Literadura nr. 4 (3)

Virgil ANDRONESCU

albastru cadavrul poetic

iubitele îmi vor plânge
cadavrul
omul din el a plecat
s-a topit
apoi toate pleca-vor
grăbite
că vine femeia
cea mai iubită
să-și plângă omul murit
un ochi îi va plânge
celălalt cu lacrimi va râde
că poetul trăiește neprigonit

iubitele toate
vor plânge vor râde
lângă cadavrul albastru
poetic inert
apoi pleca-vor
grăbite de efemer
numai femeia cea mai
iubită va arde alături de el
în infern

alături de poetul
acum fără trup
dispărut degrabă-n etern
plecată după omul
în vers prefăcut!

nefericire

plâng grumazuri răgușite
ochi blânzi clipesc
pentru ultima dată
o ultimă zbatere
și…
muțenie absolută.

rămâne în urmă-i
călăul
cu mânjitele-i mâini
și…
nimic nu pare să-l doară.

grumazuri răgușite
ultima oară
zbatere și tăcere
de sânge mânjite

să-l doară!

Tudor CICU

Ca pe o trestie

Nimic nu va putea să-mi scoată din minte
ultima noapte de dragoste, prima zi de
război
când ochii tăi au devenit poveste
și mai târziu vânt.
Până când (se spunea) rochia ta cu lămâi
înfloriți
ce le întrecea pe toate
cele purtate în O mie și una de nopți
nu a mai fost văzută în noaptea spaimelor
mele.
Ar fi trebuit să fiu numai iarbă de mare
La drept vorbind și iarbă fermecată
și pescuitor de bureți.
Restul e nuanță
Mâhnire picurată într-un templu de marmură.
Dar știi,
se va spune că doar am presimțit,
am ghicit totul
și că temerea ta ținea de extaz.
Ca și cum s-a zbârlit cerul
Ca și cum ar fi făcut prăpăd ploaia
și ai încetat să iubești misterul vieții.
Vâslind, vâslind, vâslind…
abia în mijlocul furtunii
m-am gândit la Dumnezeu
cel care știe de toate scornelile plăsmuite
de dorința multor șanse nesperate
și ca pe o trestie
(dacă tot s-a dorit)
să ne ducă șuvoiul.

