Spații culturale nr. 62 (8)

Nina Elena PLOPEANU

Leul și Academia de poezie

În Regatul viețuitoarelor din junglă se răspândise vestea că cea mai de seamă demnitate de pe pământ era aceea de a fi filosof. Leul, regele animalelor, conștient că, de la o vreme, autoritatea sa era în declin, după multe zile în care s-a gândit și răs-gândit, și-a chemat la palat sfetnicii. Sigur pe el și pe ceea ce își propusese să facă, le-a vorbit astfel:
— Dragii mei, ne-am adunat astăzi să încercăm să rezolvăm starea de criză a domniei. Eu cred că trebuie să ajung filosof. Vreau să mă sfătuiți, să-mi spuneți, cum pot să fac acest lucru?
— Măria ta, ai chibzuit foarte bine. Numai că demnitatea de filosof se obține după ani îndelungați de studii și după examene multe și grele, a grăit smerit logofătul.
— Unde se găsesc școlile acelea pe care trebuie să le urmez? Sunt dispus să pun osul la treabă ca să nu pierd moștenirea pe care o am de la părinți.
— După știința mea, a continuat logofătul, Școlile acestea înalte se găsesc în afara regatului nostru. Dacă te hotărăști să pleci, n-o să te poți întoarce prea curând. Vor trece mulți ani până îți vei revedea familia și supușii.
— Sunt dispus să fac orice sacrificiu, dacă acesta va fi de folos locuitorilor junglei. Tu ce părere ai, vistiernicule? Neamul nostru va putea susține financiar studiile mele?
— Măria ta, cred că învățătura aceasta despre care vorbești necesită costuri foarte mari. Dar, dacă supușii tăi vor beneficia de pe urma ei, niciun preț nu este de neplătit.
După ce sfatul s-a încheiat, dregătorii au început să cerceteze, să întrebe în stânga și în dreapta, să afle unde se găsesc școlile cele mai bune, în care stăpânul lor să deprindă meșteșugul de a guverna cu dragoste de înțelepciune. După multă stăruință, s-au hotărât să-și îndrume mai marele spre Universitățile dinspre soare apune, acolo unde, au auzit ei, s-ar găsi cei mai destoinici dascăli.
Leul, ajutat de soața credincioasă, care își ascundea lacrimile printre pliurile blănii, și-a pregătit cele necesare unei îndelungi călătorii. A lăsat domnia în grija fiului mai mare și a regenței conduse de mama leoaică. După ce le-a dat ultimele sfaturi, a pornit la drum însoțit de câțiva slujitori credincioși aleși dintre cei mai vrednici: postelnicul ca să-l sfătuiască în clipele grele, grămăticul ca să-l ajute cu scrisul și cititul și măscăriciul ca să-l înveselească când va fi trist și îi va fi dor de casă. Călătoria nu a fost ușoară. I-a pus la încercare atât puterea trupului, cât și agerimea minții. Îmbărbătat de însoțitorii săi, a străbătut fierbințeala deșertului, întunecimea și hățișul pădurilor, ascuțișul pietrelor, vârtejul apelor. După multe zile și nopți, a ajuns în orașul cel mai vestit din Ținutul de la Soare Apune. A văzut, mai întâi, zidurile înalte și groase din piatră, străjuite de turnuri de apărare și, apoi, o mulțime de alte viețuitoare care mergeau în aceeași direcție cu el. S-a apropiat, cu inima aproape ieșindu-i din piept, de poarta monumentală, unde a fost întâmpinat de străjeri. Aceștia i-au cerut documentele personale și l-au rugat să declare scopul pentru care ajunsese până acolo.
— Am venit la studii, le-a răspuns leul scurt și sigur pe el.
Urbea studențească l-a întâmpinat cu bulevardele și casele bogate din piatră, dar și cu cealaltă față a ei, cu străzi înguste, murdare și case sărăcăcioase. Și-a aflat loc de stat în zona caselor din lemn cu un singur etaj. S-a înscris chiar în Universitas scholarium ca să poată economisi banii ce-i fuseseră repartizați pentru studii. Apoi, a început să cerceteze ce și cum trebuie să facă pentru a fi primit la Universitate. A rămas mut de uimire în fața construcției care, așa cum aflase de la grămăticul său, împlinea venerabila vârstă de trei sute de ani.
— Avea dreptate cel ce a spus că, dacă e să construiești, fă-o temeinic, să dureze o mie de ani! i-a lămurit, întru câtva, mirarea postelnicul.
S-a învârtit de câteva ori în jurul clădirii cu trei etaje. Turnul central, cu patru ferestre duble, depășea cu un cat înălțimea construcției principale. Cu greu a descoperit intrarea cu arc frânt în partea superioară și ușa masivă din lemn sculptat prin care a pătruns în interiorul colosului din piatră. A fost îndrumat spre officium. Aici a achitat taxa de înscriere și a primit un vraf de cărți.
— Examenul de admitere va avea loc în două săptămâni. Va trebui să le parcurgi pe toate până atunci, i-a spus Magister officium privindu-l cu neîncredere.
Ajutat de însoțitori, care fuseseră plecați prin lume și cunoșteau limbi străine, leul a început să studieze de dimineață până seara. A învățat limba academică și cunoștințe introductive de logică, retorică și gramatică pentru a fi admis la studium generale. S-a bucurat ca un pui de leu de reușita primei vânători și a trimis vești acasă că greul abia atunci a început. Era hotărât să nu-și dezamăgească supușii. A parcurs doi ani într-unul, iar după absolvirea artelor liberale, îndemnat de cei trei slujitori, s-a decis să continue cu studiile superioare.
