Spații culturale nr. 62 (10)

Georgeta GHENEA

1. Virtutea

Virtutea e întâlnirea faptei
șoptită de simțire
într-o mișcare circulară a sufletului
dinspre creație spre efemeritate.

Te-adună de pe un drum
închistat la o răscruce de nebuloase.
Vrea-n cuget să o porți pe brațe.
Și e atât de-aproape de noi
ca un dulce vers așezat pe-un ram de conștiință.

Virtutea te îmbracă în lumină sfințitoare,
atunci când ți-este frig de umbra rece a minții.
Sunt originile ei: adânc și revărsare.
Se-mprăștie în stropi de exaltare
și se chircește într-un mănunchi de mădulare.

Orice virtute își desenează urma
de-a căreia viață se-agață lumea.

Are înveliș de aramă, poartă pe creștet
cunună împletită din tâlc și dăruire.
Și te miri, privind cum într-un ceas dispare.
Dar ea se joacă doar, cu știința-
o amăgește.
Se contopește în fire albe de mătase
strânse într-un ghem de moralitate
și se deșiră în pace și dreptate.

Virtutea se înalță-n fața vieții cu demnitate
și se-aplecă smerit întru eternitate.

2. Simț

Trecând prin cer,
aburul norilor se umple de
burnița târzie a visurilor.

Simt și emisferele și cocorii
zgorniți de liniștea străină a deltei.

Mușuroaie de frâmântări care rod
cu dinții lor încleștați de oasele nemuririi,
căutând izvorul dătător de viață,
apa lină a certitudinii,
glasul unui lemn bătut de cânt.

Toate le simt prin ființă,
și ființa se lasă înrobită de cădere.

Toaca psalmodiază încă un strigăt ceresc.
Urcă pe arii duhovnicești îngenuncheate spre pământ.
Urcă în tempo lent simțirea spre aburul suflat de Rai
și-n amiaza timpului etern îmi sărută sufletul
ca un prunc atins de glasul cel dintâi.

3. Cântul meu

Atât de departe, te-adâncești
cu pași străini într-o noapte târzie a unei lumi
prăfuite de mister.
Și ca un suflet printre atâtea povești nemuritoare,
în calea vieții mele te așezi-
obosit de timpul peste care calci frenetic.

Acum trag zăvorul minții tare
și-aud cum inima se poticnește de-un refren sădit în taină.
Privesc cum de la stele până-n mare
dansezi cu gândul de mână și tac-
mă înec în tusea valurilor ce ne cuprind.

Din salba anilor mei rămași
tresari ca trestia în vânt.
Aș vrea s-adun cântecu-mi în pași
aruncați pe-un portativ de note și pământ.

Aș vrea să întind corzile cerului
spre inimi răpuse de auz,
dar tac –
așa cum norii se rotesc în van.

O, rai luminos de simțire,
amiaza dulce din tine
nu te cheamă!
A ta chemare îmi soarbe din suflet
versul așezat în visare.

Cum vrei cu-a rugăciunii șoapte
să-nvălui anii mei în roci?
Cum vrei cu-a cerului noapte
să dai stelelor cânt și voci?
Te-ntreb stingher și tu taci.

O, rai luminos de simțire
amiaza dulce din tine
nu mă cheamă!
A ta chemare
se pierde prin cânt și prin mine.

4. Zâmbet al minții

Înspre pământ zâmbesc!
Eu nu-mi mai port zăduful anilor pe umeri,
nici zarva sufletului prin minte.
Neprihănit de roua cerului întins pe firul ierbii
dar scuturat de arșița curcubeului plecat,
întâiul glas suflat de viață cât va mai fi-
ca o binecuvântare să te înalțe smerit
spre sihăstria cocoțată în povârnișul inimii-?

Căci omul e singurul pom necopt-
doar tinerețe încărunțită
în cochilia zumzetului efemer.
Și de sub straiele învechite
își orânduiește lumea-
așa cum se înseninează orizontul
atins de roseața timpurie a văzduhului.

Al pietrelor numărate la citadela gândului sunt…
Zvâc de sedimente hoinare-tu,
argilă alunecoasă spre abis-lumea.

Dar oare ar zâmbi-n pământul meu
atâția pași sfredeliți de fervoare?

