Literadura nr. 4 (4)

La mulți ani, sărbătoriților lunii
aprilie!

3 Aprilie- Florentin Popescu
5 Aprilie- Tudor Cicu
8 Aprilie- Gabriel Andreescu
16 Aprilie- Nina Beldie
16 Aprilie- Nistor Tănăsescu
19 Aprilie- Trandafir Sîmpetru
23 Aprilie- Pr. prof. Dr. Mihail Milea
26 Aprilie- Călin Ghețu
30 Aprilie – Passionaria Stoicescu

Virgil MATEI

O INVITAȚIE

… ciudată, dar, totodată, de nerefuzat. I-am dat
curs, nici prin gând nu mi-ar fi trecut să n-o iau în
seamă, de vreme ce urma să fiu, pentru o zi
numai, oaspetele Brăilei anului… 1368. E o
dimineață călduță, de început de mai, fără nor și
fără vânt, cu o pâclă densă. Însoțitorul meu și-a
luat în serios însărcinarea de a mă conduce prin
cetate. Mă aștepta la locul cuvenit cu un car tras
de doi cai murgi, însă declinai oferta, dându-i de
înțeles că mersul pe jos îmi priește. Pornim,
așadar, la pas, odată cu urcușul soarelui pe boltă,
apucând pe o stradă care, la început, mergea drept
printre tufișuri de salcâm și măceș, coborând, mai
apoi, către fluviu. Strada e destul de lărguță,
pietruită pe unele porțiuni, dușumită pe altele. Dea
lungul trotuarelor, nu tocmai late, se înalță case
din chirpici, din bârne, dar si din marmură
încărcate cu ornamente din ipsos si din aramă.
Strada e tixită de lume, bănuiesc că se petrece
ceva, nu știu ce anume, cert e că locuitorii lunecă
lovindu-se de cai și boi, de hamali încovoiați sub
poveri uriașe. O gălăgie confuză dar, totusi,
nesupărătoare acoperă strada, neștiind ce să bag
mai întâi în seamă : pe pescarul ce mă îmbie cu
un crăpuștean abia luat de pe o piatră încinsă și
învelit în foi de lipan? Pe vânzătorii de țesături de
Damasc ce-și ademenesc clienții bătând în
darabanele tejghelelor tocite? Pe țâncii care se
împiedică în poalele mamelor cerând de mâncare
sau pe cerșetorii și orbii ce-și proslăvesc
beteșugurile? Din prăvăliile așezate la rând răzbat
glasurile dogite ale vânzătorilor de postav, de
mirodenii, de încălțăminte, de harnașamente
pentru cai. La gheretele ce blochează trotuarul se
vând de-ale gurii, de la tochitură de porc până la
covrigi cu susan. Un vlăjgan spilcuit, încins cu
un sorț cu buzunare largi își prezintă marfa
trăgându-ne de mânecă, doar-doar i-om cumpăra
cârnați și plăcinte de pe tavă. Zăbovesc ceva mai
mult în fața unei rotării. Aici afacerile merg
strună, de vreme ce căruța se poate comanda pe
loc. Cât să te plimbi până jos, devale, la gârlă, cât
să te tocmești cu un spițer și te-ai și văzut pe
loitrea caruței. La o întretăiere, lumea se oprește,
se-nghesuie și privește la cercul rămas gol în
centru : un hamal tânăr, cu pielea tăbăcită era
judecat în public pentru că, în urmă cu o noapte
furase două valuri de țesături de pe barcazul unui
grec. Din nou ne-am pierdut în labirintul unor
ulicioare, până când, coborând o pantă, ne-a
apărut, brusc, în fața ochilor, nefiresc de lată,
Dunărea. Ne-am urcat într-o barcă ce mirosea a
catran, semn că era proaspăt călăfătuită. Am
pătruns, nu după multă vreme, într-un luminiș
verde din mijlocul unei păduri inundate. Lișițe
surii, gâște gălăgioase, lebede ce-și purtau puii în
spate zburătăceau stârnind brădișul fraged.
Berzele si bâtlanii se roteau deasupra noastră în
cercuri amețitoare. Pescari cu lotci pline cu pește
trăgeau din răsputeri la rame îndreptându-se către
casă după o noapte norocoasă. Într-un sfârșit
ieșirăm pe un braț al fluviului ce-l simțirăm după
curent și o apucarăm în sus, către vărsare, pe
malul celălalt, la Ghecet. După ce acostarăm,
urcarăm malul și ne pierdurăm pe ulițe înțesate de
bărci reparate și pregătite să plece la pescuit.
Copiii se hârjoneau pe la porțile larg deschise,
porcii și găinile dormitau sătule pe grămezi de
papură, iar berzele, impasibile, plesnind a
mulțumire din pliscurile uriașe își vedeau de
cuiburile lor de pe acoperișuri. În colibe de stuf își
duceau viața oameni cărora le atârnau bărbi până
aproape de brâu și care purtau peste cămăși brâuri
late, înflorate. De fapt un asemenea pescar trăgea
la vâslele bărcii noastre. Am traversat Dunărea
ceva mai la vale, prinzându-ne de celălalt mal
alături de o puzderie de bărci ancorate la un cheu
de lemn. O liniște nefirească acoperea acum
întregul port. Aveam să aflu și de ce : era ora când
hamalii încetau lucrul, scoțându-și merindele din
traiste, aciuându-se la umbră, goi până la brâu,
pentru a-și lua, în tihnă, masa. Prilej și pentru
mine de a privi mai în liniște portul. La cheu erau
ancorate zeci de ambarcațiuni, dar dintre toate una
îmi atrase atenția: venise tocmai din Liban,
încărcată cu lemn de cedru, mirodenii, tămâie,
lucruri fine din metale scumpe, baloturi de
țesături. La schimb, burdușeau cala cu grâu. Un
șir nesfârșit de căruțe înainta în pas de melc în
bătaia soarelui. Hamalii, atletici, cu cefele ca de
taur își reluaseră lucrul, descărcând sacii în
pântecele nesătul al vasului. Mai la vale, într-o
altă corabie se încărcau butii cu vin aduse de
departe, de pe drumurile Moldovei și lemn de
brad. După vorbă, marinarii păreau a fi greci.
Însoțitorul meu îmi spuse că veniseră tocmai din
Rodos, parteneri tradiționali, serioși. Aveam să-i
revăd seara, în jurul unei mese întinse în fața unui
han de pe buza Dunării, înconjurați de lăutari și de
fete frumoase, cu ochi tăcuți, ce îi adulau cu o
dezinvoltură plină de îndrăzneală. La o altă masă,
ceva mai retrasă și cu ștaif, un grup de oameni
îmbrăcați mai altfel decât cei ai locului îmi atrase
atenția. Sunt negustori brașoveni – mă lămuri
însoțitorul. Coborau prin pasul Predealului, luau
drumul Buzăului și Râmnicului, deshămând apoi
caii în portul Brăilei, deșertând din căruțe sare,
lemn de brad și de fag, butoaie cu miere de
albine, lăzi cu arme, pulbere, îmbrăcăminte cu
fireturi, mărunțișuri din cositor și aramă
strălucitoare. Făceau negoț cu brăilenii, în special
de cereale. De mare folos le fu însuși privilegiul
pe care îl acordase, în iarna ce trecuse domnul
Vlaicu, lor, brașovenilor. Acum puteau să încheie
afaceri la lumina zilei, să-și caute parteneri
serioși și, de ce nu, unii dintre ei să se stabilească
și să-și întemeieze familii pe malurile bătrânului
fluviu.
Cu invitația în mână, mulțumii însoțitorului
meu de-o zi pentru ospitalitate, lăsând în urmă
Dunărea cu malurile sale pline de mărfuri, cu
tumultul portului, cu imaginea șirului de hamali
cu saci în spate, cu marinari înfierbântați de nurii
fetelor, gândind că, uneori, închipuirile sunt
aievea cu unele realități.

