele dostoievskiene”, sintagmă seducătoare, incitantă și… „gravidă de ludic și de erudiție”, – ca să ne exprimăm în limbajul specific eseistului IF. Din această perspectivă, fără fandoseli de modestie provincială, studiul complet și complex al lui Ion Fercu este o „operă deschisă”, divulgând nu doar intenții creatoare în subiectul ales, ci „un proiect solid”, cu viziune și cu intuiție personală.
Pentru Ion Fercu, Feodor Mihailovici Dostoievski ne-a fost trimis precum un alt Hristos, ca „să înțelegem” și „să ne lumineze”. A mers și i-a mers bine prin lume însoțit de Dostoievski („Sunt fascinat de Dostoievski încă din anii adolescenței.”), iar acum, la maturitate fiind („Eram amar de singur. Nu aveam decât un singur prieten: Umbra mea.”), a simțit nevoia să se însoțească definitiv cu Marele Rus și, în același timp, să îi și mulțumească cu iubire filială, în mod ferchian: „agresându-i” fabuloasele „subterane”.

Viorel Savin între ai lui

Mihai VINTILĂ

Ultimul caiet. Experiențele lumii

Jose Saramago a descoperit la finalul vieții frumusețea scrisului pe blog. Acolo a început să scrie despre evenimentele curente, despre scriitori sau simple păreri despre viață. Indiferent de subiect, stilul este același, atent, elevat, plin de umor și de inedit.
Ultimul caiet este jurnalul ținut între martie 2009 și noiembrie 2009. Conștient de timpul limită pe care îl mai avea la dispoziție, Saramago se miră cu fiecare rând de frumusețea vieții. A vieții pe care o duce sau a dus-o, a vieții altora sau pur și simplu a vieții naturii care îl înconjoară. Unele scrieri sunt publicate de diverse ziare, în special în Spania și în Portugalia, iar altele sunt publicate doar pe blogul său.
Interesante sunt lecturile pe care le face și judecățile de valoare. Sunt adevărate borne de sprijin pentru generațiile următoare de cititori. Are un simț monstruos al propriei valori și al valorii în general.
Prietenul Umberto Eco, referindu-se la acest volum, scria: Aș zice că în aceste scurte scrieri Saramago trăiește în continuare experiențele lumii, așa deplorabilă cum este ea, pentru a o revedea apoi de la o distanță mai senină, sub forma moralității poetice (iar alteori mai rău decât este – deși poate părea imposibil să se ajungă mai departe).
Ocupat cu scrisul, cu lumea, cu fundația care îi poartă numele și care, organizată ca focar de cultură, aduce noutăți, scriitori uitați, în atenția unui public tot mai avid de Saramago, nu simte decât arareori povara vieții proprii.
Berlusconi, aflat pe cai mari politici în Italia, este una dintre țintele preferate ale autorului, poate și datorită prieteniei cu Umberto Eco. Cu istoria, cultura, grandoarea sa de netăgăduit, Italia nu merită destinul pe care i l-a trasat Berlusconi cu răceală mârșavă și fără cea mai vagă urmă de pudoare politică, fără cel mai elementar sentiment de rușine.- scrie Saramago încheind cu o speranță care se va concretiza – Pentru aceasta (libertatea și regenerarea Italiei n.a) nu este nevoie de arme, sunt de ajuns voturile. În voi îmi pun nădejdea.
Criza economică este o altă preocupare a realității imediate. Ceea ce se întâmplă este, din toate punctele de vedere, o crimă împotriva umanității și din această perspectivă ar trebui să constituite un obiect de analiză în toate forurile publice și în toate cunoștințele. Nu exagerez. Crimele contra umanității nu sunt numai genocidele, etnocidele, lagărele, torturile, asasinatele selective, foametea provocată deliberat, poluările masive, umilirea ca metodă represivă a identității victimelor. Crima contra umanității este ceea ce puterile economice și financiare, cu complicitatea efectivă sau tactică a guvernelor, comit cu sânge rece împotriva milioanelor de oameni din toată lumea, amenințați cu pierderea banilor care le-au mai rămas, a caselor și economiilor lor, după ce au pierdut singura și de atâtea ori modesta sursă de venit, adică locul de muncă.
Pozițiile autorului, cunoscute, de stânga sunt aici îmbrăcate într-o curgere literară care cu greu poate fi oprită. Argumentele sale sunt literare și mai puțin economice, dar felul cum sunt construite, ca un tăvălug, ca o avalanșă, creează un efect puternic asupra cititorului. Este în fapt ceea ce a vrut Saramago. Să miște inima, nu economia.
Uneori, cunoașterea e frumos îmbrăcată într-o formă literară ajunsă la apogeu: A venit Eduardo Lourenco și ne-a explicat cine suntem și de ce suntem așa. Ne-a deschis ochii, dar lumina era prea puternică. Așa că i-am închis la loc.
Deși de la scrierea lor a trecut ceva timp, materialele par nemuritoare. Trăiesc prin formă, prin idee și mai puțin prin conținut. Uneori forma e mult mai minunată decât micul mesaj pe care autorul îl transmite.
Umberto Eco pune punctul pe i chiar la finalul prefeței: Atunci revine în scenă Saramago flosoful-povestitor, fără să mai fie supărat, dar meditativ și nesigur. Totuși, nu ne displace nici când se înfurie. E simpatic.