Ca un novice la porțile platitudinii
stau și mă tot întreb:
De unde are tina curajul să zâmbească?
Ea se frământă de cugetul meu și-mi pare
că tresare cu fiece pas al aceluiași om…

Petrache PLOPEANU

[Eu te aștept la colț de Hamangie]

Eu te aștept la colț de Hamangie
să mă afunzi în plinul dintre coapse;
ca și argila ce-n cuptor se coapse,
sunt ars de gânduri, antică regie,
ce-mi încovoaie-n unghiuri rotunjite
și mâini, picioare și mișcarea goală.
Și dac-am stat alături și de-o oală,
i-am dat ei, formă și contur strunite,
iar nu ea mie coaja-i întărită
și nici ocolul lutului sihastru.
De mii de ani țărâna miruită,
ne-a despărțit în tragice mistere;
juma’ de metru, dar ca la un astru,
eu am privit la tine-n aste ere.

[prin zvon să știu durerea ce-mi alină]

Cu goliciune-n mintea-mi gârbovită
mă străduiesc să îmi mimez prea-plinul,
s-ascund cum se adună-n mine slinul,
iar de se simte vremea-mi istovită,
voi cere alta de la cel ce-nclină
clepsidra spre pustiuri sau răcoare.
Atunci voi umple vasul cu rumoare,
prin zvon să știu durerea ce-mi alină,
dar nici așa nu vreau întreg izvorul.
Din goluri și fragmente bănuite
se deslușește rândul și răzorul,
sămânța, rădăcina și coroana.
Cu muza, la esențe tăinuite,
voi izbândi doar dacă sunt boroană.

[cadouri pentru false telegrame]

Sunt un poștaș restaurând o lume
din pietre mici de mozaic bezmetic;
în ea doresc să mă ascund mimetic,
cameleon acoperit de nume,
în carnea orei ce se vrea secundă.
În tolba mea atâtea universuri
s-au prefăcut, în proză sau în versuri,
în sentimente înnodate-n fundă,
cadouri pentru false telegrame,
în osul vremii ce-n pământ se trece.
Și de transform chiar timpu-n kilograme
mă-nchin în fiecare după-amiază,
la focul viu ce mă topește rece,
când mă ajung basilici ce nechează.

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Rodica DASCĂLU şi (ne)liniştea poemului*

Motto: „Totul în lume există pentru a ajunge la o carte” (E. A. Poe)