Daniela PÂRVU DORIN

Dezastru bacovian

Nu ştiu dacă eu plec, unde sunt
sau dacă mă-ntorc ăsta-i
un veritabil blestem!
să n-ai linişte, drum drept,
să n-ai somn
toţi de pe margine sunt îmbrăcaţi în negru
cei din morminte-şi vor trupurile înapoi
ce dezastru bacovian!
nu poţi reînvia în nici o dimineaţă
te dor ploile, fricile…
nimic nu ramâne din noi
numai golul se-adânceşte în tine
şi te ţine viu…
până-ntr-o zi când
cineva aprinde-n beznă steleleşi
eşti salvat!
exact când lumea se pregăteşte să moară
sau să plângă, nu mai ştiu…

Poezia e o pasăre
Ceva din cântecul acela duios
îmi pune cuvântul la tâmplă în semn de armă –
poezia e o pasăre îngropată în os
şi tot ce ating cu carnea ei… mi se sfărmă!
Simt o muzică albă în paşi…
Ţin cuvântul
la tâmplă în semn de armă,
cine-mi ascunde anii rămaşi!?
Sufletul cui mi se ascunde în palmă?
Simţ propria-mi lacrimă îngropată în os
şi sângele plâns muţind deodată,
cineva mă chinuie în chip dureros,
cum numai cuvântul mă chinuia câteodată…

Călin SORIN

Triolete

Ioane,
Cărările tale multe
Sunt piele de oaie și vită încălțată.
Ioane,
Visele tale culte
Sunt glie, mormânt și iarbă de coasă.
Ioane,
Uneltele tale roase
Sunt muma, tatăl, duhul și fiii.
Ioane,
Zilele tale mărunte
Sunt urda, mălaiul și grâul iubirii.
Ioane,
Păcatele tale toate
Sunt pământ, ape, stele și ler.
Ioane,
Zările tale albastre
Sunt cruce, sicriu și plugul de fier.

