Literadura nr. 4 (5)

Codruța VANCEA (Oradea)

Licențiată în Informatică
Doctorat în Matematică

Pasărea mă privea.

pasărea mă privea
în timp ce își ascuțea ghearele
cu ciocul ei aspru.
sângele picioarelor ei se prelingea pe
fereastra casei mele.
plângea undeva în zare o cioară,
bolnavă,
cu glas răgușit.
simțeam cum mă ustură pieptul.
gheara ei
sta înfiptă în pielea mea albă.
toate ciorile venite în zbor,
se învărteau, se agitau,
îmi loveau liniștea.
fără teamă,
am mângâiat pasărea
cu amândouă mâinile.
i-am atins aripile triste
din trupul obosit.
târziu,
am eliberat gheara din pieptul meu.
încă mai era vie,
chinuită de-o neîmpăcată furie .
am iertat-o
pe loc.

Îmi beau cafeaua cu tine

sunt trează de multă vreme.
pentru tine e prima cafea,
pentru mine a treia
îmi ard tâmplele,
sângele circulă iute.
simt o strânsoare în spatele oaselor capului
acolo unde fierb gândurile.
tu cu ochii tăi întunecați
vrei să pătrunzi dincolo,
de ochii mei.
cauți.
grăbită îmi arunc gânduri
pe fereastră,
respirând tot mai mult aburul de cafea.
las loc gol în mine.
e liniște.
tu și cu mine bem o cafea.
foarte neagră,
fără dulcegării.

Ioana AGHIANA

Colegiul „Alexandru Vlahuță”, Rîmnicu
Sărat, clasa a IX-a

Migrena ia forma unui bolovan pulsatoriu,
localizat în emisfera cerebrală stângă,
copleșindu-mi ca smoala incandescentă
deopotrivă arcada, ochiul și obrazul. Durerea
orbește. Suferința îmi distorsionează optica. Tot
ce pot să fac acum e să stau locului și să sufăr.
Să las ocna să curgă, să execut pedeapsa în
recluziune. Să car în spinarea mea cea șerpuită
crucea plumburie, sub orice formă s-ar înfățișa
și oricât de grea mi s-ar părea. Să accept
inacceptabilul, precum tot ceea ce se manifestă
aici, acum. Să mă încred că toată tărășenia
conține și alcătuiește un scop intrinsec, că nici
măcar bocetul hain nu e în van. Că nici cefaleea
nu e de lepădat, că-și are propria sursă de iertat
și un rol de impiegat. Și să mă lămuresc îndată,
că existența unui asemenea țel/scop nu
înseamnă neapărat că-i abscons întrețesut de
vreo forță supremă care-ți scrijelește în prealabil
traiectoria sorții, ci că pur și simplu îți va fi de
folos în acest sinuos periplu al vieții, că aduce
cu el o finalitate, e ținta unei destinații. În timp
ce reverberează acoperișul boltit al gândurilor
mele, pietroiul se crapă, simt ușoare fisuri care
eliberează tensiunea. Mă cotropesc alte filozofii.
Cum poate omul să se elibereze de presiunea
existențială a formelor-gând, a celorlalți
indivizi, a naturii umane cu diversele ei
impotențe, a captivității imanente firii? Un
spirit, care-n sălașul lui netulburat, tânjește după
libertate absolută, însă se regăsește perpetuu
întemnițat în lanțurile, mrejele sau pânzele
obscure ale circumstanțelor incontrolabil
agravante, cum poate supraviețui, cum poate
răzbate?
Când nu se regăsește în nimic din ceea ce face,
cum să-și mai făurească lăuntric un strop de
pace? Iar existența, asuprită sub egida actualelor
convenții sociale, cum o poți desface? Când
timpul vital, care e trăit sub forma unei datorii
fiscale, vândut pe bani puțini și taxe colosale, te
stoarce de expresie, de energie și culoare, cum
te mai salvezi de autoflagelare? Cum mai caști
ochii mari, nemutilați încă de implacabilele
ecrane, și-i mai îndrepți călduros spre viitorul
din zare? Cum să te tot îngropi în fel și fel de
escapade, când și fuga-n inconștiență ți se pare
sufocantă, atunci când îți răsare din nou în vizor
ca o paiață rudimentară? Cum mai tânjești să îți
distragi atenția, dar cât te ustură când te
surprinzi că nu mai ești lucidă, când îți constați
absența…