Prin bună-voinţa poetului Theodor George Calcan – colegul meu din redacţia revistei de cultură „13 Plus” – am primit două volume de poezii: Dansul vieţii, 2016; şi Nervuri, 2018, împreună cu sintagma: „Iată o poetă sensibilă!”! Aţi reţinut bine: sensibilă… Ca şi cum nu toţi poeţii ar fi sensibili? Dacă nu la altceva – cel puţin la gloria postumă! Poeţii pe care Odysseas Elytis îi disocia de noi şi-i eterniza: „Pentru ei, grăit-au, fumul jertfei, şi pentru noi al faimei fum, amin.”
Ştiindu-l prieten cu Şarpele Glykon, i-am reţinut epitetul calificativ, „sensibilă”, acordat poetei Rodica Dascălu, amintindu-mi brusc (amintirea = „realitatea bătrânilor”) că P. Valéry definea sensibilitatea drept o „veritabilă forţă motrice a inteligenţei.” Cu precădere a inteligenţei emoţionale, credem noi, care să-ţi permită să spui că „poţi fi exact atât de fericit pe cât îţi propui să fii”! În opinia noastră, IQ-ul şi IE se potenţează reciproc. Prin urmare, câtă sensibilitate, atâta inteligenţă artistică, estetică vom descoperi la poeta (neo)expresionistă contaminată fericit de mitul orfic, pentru care „viaţa e o piruetă/ oriunde m-aş afla/ lumină mai caldă şi întuneric mai intens/ decât în pulsul vieţii/ nu pot găsi/ pentru o clipă universul pare nemişcat/ noul e pe cale să se nască// linişte linişte linişte// în mine e raiul/ îl clădesc pas cu pas/ cad şi mă ridic pe drumul ales// opreşte-te/ ascultă/ fii// veşnicia mă găseşte/ în luptă cu mine însămi” (piruetă).
Rădăcinile estetice ale poetei fascinată de jocul secund al unei exacerbate sensibilităţii ordonate „în suflarea fermă a îndoielii”, într-o lirică din care „răsar curcubeie”, iar „sufletul se vindecă născându-se mereu din el însuşi” se află în Opera lui Lucian Blaga (cu deosebire în „Poemele luminii” – „Atâta linişte-i în jur, de-mi pare că aud/ Cum se izbesc de geamuri razele de lună”), deşi creatoarei de „nervuri”, prin metafizică, îi place să locuiască „în pacea deplină a firii” şi să audă (bacoviana audiţie colorată!) „cum îşi scutură floarea în brazdele lor trandafirii” – am folosit limbajul lui Duiliu Zamfirescu din Imnuri păgâne.
Poeta care se vrea simultan „punte de iubire”, „oglindă a memoriei”, exprimă modern „suflarea celestă din noi”, crede în Dumnezeu/ Iisus şi în „fiorul cititorului”, vede „dincolo de contur esenţa”, ne dezvăluie „trăirile cu sfială”, ştie să asculte cu smerenie „ecoul liturghiei cereşti”, este conştientă că repetă „o piesă într-un plan divin”, dar nu conştientizează că este un personaj actant/ un „soldat” activ în cel mai lung şi sublim război hibrid, din istoria umanităţii: războiul poeţilor! Un război fără învingători şi fără învinşi, război în care „morţii” poruncesc poeţilor nenăscuţi încă…
Nichita Stănescu – pe care se vede că-l iubeşte şi Rodica – l-a numit „Războiul cuvintelor”! Găsită de moment/ veşnicie „în luptă cu mine însămi”, poeta se dezvăluie „în toată splendoarea imperfecţiunii” (în sensul nichitian din „Opere imperfecte”) în „dâra necuvintelor” şi în echilibrul (in)stabil generat de voinţa de a stăpâni limba şi de a fi pe de-a-ntregul stăpânită de limbă: „sunt prinsă într-o poveste/ până când fulgerul trezirii/ mă eliberează/ îmi filtrez privirea prin ploaia de petale/ lumea ta interioară mă ajută să-mi aflu taina/ raţiunea îşi aruncă masca/ se scufundă într-o baie de iubire/ surprinzător orgoliul dispare/ inima învaţă să vadă/ descoperim seninul şi îl trăim” (eliberare). Eliberare de emoţie, de personalitate, de holocaustul cuvintelor, de gândul care duce la tăcere, de poemul ce devine duşman al poeziei, de sărăcia cuvântului, de spirala deschisă spre imposibil?! Nu sunt interogaţii retorice aflate sub umbrela gratuităţii, ci însăşi substanţa „nervurilor” estetice, din care cititorul poate reconstrui – dacă vrea şi poate – o catedrală, o configuraţie lirică, fermecător imperfectă!
O reuşită a vol. „nervuri” mi se pare a fi ceea ce T. S. Eliot numea „corelativul obiectiv”, adică interferenţa celor trei concepţii consacrate, asupra poeziei: cea clasică („mimesisul” aristotelician), cea romantică (inspiraţia, spontaneitatea, supremaţia Eului, tematica) şi cea modernă (din care poeta aplică, cum susţinea E. A. Poe, în Filosofia compoziţiei, limbajului necesar şi „lasă iniţiativa cuvintelor” (Mallarmé): „îmi amintesc drumul/ spre cascada Staubbach/ te-ai avântat pe cărăruia/ cu trepte şubrede lunecoase/ voiai să ajungi cât mai aproape/ să admiri măreţia căderii de apă/ să-i asculţi cântecul/ să simţi vaporii pulverizând-se/ mângâindu-ţi chipul// te-am urmat până am întâlnit o grotă/ din tavanul căreia izvorau ape limpezi/ eliberată din constrângerea fricii/ am coborât la poala muntelui/ respirând ritmic profund/ m-am sprijinit de o piatră/ pe care era scris cu litere încrustate/ un poem de Goethe închinat Creaţiei// cimitirul din centrul aşezării/ mi-a amintit de vremelnicia trupului/ asemenea drumului primejdios/ unde la primul obstacol întâlnit/ mi-am întrerupt brusc ascensiunea/ călătoria interioară o încep iar şi iar/ miracol netrecător devenirea” (măreţia căderii). Aceasta ar fi, în opinia noastră, „manifestarea sensibilă a ideii” şi corelativul ei obiectiv configurat în viziunea poetei Rodica Dascălu.
Poemele scriitoarei,, „insulă stingheră într-un ocean de zgomote”, ce caută „calea spre fiinţă” încearcă să împace poetica romantică/ expresionistă a sentimentului, emoţiei estetice şi a personalităţii artistice cu „impersonalitatea” poeticii moderne de tip Mallarmé, Ion Barbu, Lucian Blaga, Bacovia etc., fără a fi incomodată de indiferenţa suverană a acestora. În opinia noastră, R. D. visează şi tinde să creeze poezia ca obiect artistic, „corelativ obiectiv”, care modifică realitatea şi relaţia cititorilor cu aceasta, prin însăşi/ însuşi faptul că există, deşi cu greu găseşti un poem, în cele două volume, care să nu deschidă o rană, să nu se confrunte cu infinitele (im)posibilităţi ale inefabilului: „dacă aş fi avut suficient curaj/ cu riscul de a sângera aş fi deschis/ cartea cu sigiliu primită la naştere adânc/ înrădăcinată în trup ca semn al unicităţii// cu liantul aflat aş fi construit destinul// timpul trece ireversibil/ în lume coboară întunericul/ iar eu tot mai bătrână am uitat cifrul/ şi nu mai cunosc uşor limbajul iubirii// izolată într-un glob de sticlă/ nu ştiam că pentru a zidi o operă/ trebuie să răsfoiesc cel puţin o carte/ dar nu mai devreme/ de a-mi afla propria menire” (despre iubire)
Din scriitură răzbate „fericirea de a fi trist” (V. Hugo), adică melancolia, „otravă subtilă” (P. Valéry), particularitatea cea mai caracteristică a oricărei dispoziţii poetice înnăscute. Cum şi-a aflat „propria menire”, o sfătuiesc pe Rodica Dascălu (înţelepţi sunt cei ce urmează sfaturile, nu cei…) să se apropie cu sensibilitatea care o caracterizează, mai mult de filosofie, pe care Lucian Blaga o definea drept o „ştiinţă a întrebărilor”, iar poetul-filosof ar putea ajunge „cel ce se miră de propriile idei” (Fr, Nietzsche). A filosofa – spunea cu seriozitate Bl. Pascal – „însemnă a-ţi bate joc de filosofie”, deşi, de obicei, se întâmplă invers…!