Jose Saramago, Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog: martie 2009- noiembrie 2009, Iași, editura Polirom, 2011, 224 pagini.

Octavian MIHALCEA

INTROSPECTĂRI EXUBERANTE ALE SUFLETULUI

Cartea de versuri a lui Dumitru Nicodim-Romar, Romaiate (Libris Editorial, Brașov, 2016), dovedește virtuți absolut remarcabile, totul pentru readucerea în atenția iubitorilor esteticului a figurii marelui maestru al rubaiatului, Omar Khayyam. Intitulate romaiate, prezentele texte abordează o tematică diversă ce sintetizează efuziuni lumești, câteodată foarte pasionale, cu accentuate tușe sacramentale, rezultând elemente lirice care oglindesc complexitatea întrebărilor existențiale. Efuziunile spiritualizate pun în lumină întregi tronsoane simbolice. Motivele proprii acestora predispun la meditații accentuate: „Sub brăduțul Tău cu stele ia-mă Doamne drept cadou/ otrăvit și plin de rele și fă-mă un pic mai nou/ Nou născut dacă se poate cum te naști Tu de Crăciun/ fi’ndcă Tu le poți pe toate iar eu vreau să fiu mai bun”. Caracterul pozitiv este una dintre rezultantele romaiatelor, în pofida numeroaselor aspecte din realitate ce predispun la fundamentale sublimări. Problematica amorului determină imagini poetice extrem de atașante: „Îți amintești iubita mea la Capri o zi cu soare/ când toată marea se vedea de pe muntele cel mare?/ Deși sunt treaz parcă-i un vis șiroit din Grot’albastră/ în care veșnic s-a închis o zi din fericirea noastră”. Creația lui Omar Khayyam este învestită de Dumitru Nicodim-Romar cu funcție cathartică, redimensionare a datelor lumii. Primordiale se dovedesc a fi constantele soteriologice ale iubirii: „Dacă simți că totul doare tu nu uita că te iubesc/ Chiar dacă nu-i nici o scăpare tu nu uita că te iubesc/ Într-un haos care țipă să nu uitați că vă iubesc/ Viața nu-i decât o clipă să nu uitați că vă iubesc”. Se distinge latura incantatorie a versurilor lui Dumitru Nicodim-Romar. Celebrarea bucuriei de a trăi ia valori apodictice, împreună cu vocația întru reliefarea anumitor introspectări exuberante ale sufletului. Autorul prezentelor romaiate ne situează uneori într-o cavalcadă fantasmatică, având specialul rol de a releva esențele. Este subliniat și inexorabilul spectru al finalului: „Domnilor aveți răbdare primul să pășesc în moarte/ Veți afla că nu mă doare, veți vedea că nu-i departe/ Din pământ mi-am luat zborul, în pământ mă voi întoarce/ Dumnezeu izbăvitorul îmi vrea sufletul în pace”. Din punctul de vedere al relației cu sacrul, „Poetul avea putere de la Dumnezeu lăsată/ să primească ce va cere și să lase totul baltă;/ să iubească și să plece după cum e-n faze Luna,/ să înnoade și dezlege adevărul și minciuna!”. Posibilă cheie a volumului, Dumitru Nicodim-Romar apelează la statura lui Omar Khayyam în sensul doritei salvări dintr-o contingență îndepărtată de marile idealuri. Un deosebit esprit de finesse se desprinde chiar și din cele mai carnale catrene, oglindind profunde accepțiuni estetizante, pe lângă fecunda latură filosofică. Ajuns la nivel de Idee, fiorul vital al lui Omar Khayyam marchează la nivel fundamental periplul prin lume al autorului, ceea ce rezultă fiind o accentuată profesiune de credință: „Eu m-am întrupat din lutul tău adus de vânt Omare/ Spiritul e-al tău cu totul fi’ndcă spiritul nu moare/ Asta este o’ntâmplare fericită pentru mine/ Și de aceea iubesc tare, scriu și beau la fel ca tine”. Într-o elocventă și erudită postfață a cărții, Dumitru Nicodim-Romar concluzionează: „Am aflat iată ce reprezintă catrenele mele: în spiritul rubaiatelor, în forma hairenurilor, 16 silabe pe vers, un fond ezoteric creștin. Un astfel de amalgam merita un nume și le-am spus Romaiate.”