— Învață totul și mai târziu vei vedea că nimic nu este de prisos, l-a sfătuit postelnicul. Ca să treci la științele exacte, studiază, mai întâi, alchimia și astrologia.
Așa a făcut. Apoi, a învățat cu sârg teologia, medicina, astronomia și dreptul.„Mă pot lua la întrecere cu oricine și sunt sigur că îl voi birui”, își spunea leul la absolvire, convins că va putea fi de folos celor din neamul său. „Armele mele vor fi credința, dreptatea și binele aproapelui”.
După ce a obținut licenția docendi, un singur țel îl mai ținea departe de ai lui: dorința de a intra în Academia de poezie. Auzise el că a ști să scrii poezii este o mare onoare și că, prin multe locuri, la accederea într-o demnitate trebuia să dai o probă de poezie. Nu-și închipuia că, după ce devorase mii de volume și dăduse zeci de examene, se va împotmoli tocmai aici. S-a înscris și a participat la cenacluri literare. A studiat tehnica scrierii poeziei cu rimă, a rondelului și a sonetului. Când a crezut că este pregătit, și-a întocmit portofoliul ce conținea dovezile muncii de până atunci. L-a încredințat plin de speranțe comisiei ce urma să hotărască admiterea lui în forul suprem al poeților. Membrii comisiei tocmai deliberau, când, prin antecamera în care se afla regele junglei, a trecut o gazelă girafă însoțită de cei mai renumiți aezi ai vremii .
— Sunt mentorii mei! s-a mirat leul. Pe lângă ei mi-am făcut ucenicia în ale scrisului, le-a spus însoțitorilor săi, privind nedumerit la cei care au trecut pe lângă el, fără să-l salute. Până acum, erau prietenoși și serviabili. Oare ce treburi importante și care nu suferă amânare i-au determinat pe acești maeștri s-o însoțească pe gerenuk din familia bovideelor și să năvălească peste membrii comisiei? s-a întrebat, fără să găsească, pe moment, niciun răspuns. Dacă aș fi fost în țara mea, această roșcată n-ar fi îndrăznit să se apropie de mine și de confrații mei. Aici, însă, văd că își permite să se strecoare ca un hoț apărat chiar de oamenii legii.
La scurt timp, președintele comisiei de validare a ieșit și, după ce s-a scuzat, vizibil incomodat, i-a spus leului că trebuie să mai aștepte un an pentru a i se decerna titlul de poet, că trebuie să adune mai multe comentarii și să se facă cunoscut și înțeles. Regele junglei s-a împăcat cu verdictul și s-a așezat și mai abitir pe muncă. A început să recitească clasicii și contemporanii, să scrie nu numai poezii sau povestiri, ci și ode, imnuri, tratate de filosofie și antropologie, și chiar summe universae, așteptând cu răbdare trecerea acelui an, al zecelea de când se afla la studii. Se plimba adesea prin parcuri și grădini, singur sau însoțit, vorbind și interogând pe oricine întâlnea, frecventa muzeele, bibliotecile și saloanele de lectură, făcând schimb de informații și de idei. Le spunea adesea însoțitorilor săi:
— Am început să cunosc oamenii după vorbele pe care le spun, dar, după ce am aflat atât de multe, îmi dau seama cât de puțin știu.
— Nu trebuie să-ți fie rușine să întrebi despre ceea ce nu știi. Doar prin întrebări vei ajunge la esența lucrurilor, îi răspundea măscăriciul, mândru de înțelepciunea lui. Nu vezi că aproape toți, așa cum de altfel se întâmpla și pe vremea primilor filosofi, se preocupă de a avea cât mai mulți bani și cât mai multă glorie și cinste și nu se îngrijesc de adevăr sau ca sufletul să le devină cât mai bun posibil?
— Ai dreptate! Așa cum am aflat de la învățatul care a coborât filosofia din cer pe pământ și a așezat-o chiar și în casele oamenilor, ignoranța este la originea tuturor relelor.
La data stabilită, s-a prezentat în locul știut. Respectuos și cu cei șapte ani din junglă, s-a așezat liniștit pe taburetul din fața ușii de la care aștepta un răspuns. Se gândea deja la întoarcerea triumfală, la reîntâlnirea cu familia și cu locurile dragi. Starea de euforie i-a fost întreruptă de intrarea în sală a porcului spinos cu coamă, despre care auzise că abia poate să guițe, dar să mai scrie și poeme sau să compună opere literare care să-l acrediteze pentru intrarea în Academia de poezie. „Ce-i cu acest porcupin aici? s-a întrebat leul mârâind în barbă. Doar nu crede că, dacă va influența membrii comisiei, învățați respectabili, de altfel, va putea intra în Forul suprem al înțelepților!” Porcul spinos ținea în membrele plantograde un pachet voluminos și își mișca botul scurt și bont când în sus, când în jos, mândru de corpul său acoperit din cap până în picioare de spini lungi și deși. „Ia uite și la acesta, parcă ar fi personajul lui Julian Barnes!” s-a mirat regele, amintindu-și cât de umile și fără personalitate erau aceste viețuitoare care trăiau la marginea junglei. Intuind ce avea să se întâmple, și-a îndreptat spatele, a dat a lehamite din membrele superioare și a ieșit spunând însoțitorilor săi.
— Dacă asta presupune să fii poet, mai bine ne vedem de ale noastre și ne întoarcem acolo unde se aplică cu adevărat legea leilor.