Aurel ANGHEL

Pârnod

De ce iubea el atât de mult tot ce ținea
de cuvântul Cocora? Se pierdea în
zarea acestui cuvânt, cum se pierdeau
şirurile de cocori toamna şi tristeţea de atunci
rezona perfect cu cea de azi. Pleacă, uite, azi
pleacă şi el , îl va înghiţi zarea cea nemăsurată
şi niciodată nu-l va mai vedea. Zâmbi vag la
gândul că Dumnezeu ne-a lăsat visul. Şi de
atunci el călătoreşte în voie în zarea nopţii,
într-o adevărată revărsare de întâmplări cu el,
cu oamenii din sat, cu Pârnod.
Scrisese despre asta cândva…
„I-a oprit acolo sâmburele iubirii,
bucuria rodirii, patima verdelui care cuprinde
câmpia în câteva zile după plecarea zăpezii şi
mai ales zarea, misterul zării, linia aceea după
care alergi o viaţă şi n-o ajungi niciodată.
Tainele ascunse aici în sâmburele
acoperit cu o mână de pământ negru se
destăinuie verde, toate cresc văzând cu ochii şi
constaţi cu uimire că minunea ieşită de sub
pământ este corcoduş, zarzără sau vişină.
Mugurele, pe care-l ascunde sâmburele din
mâna ta va creşte ca voinicul din poveste, într-un
an se face pui de pom şi-l duci în primăvara
următoare la locul lui. După două-trei
primăveri iei în mână corcoduşa coaptă, o
strângi în gură şi sucul dulce-acrişor îţi spală
cerul gurii. Nu-l vei mai uita niciodată. Tu ai
fost cel care a mutat pomişorul. Peste câţiva
ani te întorci obosit de la câmp şi te aşezi la
umbra lui, spânzuri coasa de una din ramurile
lui care sunt mai groase şi mai puternice decât
mâna voinicului care l-a iubit şi l-a plantat să-i
fie tovarăş o viaţă. Şi pomul te va bucura tot
atât de repede.
Cojanul e om nerăbdător să vadă cât mai
curând rezultatul, asta a învăţat el de la
ameţitoarea trecere a timpului, de la aceste
neaşteptate schimbări ale anotimpurilor şi ale
culorilor din jurul lui.
Cine a fost în Cocora când înfloresc
corcoduşii, nu-i va uita niciodată. Tot satul
miroase a corcoduş înflorit. Tot satul se
pomădează cu un parfum ţinut ascuns în trupul
de corcoduş. Te trezeşti într-o dimineaţă că
totul în jur este alb şi miroase a primăvară.
Dacă nu ar fi acea blândă căldură a primăverii,
ai putea crede că s-a întors iarna. După o lună
satul este din nou alb. Înfloresc salcâmii.
Ciorchinii lor şi parfumul florilor te robesc, te
fac cojan get-beget, nu uiţi şi mai ales doreşti
în fiecare primăvară să fii acolo. Salcâmi sunt
în toată ţara, dar credeţi-mă, nicăieri nu sunt în
largul lor ca la noi. Cresc peste tot. Te apropii
de un sat, îi vezi în zare de la câţiva kilometri.
Crezi că vei da de o pădure. Sunt salcâmii care
ascund casele, gospodăriile şi sufletele acestor
oameni care ascultă vrăjiţi la nunţi lăutarii
cântând:
„Salcâmule de la drum
Te-aş tăia dar nu mă-ndur
Te-aş tăia de la jumate
Nu te tai că mi-ai fost frate…”
I-aş invita pe cei care nu cunosc
Bărăganul la începutul lunii mai când
înfloreşte rapiţa. Să nu vină nimeni fără un
aparat de fotografiat sau fără penel, altfel
memoria galbenului din cele câteva zile poate
fi înşelătoare.
Mai este un moment al culorii la care te
invit, cititorul meu.
Să vii la noi la Cocora când galbenul
florilor de floarea-soarelui inundă câmpul până
în marginea zării. Poposeşte câteva clipe să
vezi de aproape şi de la distanţă această