Andreea CIUCĂ

(elevă în clasa a XI-a la Colegiul Naţional „George
Coşbuc” din Motru)

te-ai gândit

cum ar fi seara când pregăteşti cina
în loc să tai legumele aşa cum ai fost învăţat
să-ţi tai degetele
gândeşte-te la puiul de găină mâncat de viu de
ciori
la câinele care ţinea între colţii lui un alt câine
la părţile din tine pe care nu poţi să le vezi în
oglindă
cum ar fi ca cineva să te taie pe jumătate
să-ţi auzi numele rostit doar pe jumătate să
oboseşti după ce urci
prima jumătate din scări
te-ai gândit vreodată la sunetul capacului
trântit deasupra ta
la mâinile împreunate şi reci de pe pieptul tău
la gustul pământului ud la rănile nelinse
acoperă-mă cu pietre şi flori am îngheţat deja
nu voi simţi durerea

pietrele au gust mai bun decât iedera

îţi e dor să joci minecraft înainte de culcare
îţi e dor să-ţi priveşti mama în timp ce spală
vasele în fustele ei lungi până-n pământ ai
vrea să înveţi din nou să croşetezi doi pe faţă
doi pe dos îţi e dor de plimbările lungi până
la kaufland & de fratele tău bolnav ai tăi
l-au internat ţi se face milă ştii că ăştia îl ţin
legat de pat & nu-i dau niciodată mâncare
tu mănânci lui i se lipeşte stomacul de spate
pietrele au gust mai bun decât iedera spunea
el când l-ai vizitat prima oară la ospiciu

Costel SUDITU

Gesturi și acte

Ca gest de noblețe îți las deschisă ușa
dacă nu intri
deschid și fereastra să pleci

ca act de magie te voi deposeda de culori gura
îți voi săruta-o și doamnă Pee
animal cu acră poveste
mușca-voi miezul pîinii din ochii tăi

să vezi cît sunt de generos îți voi arăta
o mie și una de căi înspre dulcele zid
al melancoliei aproape inexistent

pierdută șoptește-mi numele
voi apărea și din mormînt

Boaba de strugure

astăzi sunt mai grea decît ieri mi-a zis
am înghițit o boabă de strugure
era cît un pepene mă lovea în gură cu
picioarele
după ce am învins a început să umble
acum trebuie să nasc

am plecat m-am întors cu o sticlă de vin
după ce am băut-o ne-am trezit
doamna Pee mîngîia o boabă de strugure
cu buzele și cu limba