Liana STAMIN

JOC

când vor cădea pereții acestei zăpezi
vom fi mai vii decât țipătul nou născutului
căzuți din placente de gheață
violeți și îndrăgostiți de jumătate
ca măsură a pronumelui
noi
ne-am căutat prima oară prin fereastra
anotimpului unde lăsasem cealaltă moarte
contrafăcută
ninsoarea se înnoda la capătul așteptării
cuvântului meu
pe care-l pândeai
și știai cum să mă topești în tine eliberând
nodul
a rămas nedezlegat
eram doi și dincolo de înțelesul captivității
fără vacanțe de vară

REDUCERI HIBERNALE

ninge peste întuneric într-un opt culcat
iar fluturele dintre umeri înclină
echilibrul părului tău
roșu
șalul ce-ți curge pe brațe
încurcând mângâierea
trezit în sfârșit
aștept reducerile de iarnă
noaptea timpul se așază
în raftul cu solduri
ești frumoasă
întinsă în infinitul acela
vremea ta se consumă-n
iubire
eu n-am mai prins deschis
magazinul
nici ninsoarea n-a stat
numai gândul
de tine îmbrăcat
îmi atinge obrazul
topindu-mă
în doruri
nu te-am putut cuprinde
deși timpul
s-a dat pe degeaba

REZUMAT

unele plecări sunt chiar
interesante.
rămân în urmă
niște papuci
cu cinci numere mai mari și
o tabacheră fumată și
ziarul deschis la despărțiri
și lângă ușă,
agățată într-un cui,
o respirație
iar în baie o lamă
de ras.
unele cazuri sunt fericite.
palmele vor purta papucii și scrumul
și regretul și furia
se vor aduna
degetele vor plânge
apoi
sângele
tace.

GOGYOHKA

între respirația lui
și călcâiul ei
sunt umerii bisericii
ninsoarea le va separa
înhumările

Vasile TOMA

POEME

Însă atâta timp cât soarele
se prelinge ca o miere amară
printre ramurile desfrunzite,
atâta timp cât păsările care pleacă
îmi lasă acel sentiment de gară
părăsită, atâta timp cât clipele
îmi par niște elefanți
ce mă strivesc impasibili –
nici măcar darurile toamnei
nu mai pot aduce bucurie
asemeni unor măști de carnaval.
Acum e liniște de parcă viața
s-ar strecura pe sub ușă
sau prin vitraliile acelei biserici
ce ne privește cu îngăduință,
chiar dacă nu totul e sincer
în gesturile noastre.
Acum doar vântul mai amintește
tumultul iubirii, când vraja sărutului
era un tril de privighetoare
ce lumina amurgul inimii…

*

Și totuși, o promisiune mocnește
în fiecare tristețe – acum,
când ,,acasă” e doar un cuvânt
fără greutate, când ,,amurgul”
e-o rană fără leac și când
fiece cântec nu-i decât
un alt mod de a înțelege speranța.
Acum simt că aș putea râde
și plânge în același timp –
la fel cum aș putea fi
deodată și rege și bufon;
fiindcă toamna nu mă îndeamnă
la visare, ci la iubire, iar
flăcările din sânge închipuie
acel joc al primăverii
când nici măcar cristalul veșniciei
nu rămâne același!

