Propoziții pretențioase – Auiesc
Nu dau bir cu fugiții și nici nu amăgesc cititorul cu povești neterminate. Da-mi fug mințile și le audiez în sine fără să le pot schimba cursul. N-am uitat de zona intercoopiană.
Rămăsesem cu două cioate de ciocane, cozile scurtate, părțile de bătaie deteriorate și micșorate după nenumărate serii de îndreptări și ajustări. Când dai de atâtea ori ba în cuie, ba în tablă, sare de fiecare dată ,,atomul” de lemn și pierzi la o lucrare obișnuită cam cinci la sută din unul. Cum și când observi? Tocmai la ,,muchit”. Talpa încălțămintei sau piciorului se îmbâcsește de talaș tocat mărunt-mărunt și pornește a aluneca dimpreună cu posesorul. Iar la aplicat ciocane peste tablă în contra fierului de încheiat se observă numeroase cocoașe. Să nu se creadă că se mângâie unul pe altul, dimpotrivă, te încordezi ca sportivii, atleți aruncători de suliță sau de greutăți, și aplici cu cea mai mare forță loviturile, din josul acoperișului către vârf, rar invers, planând din aproape în aproape până se lipesc cele două părți perfect. Relativ perfect. De aceea operațiunea necesită un instrumentar impecabil, și fierul, și lemnul au nevoie de suprafețe plane. Fără, munca este zadarnică și siguranța că apa nu pătrunde la prima ploaie și următoarele lipsă.
Se prea poate că la a doua casă de om din curtea CAP-Intercoop să ne fi trezit că pentru bătutul tablei aveam niște cioate. Sperasem că ,,auriga” ,,clanului” de tinichigii, tatăl nostru, discutase cu un cunoscut să-i aducă ori material pentru ciocane, ori unele de gata. Salutasem inițiativa unui client din satul nou al Bălțațiului – imediat cum urci dealul, depășești SMA-ul (fost, actual, cine poate spune exact?), ajungi la prima biserică și la școală, pe dreapta, o ții înainte și aproape de capăt faci iarăși ca la cai, cea – de a da curs dovezii că era meșter lemnar, cum se lăudase: ,,Vă fac, bre, câteva, să aveți!” Țin minte ca ieri spatele casei lui, grădina cu legume și locul unde am fost ospătați, înconjurat de fasole nemaiîntâlnit de lungă atârnând, din a cărei sămânță dorisem câteva boabe de prăsilă. Le-am luat, nu le-am luat, chiar am uitat. Contează mai puțin. Așadar. Ajunsesem în noul cartier, pregătisem șorțuri tăiate dintr-o foaie, fălțuisem alte câteva, le urcasem și…. Dă-i într-un cui, dă-i în altul, nici vână, nici precizie, ne-am zdrelit degetele mari de la mâinile stângi atât eu, cât și Cristi, adânciturile din ciocane potrivindu-se exact în floarea cuielor. Drept este că nici cuiele nu erau pe atunci de soi, fabricantul ciupind din fiecare cinci milimetri. Mai multe la kilogram, dar ineficiente. Deficiente în proporție de zece la sută – cap asimetric, vârf bont, înflorat, nefinisat. ,,Bre”-ul de rigoare. ,,N-am ce să vă fac, mă! Numai eu să am grijă dacă sunt sau nu ciocane?” de auziră și cei din cartierul vecin, 7 Noiembrie. Imobilul situându-se gard în gard cu Conlemnul pe colț. Că strigă unul – deh, îi recunoscuse slova lui tata -: ,,Lasă-i, Sandule, în pace, sunt și ei la început!” Probabil nea Secu, tatăl defunctului coleg Dănuț. ,,Vi le-aduc p-alea făcute de Meșterică.” Așa-l poreclisem. Frumoase…! Pirogravate, în formă de butoiaș, cozile bibilite la strung ca la obiectele artizanale, ,,bijuterii”! De dat găuri în ele și de agățat în cui în sufragerie.
Cât au durat? Două la douăzeci de foi întinse cu chiu și vai! Săreau așchiile din ele ca din circular, de auirăm precum lupii la lună, cu glasuri sufocate de nerv și efort ca aușeii în vâlcea.