*Rodica DASCĂLU, Nervuri, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2018

Rodica DASCĂLU

POEME

de ziua fotografiei

de ziua fotografiei nu aveam o cale
mai potrivită de a-mi petrece timpul
decât admirând peisaje de basm
în parcul inundat de ninsori
dorința de a fi în natură a fost pretextul
știam că orice întâlnire e locul unde se
ridică văluri se recuperează etape
am aflat despre o anume tovărășie
între doi oameni izvorâtă din pasiune
descoperirea unei comete ce a strălucit
deasupra unui spațiu merită din plin aplauze
am învățat cum chemarea cititorului
de a privi imagini ce vorbesc cât sute de
cuvinte oglindește omul de azi tot mai grăbit
dacă știi s-o citești fotografia
are putere și puterea ei crește în timp
când însoțește cuvântul
reflectă un mod de a lăsa urme mult
mai trainice decât cele efemere desenate
fugar pe vasta pătură de nea a existenței

urme pe zăpadă

copacii goi visează cum sevele
urcă iar eu străbat în liniște aleile pustii
dă de veste zborul dezordonat al păsărilor
că vremea se schimbă devin atentă văd albe
întinderi ce așteaptă să fie scrise cu litere vii

glasul roților de tren

în primăvara vieții călătoria cu trenul
părea a fi o fereastră spre lume curenții
de aer fuioare de abur cald răspund
zâmbetului răvășindu-mi ușor
părul cu reflexe arămii
fredonez un refren vesel
glasul roților îmi însoțește cântul
semnele vin într-un vârtej amețitor
dispar în câmpia nesfârșită se-ntorc
limbaj de dincolo de cuvinte
pasagerii își spun unii altora întâmplări
tâlcul celor auzite mă apropie de oameni
împletite cu începutul de drum poveștile devin
șuvoaie de sevă târziu ele cicatrizează răni vindecă