Omar KHAYYAM

***
Miresme, cupe, harfe și bucle aurii
O, jucării sfărâmate de vreme, jucării!
Gând, faptă, renunțare, virtuți căinți și rugi
Cenuși pe care timpul le spulberă, cenuși…

***
De mii și mii de veacuri se-nvârt în spații aștrii
De mii și mii de veacuri zori și-asfințituri sunt
Să calci ușor, căci, poate, fărâma de pământ
Pe care-o sfarmi, alt’dată era doi ochi albaștri

***
Tu ești bătrână lume, palatul trist în care
Aleargă nopți și zile, spre moarte galopând
Și unde șahi de-a rândul visarș fiecare
Mărire sau iubire – și s-au trezit plângând

***
Ieri dis-de-dimineață cu-o fată ca o stea
Sorbeam parfumul nopții și vinul roz și ora
Ca perla-n scoică vinul așa intens lucea
Încât trezi deodată din somnu-i aurora

***
Ne-ai pus în suflet patimi adânci cât o vecie
Și-ai poruncit de-asemeni ca omul să se-abție
Nedumeriți ne zbatem între porunci inverse
Cum poți să-nclini o cupă, iar ea să nu e verse?

***
Te chinuiește gândul că faci mereu păcate
Din orice bucurie o vină ți-ai făcut
E fără rost tristețea, căci după moarte
Veni-va sau iertarea sau neantul absolut

(traducere: Paula Romanescu)

Magda URSACHE

CRIMĂ FĂRĂ PEDEAPSĂ: „Sălciile de pe Aiudel”