Liviu OFILEANU

Eleganța exprimării

Rita Chirian este o poetă aparte din valul
milenarist, prezență activă în spațiul literar de
peste un deceniu. A publicat volumele
„Sevraj” (2006), „poker face” (2010),
„Asperger” (2012) și „Casa fleacurilor” (Ed.
Max Blecher, 2016), așadar un careu de ași, o
poezie a inteligenței și o rediscutare a
conceptelor, a condiției umane pe canavaua
unui cotidian alienant. Se poate observa că
autoarea își alege titluri percutante pentru
cărțile sale, ușor memorabile și cu priză la
raft. Nu doar că sunt bine alese, avem de-a
face cu o poetă atentă la tot ce mișcă în
literatura de astăzi și cu o poezie legată la toți
nasturii. Când alți colegi folosesc „cuvinte din
popor”, ea inventează eufemisme pentru
acestea distingându-se ușor de alte scriituri
ușor confundabile una cu alta, mai ales că nu
scriu toți precum Charles Bukovski. Mai
clarificatoare este sublinierea critică efectuată
de Al. Cistelecan acum cinci ani pe coperta
volumului Asperger: „Rita Chirian nu
menajează miracolele, nu protege carisma
feminității și cu atât mai puțin șansa de
eflorescență a realului; dimpotrivă, ea le
aplică o sancțiune grotescă, le terifiază printr-o
imaginație cinică și le difamează cu nerv.”.
Ceea ce izbește încă de la prima vedere sunt
exercițiile de virtuozitate combinatorie și
surpările imagistice, o căutare a echilibrului,
ca și la Iustin Panța. Dăm în aceste poeme
peste un teritoriu al profunzimilor desfoliate
centimetru cu centimetru, este aici o prezență
fascinată și sastisită în același timp de relații
umane și obiecte familiare. Totul asezonat cu
descrieri de interioare și secvențe de
autoscopie, o sumă de stări descinse din
conștiința datoriei de scrib. Această
combustie dă naștere unei mizantropii care se
clădește prin relații înșelate, obiecte inutile și
„fleacuri” atât de incomode încât trebuie să
aibă o casă numai a lor. Această „casă”
rămâne textul, cadru expiator pe cât de
dureroasă e nevoia de însingurare și refacere.
Poeta refuză din start vreo concesie
spontaneității jemanfișiste, specifică altor
condeie contemporane, aici elanul aparține
unui construct revăzut și adnotat, linia
discursului se inițiază prompt, tropii sunt puși
la treabă tocmai cu scopul de a li se sublinia
volatilitatea. Iar aici, Rita Chirian e o fină
ironistă dând cu tifla conformismului
autohton, replierii în front a cumințeniei: „să
fii bun și curat, să scoți trăistuța doldora de
blândețe, să-mpingi leagăne pentru fluturi, să
nu spui, ingeborg, ochii tăi sunt atât de verzi
în toamna asta, să înveți repede stânga și
dreapta, să mâni cabriolete pe deasupra
obiectelor – când totul e frumos & amar (…)”
(kitsch & porn, p. 11). O crispare tentaculară
menține statusul volumelor precedente, liniile
demarcației sunt foarte subțiri și episoadele
sindromului anunțat inițial continuă
procedeele interiorizării – subiectul se
înstrăinează de sine și ceilalți, forfecat de
limitele îngustimilor gregare: „ai făcut tot ce
se putea mai bun, toată lumea a trebuit să se
ascundă, ca și cum ai fi ademenit un animal
sălbatic, sau pe cineva cu o memorie
completă, sau ca și cum o femeie și un bărbat
și-ar odihni capul pe cadavrul unui copil
frumos. Marea aduce acum spume murdare,
ploaia caldă, acidă, spală furnicile de pe zid.”
(ceva așteaptă, p. 46). Asemenea regretatului
poet Virgil Mazilescu (care afirmase că
inventează poezia și a cărui retorică se
sprijinea pe contracția eului și amânarea
explicațiilor finale), Rita Chirian inventează
„amânarea”, procedeu de evaluare a limitelor,
în fond, un sistem defensiv ridicat împotriva
iminenței cu ajutorul imaginației: „am/
inventat/ amânarea, partea/ decupată a
fotografiei – / când lucrurile singure devin
alte lucruri” (#3, p. 49). Lanțul cauzalităților
are câteva verigi vulnerabile și poeta e în
măsură să le fisureze și mai mult. Conceptul
de fericire e luat la bani mărunți, apropierea
de celălalt devine un automatism în virtutea
speciei și în absența schimbului reciproc de
inteligență. Întotdeauna se va găsi un element
care să trezească subiectul din letargie, aici se
află și o posibilă cheie a poemelor de față,
presiunea lucidității pe zonele aride, gesturile
chirurgicale derulate pe vagul elementelor