Stan BREBENEL

Nevoia de singurătate

O surpriză foarte plăcută pentru mine a fost atunci când am cunoscut-o de curând la Bacău, într-un cerc de literaţi, pe Oana Mihaela Savin. Cu acel prilej am schimbat puţine cuvinte şi, cu toate acestea, aveam să plec cu un cadou deosebit: volumul „Timpul meu de singurătate”, semnat de tânăra autoare. Volumul a apărut la Ed. „Ateneul scriitorilor” din Bacău în anul 2018. El mai are şi un subtitlu: „pagini de jurnal”. Este un volum care, pe lângă cele nouă proze scurte, conţine interesante pagini de jurnal, în care autoarea ne împărtăşeşte unele dintre cele mai interesante amintiri pe care le-a trăit atâta timp cât s-a aflat, pentru cincisprezece ani, în Canada cât, mai ales, trăirile pe care le-a avut de fiecare dată când a scris sau rescris una dintre povestirile cuprinse în volum. Paginile de jurnal, nu puţine la număr, ne arată o autoare plină de sensibilitate, ce îşi trăieşte în singurătate povestirile, chiar şi unii dintre eroii săi simt nevoia de singurătate. Această nevoie este reală sau arată faptul că nu reuşim să ne adaptăm la condiţiile umane şi socio-profesionale. Repatrierea autoarei dintr-o ţară realmente democratică şi prosperă, unde a avut alături familia, poate fi un răspuns la această tematică majoră, deloc de neglijat. Însă aceste elemente nu fac obiectul pe de-a întregul acestei cărţi. Eu am urmărit cum reuşeşte să compună un întreg unitar şi uimitor din poveşti deosebite, scrise cu talent şi cu o imaginaţie de apreciat, şi paginile de jurnal, acele trăiri personale din intimitatea eroilor şi întâmplărilor pe care nu se fereşte să le aducă sub retina cititorilor.
În proza „Staţia speranţei” Oana Mihaela Savin îşi etalează calităţile şi de autor de literatură SF de succes. Un scurt pasaj este, cred, edificator: „Staţia Speranţei este un sistem ecologic închis, cu reciclarea integrală a apei, bioxidului de carbon, azotului şi oxigenului aduse de pe pământ. Am creat în interior o ambianţă asemănătoare celei de pe Terra, imitând peisajul cu formele obişnuite de relief, variaţia luminozităţii între zi şi noapte, prin orientarea unor oglinzi şi ferestre, ca şi cerul albastru şi chiar norii, prin proiecţii holografice”. În „Victor” plonjează în spaţiul abisal al psihicului uman. Şi nu o face deloc rău. Victor este un om bolnav cu adevărat, iar psihologul are mari aşteptări de la relaţia pacient – medic. Cu toate eforturile şi a modului cum decurge recuperarea rezultatul este un eşec pentru amândoi. Pacientul s-a sinucis. Dincolo de drama în sine nu este uşor de descifrat mesajul. Este drama omului singur într-o societate egoistă care duce la izolare, la alienare, la înstrăinare. Opusul acestor stări se regăseşte în proza „Nevoia de libertate”. Iată ce crede Oana Mihaela Savin: „Mă întreb dacă ceea ce ne caracterizează nu este chiar nevoia de a ne elibera de noi înşine. Prea plictisiţi cu noi, prea siguri şi scârbiţi de fiecare gest pe care-l intuim cu mult înainte de a-l face, prea sătui de propria imagine, de propriile temeri, de neputinţele covârşitoare, de laşităţile sufocante, îngreţoşaţi chiar de propriul miros, căutăm în alţii ceea ce nu mai găsim în noi”.
Spuneam mai la început că am găsit în Oana Mihaela Savin un suflet sensibil, poate mult prea sensibil faţă de epoca pe care o trăim. Acest lucru se vede cel mai bine în prozele „Ada” şi „Clătitele”. În ele vedem acea latură umană, care ne diferenţiază de regnul animal, la care nu trebuie să renunţăm chiar şi atunci când simţim mai mult ca oricând nevoia de singurătate. Este singurătatea o soluţie a omului epocii actuale? Nu cred că este. Dar ceea ce observăm pe stradă, în mijloacele de transport în comun, chiar şi în societate ne conduce spre concluzia că individul se simte din ce în ce mai bine când este singur. Interacţiunea dintre unii indivizi prin reţelele de socializare poate părea un paradox, adânceşte şi mai mult alienarea unor cetăţeni. Există vreo soluţie? Cu siguranţă că da. Să revenim la vechile valori ce au dus la crearea omului integrat social, echilibrat, cerebral, cultivat, vesel şi sensibil. Concluzia acestui demers literar îi aparţine lui Adrian Jicu: „Trebuie spus din capul locului că ne aflăm în faţa unei prozatoare de talent. Prozele scurte ale Oanei Mihaela Savin au caracter eseistic, dublate fiind de preocuparea pentru explorarea unor tipuri noi de sensibilitate”.

Stan Brebenel și Nicolai Tăicuțu la Buzău