minune și vei dezlega un mister, chiar al
legăturii fără cuvânt dintre pământ şi cer,
dintre darurile lui Dumnezeu de pe pământ şi
cele de deasupra noastră. Vei vedea cum
fiecare fir de floarea soarelui îşi caută raza sa.
Lanul întreg se întoarce cu faţa către steaua
vieţii şi n-o scapă din privire de la ivirea în
marginea zării până la apus.
Consătenii mei de ieri şi de azi sunt
oameni cu primăvara în suflet. Pentru bucuria
primăverii stau ei aici, pentru prima zi în care
din munţii de zăpadă nu mai rămâne nimic. În
trei zile pământul se zbiceşte, se întind primele
cărări, copiii ies afară, trec în obor, aleargă
păsările înfiorate de bucuria cea mare a
primăverii.
În grădiniţa din faţă pământul crapă şi
apar capetele somnoroase ale lalelelor şi
zambilelor.
Pământul e aici de soi. Are şi el
primăvara în suflet, se bucură şi el de căldura
apărută ca din senin.
Soarele se ridică să vadă toate aceste
minunăţii ascunse atât timp sub zăpadă şi se
grăbeşte spre apus să apară aici a doua zi şi
mai vesel şi mai grăbit, să sporească
frumuseţea. Cel care stă o zi întreagă în
mijlocul câmpului va fi vrăjit să observe
alunecarea lui pe cer din prima clipă a ivirii
soarelui la răsărit. Atunci cel îndrăgostit de
culori va vedea cea mai neobişnuită îmbinare a
albastrului limpede şi transparent cu roşul de la
cel intens şi opac până la rozul pe care îl va
descoperi în altă primăvară pe obrajii celei de
care se va lega pentru toată viaţa.
Bărăganul, o parte din trupul ţării.
Bărăganul o parte din sufletul tău. Vei iubi
Bărăganul, vei iubi ţara, vei fi un cojan
adevărat dar şi român, neaoş, adevărat,
nedeclarat, aşezat prin întâmplarea vieţii să
locuieşti departe de el.
Vei pleca, dar te vei întoarce şi vei
înţelege de ce s-au aşezat aici străbunii, de ce
la bătrâneţe, luaţi în grijă de copii la oraş, vor
fi din ce în ce mai trişti, chiar dacă ar primi
mâncarea în străchini de aur.
O bătrână de la mine din sat a stat câţiva
ani singură, până a luat-o fiica ei la Braşov.
Ieşea în fiecare zi în părculeţul din faţa
blocului. O tânără care trecea zilnic prin parc o
vedea din ce în ce mai tristă. Şi-a luat curajul şi
a întrebat-o de ce e atât de necăjită. Nu prea
avea chef de vorbă. Tânăra a insistat:
– Mamaie, de ce eşti aşa de supărată?
– Nu sunt mamă…
– Spune mamaie, ce-ţi lipseşte, simt eu
că-ţi lipseşte ceva.
– Am mamă, am tot ce-mi trebuie, copiii
îmi dau de toate.
– Atunci ce n-ai mamaie?
– Zare maică, n-am zare.
Şi mai este ceva. Ursitoarea, cea care lea
hărăzit acest loc, cea care i-a adus aici şi i-a
fericit sau nefericit, i-a lăsat aici sau i-a
împrăştiat în cele patru zări.
Mergi odată, cititorul meu, la o nuntă şi
vezi chipurile consătenilor mei la un pahar de
vin roşu, când cântă lăutarii de la Colilia:
„Când eram în vremea mea
Tăiam calul cu scara
Treceam Ialomiţa mea…
Ursitoare, Ursitoare,
Ce-ai cu mine, frăţioare
De nu mă laşi să trăiesc
Pe lume să preţuiesc.”
Poate chiar ea, Ursitoarea, nu-mi dă
pace de la o vreme, mă sâcâie zilnic, mă
trezeşte noaptea din somn şi mă îndeamnă să
scriu rândurile acestea despre ei, cocorenii mei,
de la care am învăţat cel mai important lucru în
viaţă. „Să nu uiţi niciodată de unde ai plecat”.