ÎNTRE LACRIMĂ ȘI AMURG

,,Luna ca o limbă de câine”
Fănuș Neagu

Când simți nevoia de a fi singur,
de a sta cu tine față-n față
și de-a te întreba dacă ,,acasă
înseamnă ,,iubire” și dacă ,,a visa”
înseamnă ,,a trăi” –
va trebui să cazi în genunchi
în fața inimii tale, să-i asculți
muzica luminoasă și să realizezi
că nicicând nu-i târziu
să fii și tu un fel de rază…
Dacă nu te vei rătăci înlăuntrul tău,
vei vedea cum cerul coboară
pe pământ asemeni soarelui
pe buze de muguri; și vei înțelege
de ce munții întruchipează
ideea de singurătate –
și de ce marea e însăși pielea ei!

*

Uneori descoperi umbra singurătății
în vâlvătaia sărutului; atunci
privești cu mai multă îngăduință
tot ce înseamnă lacrimă și amurg;
chiar dacă lacrima nu mai e acea
picătură de înger care aducea
atâta înseninare încât amurgul
părea un leagăn al zorilor…

Dar ce sperie iepurii neliniștii tale?
Pașii înșelători ai veșniciei?
Țipătul tainic al ierbii?
Flacăra întunecată a clipei?
Iar marea singurătății tale
ce-o clatină? Golul
zădărniciei? Sau doar Luna
aceasta ca o limbă de câine?
De-aceea cauți adăpost în bârlogul
lupilor și-n vara aurului?

*

Sigur că există drumuri
care nu duc nicăieri
și umbre care nu însoțesc pe nimeni –
așa cum există sunete
care nu spun nimic.
Dar există și vântul din inimă
și valul ierbii de la țărmul uitării.
Există zile întunecate
și nopți luminoase –
așa cum există ochi ce nu văd
și urechi ce nu aud.
Însă există și muguri și cruci
și ploaie și foc și pâine și rugină
și alte milioane de lucruri
pe care le știi și pe care nu le știi –
cum nu știi de unde vii
și încotro te îndrepți…
Și toate acestea –
pentru a ajunge să cunoști Iubirea,
cea care tulbură mersul lumii,
dar limpezește mersul stelelor!

*

O, nu poți să te vindeci de dragoste
așa cum pasărea nu poate
să se vindece de zbor!
Și nu poți să te rupi de lacrimi
cum nu poți să te rupi
de copilărie; chiar dacă, uneori,
lacrima e-un ciob de oglindă;
chiar dacă, uneori, copilăria
e-o vagă promisiune.

Însă atâta neliniște e-n inima ta
încât auzi amurgul coborând!

Nu-ți pare rău de clipele trecute,
ci de cele ce vor trece fără tine…

Ce poate înclina, totuși, balanța –
de partea luminii?

ECOURI DE TOAMNĂ

Imaginea acelui sfârşit de Noiembrie
mi-a rămas pe retina memoriei
ca un clişeu în ,,sepia” –
care îmi pare cu atât mai depărtat
cu cât vâlvătaia amintirii
mă cuprinde mai tare.
O, cât aş vrea să reîntorc acele clipe
când lumina rădăcinilor îmi dădea
încredere în pasul următor
şi când neliniştea mamei
îşi găsea adăpost în privirile tatei!
Acum, în sânge mai pâlpâie
doar instinctul de supravieţuire,
în timp ce bruma luceşte amar –
precum colţii de lup
pe sub genele Lunii…
Acum mai caut doar prietenia
păsărilor și-a copacilor;
fiindcă-mi dăruie acea dulce tristețe
a cântecului și-a fructelor coapte!