Galopăm pe melc, aşa cum spune Vasile Gogea într-o propoieziţie, spre o democraţie reală, spre libertatea opiniei. Adevărul te face liber? Da, dar nu în comunism, nu în postsocialism, din cauza ideologiei political correctness. Cel rejectat de la Premiul Goncourt, Vintilă Horia, de oficialii şi oficializaţii ţării lui în „veacul aflat sub copite de drac”, avertiza că nu-i preţ prea mare pentru a rosti adevărul. Preţul a fost, însă, imens: Viaţa.
Cele 4 etape: acuza de trădare – procesul în Tribunalul Poporului – condamnarea – moartea. Iar trauma Piteşti cu Camera 4 Spital, trauma Aiud cu Zarca, trauma Jilava cu Neagra, trauma Sighet, trauma Râmnicu Sărat, trauma Canalul Morţii sunt nevindecabile atâta vreme cât dreptate nu se face. Le dăm dreptate in petto martirilor, dar nu le facem dreptate, din teama că strigă la noi domnul Florian: Fasciştilor!, Legionarilor!, crezându-se arbiter în aşa – zisul antisemitism al românilor şi sprijinindu-se pe aberanta Lege 217/ 2015, care a impus un fel de dictat ideologic cu rădăcină în proletcultism. Ce pleaşcă pentru Institutul „E. W.”, să ne pedepsească având legea–n palmă!
Un tinerel teleast de post public susţinea recent că anticomunismul e, după atâţia ani de la căderea comunismului, penibil. Că-i penibil să lupţi împotriva lui la aproape 30 de ani după. Relax, dragi telespectatori, comunismul e mort! Nu şi neo-comunismul, sub semnul statuii înălţate la Trier. S-o fi uitat că holocaustul revoluţionar, planificat să distrugă popoare întregi incapabile de stat revoluţionar, adică marxist, e sintagma bărbosului? Că Adolf personal mărturisea că a învăţat destule de la Karl, la fel Iosif? Fără Marx n-ar fi fost posibil Lenin, fără Lenin n-ar fi fost posibil Stalin, fără Stalin n-ar fi fost posibilă Ana Pauker. Iar Ana nu se juca: într-un Consiliu de Miniştri, a cerut moartea a 30.000 de „reacţionari –bandiţi”, iar Groz(e)a, din prezidiu, a acceptat propunerea.
Cei crescuţi în poala lui Marx şi urmaşii lor direcţi încearcă distrugerea din interior a istoriei, dar şi a culturii noastre, cum au mai făcut-o. Mumii proletcultiste ca Leonte Răutu ori Mişa Novicov, ca Galan, ca Titus Popovici ori ca Nina Cassian sunt scoase la vedere. Comuniştii au mai schimbat o dată, metodic, reperele noastre etice în „duşmani ai poporului muncitor”, ţinta predilectă fiind valorile fundamentate religios. Istoria intenţionează să-şi tragă secvenţa obsedantului deceniu la xerox?
Şi eu cred, ca şi Sorin Lavric (Glasuri din bolgie, Ed. Ideea Europeană, 2018 ) că, în vremi ca ale noastre când identitatea etnică e şi ameninţată, şi slăbită, iar România pare intrată în „triunghiul Bermudelor” (la Centenarul Reîntregirii i se prezice destrămarea), memoriile celor puşcărizaţi politic, autobiografiile, docu-romanul trec înaintea romanului ficţional. Zice Lavric: „dacă ar fi să aleg între cartea lui Ogoranu (Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, nota mea, M.Ursache) şi beletristrica românească din ultima jumătate de secol, nu aş ezita o secundă. Cum să şovăi între, pe de o parte o probă de tragism real, de o intensitate nejucată şi, pe de alta, o revărsare de ficţiune literară, iscată de un orgoliu cabotin?” Aşa este: Ogoranu e un fel de hârtie de turnesol care ne împarte în cel puţin trei categorii:
-indolenţii, inconsistenţi moral, care nu l-au citit (că n-au în grijă jertfa pentru neam, iar eroii îi stânjenesc, îi stingheresc deoarece : „Nu-i dat oricui să fie inflexibil, cu preţul pierderii a toate, familie, carieră, bunăstare, statut social”);
– cei care l-au citit ca să afle nuda veritas despre indezirabilii orânduirii comuniste, alegând eroic calea răzvrătirii;