*
Până să termine femeile cu sporovăiala
pe şanţ, Ioana Mică s-a întors cu o strachină
plină cu uscăţele, tăvălite în praf de zahăr.
– Acuma gata cu prostiile, că am cu ce să
vă liniştesc şi să nu mai vorbiţi prostii.
– Aaaa, fată, da când le-ai făcut maică,
zise ţaţa Mariţa şi apucă două dintr-odată.
– Mmmmm, da ce bune sunt Ioană, şi ce
repede să fărâmă în gură? Ce le pui tu de ies
aşa de bune, că ale mele sunt tari de-ţi rupi
dinţii.
– Astea sunt secrete, nu vi le spun, şi
chiar dacă vi le spun, că parcă v-am mai spus
eu de câteva ori, voi tot cum ştiţi le faceţi.
– Are dreptate, tanti Ioana, intră în vorbă
şi Rada lui Stârciu. Eu m-am dus şi m-am uitat
cum face plăcinta aia de brânză cu ouă, am stat
lângă ea, am ajutat-o dar n-a ieşit chiar aşa de
bună. Când am scos-o din cuptor puteam s-o
tai cu toporu…
– Ei, lasă Rado, nu mai exagera şi tu, lasă
ca şi tu faci multe treburi ca lumea. Mai are
cineva grădina de flori ca tine? Da’ găini mai
frumoase, da’ curte curată la cine vezi?
– La Dulău, tanti Ioana, schimbă vorba
Rada. La Dulău, e la Dulău.
Dulău era un om foarte gospodar, toate
erau puse la linie. Avea casă mare dar stătea
într-o cămăruţă cu o bucătărie.
– Să aibă unde să-l primească pe popă cu
botezul…
– Mai bine îi făcea popii încă o biserică,
să aibă unde să cânte şi Zeamă.
Zeamă era un preot refugiat, cânta foarte
frumos, era un bas perfect, dar ştia aşa de prost
româna, încât la cununie îl întreba pe mire:
– Cum chiamă miresul, accentuând pe L,
de ziceai că o să-i iasă limba din gură.
– Ce-a zis, măi Pârnoade, popa?
-Ne znai, ne ponimai, răspundea Pârnod,
şi toată lumea izbucnea în râs.
– Să fhie, tişă, striga popa cu o voce de
bas, că vă dau pe toţi în von.
– Acum ce-a mai zis?
– Nu ştiu taică, mergeţi la alfabetizarea
de limba rusă, vă spune acolo.
În sat începuse deja acomodarea la noua
putere dirijată de ruşi.
Până una-alta, uscăţelele s-au terminat.
Soarele trecuse de şura lui Nea Stoica, femeile
s-au ridicat una câte una şi au pornit-o fiecare
către casa ei.
Ioana Mică a rămas câteva minute, s-a
uitat iar în lungul drumului şi a început să se
îngrijoreze de-a binelea. Ce să fie cu Ionică?
Ăsta niciodată nu se întorcea de la drum mai
târziu de apusul soarelui.
Intră în casă, pregăti masa cum trebuie;
faţă de masă, străchini, linguri, furculiţe… aşa
ca la oraş. Mai dădu o fugă până la poartă şi
ascultă cu atenţie sunetele cunoscute. I se părea
că se aud cântecele lăutarilor lui nea Cănică de
la Colilia. Le ştia pe toate şi le cânta cu o voce
tristă. Mai târziu vocea ei avea ceva din
farmecul Ilenei Constantinescu pe care o imita
perfect când cânta ”Mierliţa când e bolnavă”.
Păcăneaţa de la căruţă, făcută la Ruşeţu
avea un clinchet aparte. Era pentru ea cea mai
frumoasa muzică, o ştia şi o binecuvânta ca pe
o veste dragă cu câteva clipe mai înainte de
întoarcerea acasă a lui Ionică al ei.
În căruţa asta l-a dus în 39 la mobilizare,
la gară la Căzăneşti. Cu căruţa s-a dus atâtea
duminici la Nenicu la Padina, la fratele ei
Constantin Mocanu, un om de mare ispravă,
ştia şi el cizmăria, baba Leanca, mama ei o
dăduse pe ea la croitoria Angelescu de la
Buzău şi pe Costandin, cum îi zicea bătrâna, la
cumnatul ei din cartierul Mihai Viteazu la
Buzău. N-a avut altă putere, i-ar fi dat ea la
şcoli, pe Ioana, i-a zis învăţătorul Enescu s-o
dea la Normală, era cea mai bună din clasă.
Era la întrecere cu Simion, care e acum
învăţător în sat. N-a fost să fie… dar dragostea
de carte a dat-o şi ea cum se spune «mai
departe» copiilor ei. Pe toţi i-a scos din noroiul
Cocorii, toţi şi-au găsit rostul la oraş. Rada
învăţătoare, s-a măritat cu Puiu Popescu, s-a
mutat la Fierbinţi şi acolo a rămas.