considerate de alții esențiale. Mai mult,
autoarea își inventează propriul miracol, acolo
perplexitatea cedează spații largi vitalismului.
E vorba de „omul imaginar”, propria creație,
cea mai bună și cea mai adevărată, aptă ca să
depășească suferința și oprobiul la care este
supus omul-de-toate-zilele. Cu această
siguranță își fac apariția calmul și starea de
bine – totul a fost spus, a fost scris, totul s-a
terminat și viața imaginarului continuă în altă
dimensiune: „păcat că am fost în întuneric
peste tot, mă simt bine, mă simt mai bine.”
(origo, p. 48). Senzația de sufocare pe care o
pot lăsa unele texte face parte din planul
inițial, este cu adevărat o casă-în-flăcări și
textul curge mitraliind pasaje după pasaje, de
cealaltă parte aflându-se poemele tăiate în
mod tradițional, rolul acestora fiind de
favorizare a odihnei vizuale. O permanentă
culisare între observație și descriere, între
amintire și aducerea ei în actualitate ține de
avatarurile metodei Marcel Proust. Ceva ne
trimite spre altceva, schema barocă
traversează poemul centrifugând atenția în
mai multe direcții. Apare pe scenă un grup
restrâns de personaje (majoritatea nenumite
pentru a obține maximum de efect) și resturile
unor dialoguri (sau monologuri) rămân în
memorie ca niște borne pentru textul următor.
Și nu degeaba se vorbește despre „o lume
mutilată”, „jumătăți de oameni”, „frumusețe e
disperarea noastră umilă” și alte eufemisme
bine croite pentru a echivala vidul răcoros al
cogitației, spațiu predestinat însingurării chiar
și alături de jumătatea constituită de celălalt.
Este, aici, o sfâșiere temperată numai de
calmul emisiei, parcă venit dintr-o artă a
resemnării: „(…) și curând o să șfichiuiască
aerul, aici n-o să audă nimeni foșgăiala, n-o să
vadă nimeni degete care vor să apuce, și
despre inflamație, remembering is not equal
to politeness strategy, aceeași, de fiecare dată
când el –, mașinăria avertizează și interzice și
pedepsește, și despre un index tenace,
papagalilor, proștilor, spune, ce înțelegem noi
din tot desfrâul ăsta, și despre mirosul
camerelor fără lumină naturală, despre saltele
stacojii și pufoase, și despre chinezăriile de pe
pereți, țestoase și elefanți înțelepți, despre
dragostea ca scamatorie, baby, despre picături
carmin spălate cu înălbitor, și despre
viermișori și bobița lor neuronală în care s-a
alcătuit deja ștreangul sentimental, dar acolo
nimeni n-o să-și așeze gâtul, nici tu, asasinul
uituc – și despre cum un bărbat face toată
treaba murdară, și despre canalizări care
gâlgâie greața și copiii morți, și ți-amintești: o
istorioară încurcată despre vrăbii izbite de
grilajul radiatorului și despre ghidușele băi de
praf cu care tot mai des seamănă durerea,
despre autostrada linsă de rafale și despre o
treime de cer albastru care e în sfârșit de
ajuns, și despre îmbrățișările pe dinăuntru,
despre substanțe cu nume complicate, pe care
ajută să le îndulcești și să le minți, frunzuliță
și fluturaș, și fetiță și despre cum se
rostogolesc covoarele roșii, și despre obrazul
lipit de gresie și despre recele mai adevărat
decât orice celulă, o istorioară încurcată în
care noi am fost chemați prea târziu să ne
spălăm mâinile.” (împărțire, p. 53). Se pot
regăsi, când într-un text mai aerisit, când într-unul
prozastic acele clișee conceptuale menite
să desfacă un evantai de registre specifice
cameleonismului autentic – singurătatea și
disperarea, interesul și dezgustul, tensiunea și
apatia – sunt jucate precum cărțile de poker cu
emoția așteptării quintei royale, o stare de
umilitate e urmată alteori de sarcasm, sau un
text venit din senin poate fi revelația unei
„sporovăieli” ulterioare cu stil despre
„fleacuri” – lucruri importante din viața
individului și peiorativizate pro domo. Așadar
nu este doar o poezie de citit, ci una de recitit,
întrucât autoarea cunoaște bine actul
interpretării critice și știe cum se vede textul
dinafara lui; atmosfera creată din fine tușe
expresioniste armate cu zvâcnete ironice,
laconismul unor piese și dezlănțuirea
scripturală a altora, totul ține de furcile
caudine ale orizontului de așteptare. Astfel,
echilibrul și concentrarea, majoritatea
demoniilor cogitației și frumuseții poetice au
încă un nume: Rita Chirian.