– cei care s-au îndoit sub vremi, lăsându-se îndoctrinaţi cu profit. Şi poate că nu-i greşit sau stângaci lexical acest îndoiesc, când corect ar fi îndoaie. Ogoranu nu s-a îndoit, a rămas vertical şi în faptă, şi în gând; prigonit de Securitate 50 de ani (v. cele 119 volume de DUI, însumând 50.000 de file), condamnat la moarte de două ori, în condiţii de contumacie, adică de împotrivire la sentinţă, nerespectând-o;
În ce servicii s-o fi metamorfozat „Securiţica”, cum o numea în derâdere Cezar Ivănescu, de vreme ce, în 2005, după 54 de ani de la sentinţa condamnării la moarte, o bancă refuza să-i acorde un împrumut lui Ogoranu pentru că avea cazier? Aşadar, lupta sa anticomunistă din munţii Făgăraş n-a fost recunoscută, dar adevărata Catedrală a Neamului trebuie să-i cuprindă oasele.
Am ajuns să aud dinspre neomarxişti că „exterminarea duşmanului de clasă” a fost nu altceva decât o necesitate tehnică, o inginerie socială. Operativă, desigur, dacă numai torţionarul Ioan Ficior a omorât 103 deţinuţi, la Periprava. După ce IICCMER a solicitat, în 2013, urmărirea penală a lt.col.(r) Al. Vişinescu, comandant la Râmnicu Sărat între 1956 şi 1963, au trecut trei ani până să fie condamnat, în 2016. De ce? A rămas şi după ’89 deţinutul homo sacer, om care poate fi ucis fără să-i pese cuiva, fără ca ucigaşul să fie pedepsit? Mai sunt în viaţă cam 200 de lucrători în puşcării, cu pensii mai mari decât ale celor care au fost bătuţi atroce cu parul la şale, au înghiţit ciorbă din murături stricate ori din ceapă putredă, au primit turtoi cu nisip în el, să nu poată fi mâncat…Ceaiul era o cană cu apă călâie, unde se turna generos sare, ca să nu mori numai de foame, ci şi de sete. În lagărul Galeşu din Dobrogea, brutele de gardieni urinau anume în bălţile din care deţinuţii beau apă.
S-au găsit doar doi vinovaţi pentru crimele comunismului. Primind fiecare doar 20 de ani de închisoare. Praf în ochii celor schingiuiţi, câţi or mai fi fiind, iar uitarea se întăreşte ca digul Peripravei. N-avem nici măcar toate numele dispăruţilor de la Canalul Morţii. Nu se dau cifrele exacte ca să se ascundă dimensiunea crimelor în Gulagul românesc, proporţiile răului? Cei cu epoleţi grei, care au dat ordinele, au murit liniştiţi în pătucurile lor sau au fost răsplătiţi pentru comportament inuman. Ca Gh. Boştină, săltat în grad de general maior de Securitate în regimul Iliescu. Dar preş. Emil Constantinescu (oroare din eroare) nu l-a decorat pe fostul comandant al penitenciarului Sighet, Vasile Ciolpan? Cât a trăit, nu l-a interogat nimeni unde a fost îngropat Iuliu Maniu. Supoziţia lui Marius Oprea? Ar fi fost înhumat pe malul Tisei şi apa i-a luat oasele. Mormânt în cer.
Ignorarea din ignoranţă ne-a dus unde ne-a dus. În 1960, Ion Iliescu se afla în CC, secţia Propagandă propus de Ceauşescu, intrat în acelaşi CC prin debarcarea altui călău, Al Drăghici. Iar acest Drăghici, cu memorie hemiplegică, pătrunsese, în acel Decembrie, pe culoarul CC, pentru a se alege cu un loc în noile structuri, ca victimă a lui Ceauşescu.
La aşa revoluţie, aşa cercetare a crimelor comunismului. Marius Oprea a fost stopat în acţiunea de indicare a victimelor, fiind luat în râs că ar căuta „potcoave de cai morţi” (citiţi: cei asasinaţi). Istoricul Mihail Neamţu l-a acuzat de necrofilie, gata să-l trateze cu usturoi. Cine erau cei deranjaţi de săpăturile după osemintele victimelor decât torţionarii şi urmaşii lor? L-au debarcat, ca să nu mai investigheze crime şi să depună sesizări penale. Dar poţi investiga crime fără a sesiza organele de cercetare penală?