La micul dejun

Lasă-mă! Nu-mi cere să-ți caut pe buze
Miresme de câmp, copită de vită nătângă.
Nu-i cere limbii mele române, de oraș,
Să privească în cerul gurii tale mizerii de
vorbe, pătimașe.
Uită-mă! Pentru tine sunt același hornar
Venit să-ți curețe urechile de fumuri, de
cuvinte jegoase.
Pentru tine sunt același cosaș
Pus să-ți radă de păduchi țeasta slinoasă.
Ucide-mă! Spune-mi că-s bou și pune-mă-n
jug
Să-ți târâi trupul greoi și fecund.
Spune-mi că-s animal bun de dârvală
Să-ți trag caii de ham, din zori până-n seară.
Urăște-mă! Nu-s bun nici de-o ciorbă acră,
Dreasă cu bale, venin, cucută și pască.
Nu-s om ca să mă lași un strop de minut
Viața din plin să-ți sărut.

Diana-Ariana ZBURLEA

Studentă în anul I la Facultatea de Litere a
Universității din București

Pierderi

Visul meu, precum o pasăre
Fecioară încă, în ale adierii aripilor.
Din el rămase doar o floare, visul meu…
Cea pe care n-o vei întîlni niciodată
Pe cărări pietruite ori grădini, treierînd.
Ar mai vrea să rămînă, să mă chinuie
O lacrimă de rouă pe rana uscată,
Dar visul meu e nehotărît.
Îmbătrînești, visule, sub crusta de copac
Iar la moarte, vei învia! Ce înalt vei fi!
Superbă nimicnicie, veselie efemeră și bizară
Cînd privirea se-odihnește –
Vei ști și vei rămîne vis.
Ești al meu, ca o piatră funerară
Unde noi, fluturi și viermi, strîngem amintiri.
Mă-nspăimîntă lacrima de rouă
Pe rana frunții, uscată, unde-mi ascund
sufletul
Să nu mă învie iarăși, negreșit
Căci Durerea nu va-nceta din a rîde cu milă
De încercările zadarnice… de eliberare.

Albatroșii

Năuci, albi și tremurînd
Albatroșii plîng în depărtare.
Aripile lor leșină greu
Peste spumele sărate
Și sub ochii unor copii
Ce dorm tăcuți pe țărm
Se-nalță în spectre de lumină.

Ei sunt într-un dans cu moartea
Ce nu suportă amînare
La reflux își aud duhul
Zbierînd natura ce-i așteaptă
Unde vor putea să răsufle
În copaci, ca și-ntre valuri
În ceruri, ca și-ntre ale aerului bătăi de aripi
În iubire, ca și-n oroarea nopții.

Cîrpiți, molateci și frugali,
Acum plîng mila raiului
Și fug de-aceasta-n mucegai
Își ascund ochii cu aripile
Și pier iară, încet și mut
Mai lini decît secunda,
Mai goi decît gheața
Așteptînd scăldarea-n negrele maree.

***

Mugurel ROȘCA (Buzău)

Tinerețe frumoasă cu nebuniile tale
Ai fugit de la mine mi-s anii deșerți
O umbră mă simt fară vlagă, mă ierți
Aș dorii să mai merg pe cărările tale.

Dar cum să m-adun din moloz și cenușă
când vântul sălbatic îmi spulberă toate
și gânduri și visuri și firea-mi supusă,
biet pheonix născut ,dar cu sete de moarte.

Încerc să înnod firul vieții, de munți
În floarea de colț să mă legăn puțin,
Să cuprind „orizontul” și tu să m-alinți
în flăcări e stânca… și ceru-i senin!

***

Nicu POPESCU (Buzău)

Mergea în zig-zag
Într-un oraș întunecat, plin de ruine .
Cu florile de aur, din vechile morminte
Înmiresmate-n praf suflat de vântul aspru,
Care mă striga.
Mă striga pe nume
Dar nu era el .
A ocolit pământul
În plină răsuflare
Pictat pe un cavou de marmură cioplită,
Ștearsă de parfumul acelei flori ce moare
Și-acum pe veșnicia aceea neștiută.
Debut