Căruţa lui Ionică… Ce treburi au făcut ei
cu căruţa asta!…Câte drumuri la Căzăneşti, la
Meteleu la gară, câte drumuri la Călăraşi şi la
Buzău, şi la Bucureşti, mai ales iarna, când
Ionică al ei făcea negoţ, lua vite de la Padina şi
le ducea la Nea Costea, la Papagal, un frate
vitreg de-al ei, care îşi deschisese cârciumă în
Colentina.
Gândurile te fură repede şi uneori te
întorc pe dos. Ioana mai dădu o raită prin curte,
aşa, fără treabă, şi iar la poartă… Păcăneţele…
sunetul drag al roţilor. Căruţa venea cu caii la
pas, ştia şi asta… A avut timp să meargă la
porţile mari, să le deschidă, să ţină cu mâna
una din ele care se cam apleca…
Pe Ionică îl ghicea dintr-o privire.
Înţelese dintr-o fulgerare că nu-i a bună.
– Am scăpat şi de data asta, am scăpat…
Am avut noroc cu unu’ Ştefan Poenaru de la
Moviliţa, ne-am întâlnit în pădure la Şindriliţa,
şi mi-a zis să stau ascuns prin pădure, că e
potera mare de miliţieni.
– Ăştia s-au pus cu răul pe noi Ionico, am
scăpat noi de la Cotul Donului, dar de ăştia nu
mai scăpăm. L-a prins pe unu’ cu o vacă tăiată,
i-a confiscat-o şi i-a mai dat şi amendă de 6000
de lei. Mai bine o laşi dracului în pădure, cu
ăştia nu-i de glumit…
Pentru un om cu şase copii acasă, o
asemenea amendă era ca şi moartea. Mureai de
foame, tot ce agoniseai în vreo doi ani dădeai
amenda şi altceva nu mai făceai.
– Am stat eu aşa în pădure până la al
doilea cântat al cocoşilor, am pus cârpe la
păcăneţe, am zis Doamne ajută, şi am plecat.
Când mai aveam 30 de metri să ies din pădure,
las căruţa cu câte un lanţ scos de la crucioaie şi
merg pe jos să dau un control. Nu era nimeni.
M-am întors, iar m-am dus, să mai văd o dată,
nimic. Am mai zis iar, Doamne ajută, şi am
ieşit.
Când credeam că am scăpat, aud un
fluierat lung. În urma mea alergau doi
miliţieni. Mi s-a ridicat părul în cap de frică,
aveam două vaci tăiate …
– Ia, să vedem noi cu ce te ocupi,
tovaraşu! Când am mai auzit şi tovarăşu, am
îngheţat de tot. Ce să mă fac? Le-am spus
direct despre ce e vorba, le-am spus că am o
vacă tăiată şi că o duc la Obor la Bucureşti.
– La cine la Obor?
– Păi la cine? La cine m-o întreba, o dau
cui o vrea să o cumpere.
Îmi iau inima în dinţi şi-l întreb:
– Nu ştiţi dumneavoastră pe cineva la
care s-o duc direct, că merg prima dată şi nu
prea cunosc cum să ajung… de lacul Colentina
n-am trecut niciodată.
– Auzi tov. Mustaţă, asta e speculant
începător.
– Domnule, credeţi sau nu, eu vă spun
cum e, am zis eu hotărât, cumpărându-l din
ochi pe cel mai în vârstă…
– Acte de la primărie ai?
– Am. Şi am dat să scot actele din traista
pentru ovăzul cailor.
Mi-am aruncat privirea şi numai ce-l vad
pe cel mai tânăr că se repede spre mine să mă
lovească cu un băţ scurt şi negru. Imediat mam
întors, am smuls toporişca şi m-am repezit
să-l trosnesc. Ăsta s-a dat într-o parte, m-am
întors către celălalt, l-am pocnit cu leafa în
umăr, m-am repezit şi la ăl mai bătrân i-am dat
un tăiş cu latul palmei drept la mărul lui Adam
şi i-am adormit pe amândoi. Nu aveau arme la
ei, m-am suit în căruţă, le-am dat sfoară la cai
şi în 5 minute eram deja la şoseaua principală.
Am mânat întins până la Afumaţi. Când am
intrat în Afumaţi se crăpase bine de ziuă, nu
am oprit din trap întins şi când să iasă soarele
eram deja în faţă la nea Costea Papagal.
– Şi de ce ai întârziat încă o zi?
– Păi tu crezi că mă mai puteam întoarce
prin Moviliţa? Ăştia pe care i-am adormit erau
miliţieni prefăcuţi, s-or fi trezit şi ei din somn
… şi m-or fi aşteptat. M-am întors pe la
Lehliu-Gară, am luat-o spre Slobozia, m-a
învăţat un om cum să ajung peste câmp la
Ciochina, de acolo tot prin capul liniilor la
Reviga şi aşa am ajuns acasă….

Distribuie: