Literadura nr. 4 (2)

Luminița ZAHARIA

cînd legenda ţi-o ia înainte

cînd legenda ţi-o ia înainte
nu-ţi rămîne decît să nu te dai de gol
hainele noi ale împăratului

e o poveste genială
din care se poate învăţa
cum să stăpîneşti fanii în delir
cum să pui ierburi în clondir
desigur, pentru visat…

cînd legenda ţi-o ia înainte
nu-ţi rămîne decît să stai ascuns
sub o frunză de palmier
bine camuflat
cu ochelari antireflex şi
deodorant fără feromoni
nimeni să nu te ghicească
nici telepaţii
nici cotrobăitorii
nici copiii

şi aşa, în disjuncţie totală
să trăiţi pînă la adînci bătrîneţi
legenda în bătaia reflectoarelor
tu – sub frunza de palmier
într-un pact just al umbrei cu lumina

***

rău platnic în iubire

rău platnic în iubire
sufletul tău
a fugit pe coclauri
eu nu ştiam că abandonul
pe pămînt se pedepseşte cu lauri

eu nu ştiam că cine fuge scapă
că uleiul nu e miscibil cu apă
că iubirea e o groapă
care tot creşte cînd carne smulgi din ea
că nu toţi oamenii au stea logostea
şi tot aşa
şi tot
aşa…

în fiecare zi aplic formula
dobînzii accelerate
şi mi-e o teamă de moarte
că zerourile curînd vor umple universul
că din cea mai albastră carte
se va şterge fără regrete versul
muza îmi strigă iarăşi, ofensată:
mai poet ca poezia ta
nu vei fi niciodată!…

***

traducerea şi adaptarea

viaţa mi-a spus abia la final:
nu am nevoie de tocilari
de copii cuminţi cu mîinile la spate!
ăştia care dau din coate
care ies în faţă şi-ncep propoziţia cu Eu
vor fi mereu mai productivi
atît aici, cît şi peste rîu!

ăştia gen gîscă-n apă, poale-n brîu
sparţii-n figuri, ăştia cu mapa
ca bonus vor primi încă un an!
ce să facă un visător în cazan
cu maniere şi suflet frumos
dacă nu se zbate spre ieşire
dacă nu-şi împinge aproapele cît mai jos?!
cum să scape ăştia predispuşi la iubire
aşa moleşiţi şi tăntălăi, ceva de speriat?!

eu am tăcut, ea a tooot zbierat.
m-am uitat la viaţa mea
ca la un film într-o limbă străină
tot aşteptînd să vină
de undeva
traducerea şi adaptarea
acum trec rîul…
puteam să aleg marea?

Poeţi chinezi clasici

Ion ROŞIORU

Ho King-ming (1483-1521)

Cântecul râului

O, ce adormitor şi dulce e murmurul acestei ape.
De-a lungul ei în seara asta culege servitoarea
flori.
Curentu-ţi antrenează luntrea ce nu mai e deloc
aproape
În timp ce mie, solitară, mi-s umezi ochii visători!

Wang Po-tsing (177-217)

Îndoială

Că ai revenit acasă.
Rândunică, nu zic nu.
Un gând însă mă apasă
Şi anume: eşti tot tu?

Tsong Po-hua

Iarnă

Zăpada albă şi frunzele galben-închis
Trag pe această lume o pătură miţoasă.
Îţi recunosc ardoarea pecetluită-n vis
Să vină primăvara-ntru totul somptuoasă!

Lieu Ta-po

Frunze moarte

Dacă ar fi să fii un licurici
Şi dacă-aş fi la rându-mi licărire,
Nicicând nu m-ar ajunge vântul nici
Alt fenomen încât să-mi ies din fire!

Li Tong-yang (1447-1516)

La <>

Apa lacului, se ştie, dă copacilor vigoare,
Florile fac ca liana să arate şi mai bine.
Vin adeseori la templu şi plonjez în contemplare
Fără să-l cunosc pe bonzul ce rămâne lângă mine!

Me-Cheng

Voi, două stele

Voi, două minunate stele luminoase,
Mă tem enorm că-n zori vă veţi fi stins.
Frumoasa mea, cea mai între frumoase,
Închide, te rog, ochii cu care m-ai învins!

Li Li-wong

Culegând lotuşi

Culegând lotuşi, nu cântaţi decât cântecul lor
Şi nu le faceţi confidenţe vecinelor voastre.
Pe malul râului admiratorii v-aşteaptă cu dor
Contemplând culegătoarele şi florile albastre.
Ascunşi în tufe nu le simţi dintr-odată parfumul,
Dar de îndată ce te-ndepărtezi el te urmează.
Arta de a-mi seduce iubitul îmi dezvăluie drumul:
Îi permit să mă admire cât distanţa o păstrează!

Tchang Tseu-ye

Frumoasa cântă din flaut

Norii-s uşori; flexibile-s ale sălciei crengi.
În casa-i ea îşi pune cele mai scumpe straie.
În solitudinea-i cântă la flaut minute întregi.
Mişcată, se ascunde în nori palida lună bălaie.
Buzele-i rumene? Doi boboci de cireş înflorit.
La etajul de sus se reazemă uşor de balustradă.
Mătasea bluzei e subţire şi mâinile i-au amorţit.
Pătrunde muzica ei în pădurea givrată şi, iată,
Surprinse, florile din codiţele lor se desprind.

Ioana BOGDAN

Unsă

Bărbatul meu răsuceşte un cuţit când se întoarce
cu faţa la zid să doarmă. Tata
e cel mai tare bărbat din istorie.
Nimeni nu m-a trişat, nu mi-a furat
tinereţea şi speranţa, credinţa şi realitatea,
nu mi-a dat visul şi mi l-a luat.

Anahid pictează femei roşcate cum cad
din bărbaţi, ţipă. Pentru că nu găsim nici o culoare
pentru ţipăt, bărbaţii rămân goi, căscaţi şi tâmpi ca uitarea.
Nici pentru uitare.

Asemeni tatălui, copilul meu răsuceşte şi el un cuţit.
Deşi nu s-a născut,
are forma boabei de lacrimă, sfârtecă
întunericul cu dinţii, se înfige aşa puternic în lumină
că mă uimeşte.

Pe mine mă găsiţi aici. Cu poezia nu vă puneţi.

Când am muşcat din partea sărată

Când
am muşcat din partea sărată a covrigului,

mi-am amintit
de tata care până la şaizeci de ani s-a crezut
nemuritor
– i-am zis că e mai poet ca mine,
a râs, păi nu ştii câte poezii i-am scris mă-tii
tu n-ai scris nici pe sfert –

mi-am amintit
că mi-am suflat nasul în volanul rochiei –
ploua intermitent, sălbatic peste Bucureştiul care frigea
ca o căldare cu păcate –

când îmi uscam picioarele ude sub strană,
stăteam cu mâinile în poală ca sfinţii,
capul uşor adus într-o parte –
m-am întrebat ce caut, ce Dumnezeu caut eu în Biserici,

oameni ca mine ar trebui să izbească uşile de pereţi,
sau să fie ei înşişi uşi izbite,
să fie porţi, să se închidă la o simplă
bătaie de inimă
în plus,
ar fi trebuit să-nvăţ
de la curve cine are dreptul să intre şi cine nu –

Atunci
ai intrat tu, ţi-ai mai turnat o sută de votcă,
mi-am amintit iar de tata şi ceasul lui lipit cu scotch, mi-a spus:
cadranul ăsta albastru mă ajută
să percep timpul.

Tu erai beat mort. Tata
percepea timpul prin cadranul albastru.

De ce sunt poeţii trişti

Abia atunci te-am iubit. Când într-o seară,
mama mi-a arătat blocurile
aneleului. Căscam gura la clădirile noi –

locuite de tineri, mulţi tineri –
mi-a zis când tocmai ieşeam din cartierul Brâncuşi
ca să intrăm în Drumul Taberei
unde am recunoscut
muşcatele din geamul mamei. Aţi avut şi voi
un cartier al tinereţii, i-am spus,
dar eram deja cu gândul

la Biserica Armenească, la şantierul de vizavi,
la tinereţea mea cu îngeri
în pervazul ferestrei.

De ce-or fi poeţii trişti, m-a întrebat deodată mama.
Taică-tău şi-a trăit vagabonţia cu zâmbetul
pe buze. O femeie, o sută de femei,
mai multe femei decât perechi
de nădragi.

Dacă poeţii sunt trişti de ceva, i-am răspuns,
atunci sunt trişti din cauza tatei.

În timp ce mă asculta, mama
îşi căuta cu gâtul întins tinereţea
în ferestrele aurii.

Abia atunci te-am iubit.
Când nu mi-am recunoscut
strada pe care mă născusem.

Zeno HALUPA

-Artemis n-a avut niciodată curajul
să-l supere pe Hades cu ceva, doar
nu ţinea morţiş să-şi afle vreo
căprioară aruncată la Cerber.
-Biblia, filosofia delirului şi bucuria
de-a sări în mormânt de pe
trambulină mi-au fost singurele
motive de a nu mă sinucide.
-Îi muşc pe oameni doar ca să-mi
încălzesc dinţii în carnea cuiva; iată
cât de frig poate fi în gura unui
filosof…
-Prima filosofie cu ciocanul a fost
înfăptuită de către diavol, prin
crucificarea lui Iisus.
-Mi-e ruşine să-mi ridic pumnii
împotriva Celuia care Şi-a sacrificat
palmele pentru mine.
-S-a pus lacăt pe mitologia antică
greacă (poate era şi cazul ca epoca
modernă să se penseze de zeii săi).
-Afrodita şi-a dat seama că nu este
chiar atât de frumoasă pe cât se
considera, aşa că s-a transformat
într-o poezie proletcultistă.
-Artemis, după Moartea căprioarei,
şi-a pierdut minţile şi a fost
internată într-un sanatoriu, acolo
primind îngrijire de la Diana,
versiunea ei sănătoasă, din
mitologia romană.
-Demetra a descoperit Biblia, şi
singura dorinţă care o mai macină
acum este aceea de a-L cunoaşte pe
Omul care poate despărţi grâul de
neghină.
-Hades, delirant de ceva timp, îi tot
porunceşte-Cerberului să-şi aşeze
capetele în scara pisicii.
-M-a ajutat enorm să-mi pun nişte
clopoţei în coada ştreangului,
pentru a auzi zornăitul morţii ori de
câte ori vreun gând sinucigaş îmi
dădea târcoale.
-Sunt calificat să mor; am certificat
de naştere.
-Ce bine că m-am lepădat de
ştreang – epitrahilul sub care
diavolul îmi promitea să-L ierte pe
Dumnezeu pentru fiecare om creat.