Gina ZAHARIA

singurătate

în fiecare seara își așterne un preș pe marginea lunii
scutură teii sub care adoarme de obicei
și își spune rugăciunea cu voce tare
cât să binecuvânteze calea dintre lumină
și întuneric
apoi își aduce o fântână mai aproape aproape
să-și stingă dorul
pe care l-a urcat acolo când încă nu știa
că drumul dintre noi e un lan de tăceri
care pârjolește
singurătatea

fotografie de colecție

te-am căutat în toate peșterile pământului
în apusuri tropicale și-n croaziere de lux în vitralii cu lebede și dominouri perfecte
dar te-am aflat într-o carieră de lumină erai printre condamnați
condamnat pentru tăcere
pentru inima ta ca o pernă de ace
ca o fiară încolțită de viperă
ca o viperă ucisă de propriul venin

și te-am adus într-o fotografie de colecție
acolo trăiesc sărbătorile întoarse de la rugăciune
(le-am văzut deseori scăldându-se în gânduri verzi și albastre
înconjurate de păduri tinere)
acum știu că poți evada la orice răscruce
în pumnul căreia vor fi rămas
aurul și sarea
deopotrivă

partitura de astăzi

și s-a înălțat deodată în crezul meu
o fortăreață
mă așteptam s-o întâlnesc dar poate mai târziu
era așezată la răspântii
în dreapta înfloriseră macii în stânga se copseseră fragii
și mai departe era noapte
avea ziduri atât de înalte încât doar cerul scutura petale de crin
dincolo cineva cânta la pian
dumnezeiește

mi te-am imaginat pe iarba proaspăt cosită lângă izvorul
care ajungea la mine
mi te-am imaginat rupând note de suflet
îți auzeam inima respirația și mângâierile pe clapele acelea
atinse de dor
toate erau ale mele
toate erau ca ninsoarea de mai într-o lume oarbă

apoi m-am rezemat de liniștea mea și m-am încuiat
în partitura de astăzi

prizonieri

iată noaptea își descheie cămașa îi simți respirația
ți-e dor de foșnetul luminii în felinare de ceară
aprinzi stele ai furat jumătate de cer
le arunci la pieptul meu
să ardă sălbatic
știu ai făcut din ele un foc cât vulcanii ăștia de ne țin prizonieri
în trupul dragostei

pe frontul nostru visele nu au vârstă
aș locui acolo pentru o vreme cu toate leacurile din care m-ai îmbătat
cu războaiele pe care le-am pierdut
de dragul tău
câte poteci am urcat împreună spre iarnă
toate au înflorit
erai călătorul care-mi duceai iubirea spre creste
cu ochii închiși

încrezător

aș fi inundat continente cu nedumeririle tale
aș fi renunțat la culorile de companie
din respirația unui mâine
încrezător
aș fi fost ucenicul
care umple ulciorul cu scene de dragoste
aș fi jucat în cazinourile norocoșilor fără nume
poate aș fi trișat cât să ai visteria plină cu mine

dar am întârziat într-un tablou de iarnă
mi-era cald în puzderia aceea de gânduri imaculate
am găsit acolo toate viorile mele înghețate
în cântece platonice
trăgea de timp cred că era gelos pe soarele care încă mai zgâria
scări babilonice între mine și tine

ghicitul în stele e un mijloc de comunicare
din pridvor mă zărești când curăț noaptea de gri
amprenta setei mele mai e pe inima ta
iată spiridușii dorului se dau în leagăn
pe o pojghiță de lumină

Silvia Ioana SOFINETI

dereticare

azi îmi fac curățenie în suflet
pun deoparte gândurile bune
poate îmi vor mai folosi cândva
arunc la coș toate dezamăgirile
frustrările, oamenii răi
pun în cumpănă sentimentele
mă întreb care în ce sertar ar trebui puse.
unele sunt de expus pe raftul ochilor
altele sunt de uitat într-un colț
dar nu de zvârlit
cine știe, oi mai întâlni pe cineva
pentru care să-mi trebuiască.
pun în mănunchi într-o vază visele
să se împlinească sub lumina lunii
iau cântecele și le pun în cutia de șervețele
să scot pe rând, câte unul pentru fiecare stare
iau cuvintele și le separ în plicuri
pe litere și pe domenii
păstrez la îndemână doar sunete
sunt suficiente pentru un suflet liber.

renunțare

parchetul scrijelit poartă urmele
fotoliului tras în grabă
atunci când ai plecat.
nu se mai oglindește în el nimic
în afară de umbra surâsului ferestrei
deschise larg spre noapte.
caut printre greieri sunetul pașilor tăi
mă lovește tăcerea peste urechi
drept pedeapsă pentru întârziere
unde eram când te-ai dus, nu știu
pluteam pe undeva, printre pânzele de pe șevalete
printre pensule murdare de imagini
încă neformate.
privesc întunericul și decid
că nu e cazul să te urmez.