Începuse, în 1991, serialul Memorialul durerii, blamat de Adrian Păunescu. „Căţeaua tută” lătrând aiurea era Lucia Hossu Longin. Persiflare e puţin spus; şi maculare e prea puţin. Despre teleastă, Sorin Lavric scrie, făcând o reverenţă: „sexul feminin poate fi de o mie de ori mai apt pentru a spune adevărul istoric”. Curajul Luciei Hossu Longin de a-l face cunoscut a fost văzut de unii dispreţuitor – cinic, de alţii – o exagerare. Ce fel de exagerare dacă pe frontonul unui astfel de tribunal scria: „un condamnat în plus e un pas în plus spre socialism”?
Lavric ne îndeamnă să nu întoarcem capul de la ororile din penitenciare, chiar dacă ne-ar periclita psihic, cum se văita o filosoafă, nevătămată de gauchismul tinereţelor. Dar, în contact cu terifiantul, cu monstruosul, cu inumanul, o periclitare psihologică e posibilă, o ştiu din mica mea familie. Lucrând ani de zile la Istorie, genocid, etnocid, din care am publicat deocamdată doar primele patru capitole, Petru Ursache a fost agresat psihic de ce-a citit: detaliile torturilor sunt devastatoare. A avut atâta empatie cu martirii închisorilor încât, în clinica aceea blestemată aducând cu o bolgie, după anestezie şi după o intervenţie nesăbuită care l-a împins în moarte, se credea în închisoare; îşi închipuia că vede cum sunt torturaţi doi călugări în camera de gardă: „Îi bat de-i omoară, Magda.” În coşmarurile lui, apăreau hidosul Ţurcanu, Genu cel Groaznec, şi mai hidosul Dumitrescu, cel cu hobby de pianist, satisfăcut când urmărea torturile „bandiţilor” prin vizetă, maiorul Maromet de la Jilava, bâlbâitul înarmat cu o coadă de sapă ca „argument ştiinţific”… Petru a plâns cu siguranţă când a aflat că, la Gherla, sub colonelul de Securitate Goiciu, ofiţerii înalţi care luptaseră pe frontul antisovietic, Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, deveniţi criminali de război, cărau tinetele acoperiţi cu pelerinele lor de gală zdrenţuite, murdărite de sânge şi de fecale, în timp ce tablele de pe umerii gardienilor străluceau în „lumina” venită de la Răsărit. N-a avut regele Mihai nici o bănuială, din capul locului, 1944, ce se va întîmpla cu Armata Română după armistiţiu?
Funcţionează un program anti-memoria victimelor, ca românii să aibă o reputaţie îndoielnică, de laşi, de capete plecate, deşi avem Figuri de legendă (titlul lui Cicerone Ioniţoiu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013). Cazul Aurel Stati: la 20 de ani voluntar pe front, prizonier de război şi, la întoarcerea din siberii de gheaţă, puşcărizat. O sută douăzeci de fracturi a avut Aurel Stati după ce s-a aruncat de pe acoperişul închisorii Uranus, ca nu cumva să-şi trădeze sub tortură prietenii. Dus la Văcăreşti într-o pătură, a făcut 18 ani de Aiud, în cârje. Petru Ursache a scris despre Drumul crucii. „O să intitulez un capitol Sălciile de pe Aiudel”, îşi programase Petru, cînd îşi mai revenise, înainte de a fi doborât de bacteria Clebsiella, contractată – ironie a sorţii – prin instalaţia de aer condiţionat. Şi câte nu-mi povestea despre neînduplecatul Prinţ Alecu Ghika. Spre sfârşit de detenţie, superiorii puşcăriilor organizau „excursii” prin ţară, să-i înduplece pe îndărătnici de bunele intenţii comuniste. Nu oricum, ci în Volgi de lux. Le arătau uzine în care duduia economia, colhozuri, GAC-uri… Mulţi cedau, recunoşteau „realizărili”. Nu şi Prinţul Ghika. Colonelul Crăciun l-a întrebat, la întoarcerea în carceră, ce-l impresionase. „Sălciile de pe Aiudel”, a venit răspunsul. Episodul l-a narat Marcel Petrişor, în Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Ed. Vremea, Buc., 2008. Strigătul dezamăgit scos de Crăciun a fost previzibil: „Tot bandit ai rămas, prinţule! Şi câte nu ţi-am arătat!”
Ca să realizăm, în fine, „vertebrarea prin modele”, în formularea lui Sorin Lavric, trebuie spartă conspiraţia tăcerii printr-un program ferm pro-memoria elitelor morale. Pentru că le avem.

Distribuie: