Spații culturale nr. 62 (9)

Petrit NIKA

Petrit Nika este un poet albanez, născut la data de 9 iunie 1975, în regiunea Puka din nordul Albaniei. A absolvit în anul 2000, Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii Tirana.
Debutează în 1997, cu volumul de versuri „Mëngjes në Alpe” (Dimineţi în Alpi), editura Toena, Tirana. Continuă să publice, de atunci şi până în prezent, mai multe volume de poezie, printre care: „Trembëdhjetë përralla pelegrine” (13 fabule pentru copii), 2005, editura Ymeraj, Fier, „Kur qeshin sytë – antologji poetike” (Când ochii râd – antologie de poezie), editura Europrint, Vlora, „Fuga Temporum” – poezii, editura Tringa Design, Tetova, „Qenia Brenda enës” (Existenţa din interiorul carcasei), 2010, editura Skanderbeg books, Tirana, „Shtëpia e qenies” (Casa fiinţei) etc. Este colaborator al mai multor reviste şi gazete de prestigiu din Tirana: Tema, Fjala, Republika, Metropol, Standard, Shekulli, Panorama, Telegraf, Gazeta. Este laureat al Festivalului Naţional de Poezie, organizat de suplimentul cultural al gazetei Fjala (Cuvântul), din 2004, unde obţine premiul al III – lea, iar în 2010, obţine premiul al II – lea la Concursul Naţional de Literatură, organizat de Ministerul Culturii din Albania.
(prezentare şi traducere: Oana Anca Ivan-Glasu)

Octombrie, la miezul nopţii
(„Mesnatë tetori„)

În luna octombrie, în miez de noapte, ceaţa alunecă
în spatele copacilor albi, precum fantoma unui eunuc
ce se fereşte a fi zărit.
Sub presiunea tăcerii,
se aud doar zgomotele lăuntrice ale conştiinţei
cu sunete-necate ritmic, ca nişte pietre
ce se rostogolesc în adâncul prăpastiei.
În paturi dorm asupritorii zilei –
şi simţi cum aerul umed al nopţii autumnale
te umileşte cu vestea libertăţii…
În paturi dorm toţi ucigaşii de ieri,
în timp ce victimele lor
iau cu ele în infern ultima lumină
pentru a le-o înapoia călăilor de mâine.
Nimic nu strică liniştea acestei nopţi,
poate doar uşoarele trosnituri ale uşilor amintirii.
Dorm hoţii, îngâmfaţii, bârfitorii, snobii, poeţii…
dorm toţi şi par mai minunaţi
ca niciodată, dar tocmai asta ei nu ştiu…
În deşert dorm scorpionii,
în ocean adorm pe rând caracatiţele
şi cobrele în selvă dorm.
E o noapte de octombrie în lumea întreagă
simţi că fiecare lucru e pe undeva
chiar dacă se mişcă sau doarme.
Doar ceaţa alunecă timid
pentru a nu întrerupe liniştea…

Elegia a VI-a (din ciclul “Elegiile Ploii”)
Elegjia e gjashtë

Orice ai face ploaia este nomadă şi oarbă,
fără casă, fără avere, fără patrie,
o fugară enigmatică precum Homer,
prin provocatoare insule elene,
rătăcitoare condamnată ca şi Ulise,
dar fără să spere la Itaca proprie,
(pentru ploaie nu există nicăieri în lume Itaca),
confuză faţă de toate şi de sine,
confuză faţă de cauză şi scop,
de durere, bucurie, iubire, ură,
faţă de euforia autorecunoaşterii, îndoielii,
naşterii, perpetuării şi morţii,
fiind fără fiinţă,
un lucru transformat în simplă materie
clară sau nestatornică,
fără memorie istorică şi predestinare
privat de concepte
chiar semnificative şi absurde, asta da.
Totuşi este ceea ce este;
poate fi spus, se poate simţi,
de-a lungul timpului, de-a lungul anotimpurilor,
de-a lungul vieţii,
până în ziua crucială a judecăţii,
când deasupra oricărei alte fiinţe şi pentru ea
predestinarea sorţii se sigilează –
şi pentru ploaia fără de moarte
– cu MOARTE.

Iarnă interioară

Pe stradă soarele albeşte pământul îngheţat,
nu ştii ce să faci în afară de a-ţi fixa propria apocalipsă
în celuloidul infantil al copilăriei triste,
dintr-un timp nedatat, împins prea departe,
încât pare să fi fost mereu doar un vis,
cu solitudini de neclintit şi iarnă aspră.
Te întorci de nicăieri şi îţi apare imaginea,
afară străluceşte soarele rece al lunii de iarnă,
crengi de copaci dezbrăcate se lasă aiurea,
bate crivăţul şi acoperişurile se scutură,
încă de la trei ani ai în creier imaginea asta.

Aşa a fost, aşa ai văzut atunci,
soarele amiezii – iarnă cu avalanşă;
prin excelenţă experienţele au deja semnele smogului,
esofagul amintirii e căptuşit cu pete de nicotină,
cu frontiere delimitate nemăsurate,
încât regreţi copilăria fără acoperiş,
rămasă pe o stradă veşnic necunoscută,
unde suflă crivăţul şi soarele albeşte pământul mort.

Cum să nu înţelegi biblia când biblie eşti tu însuţi,
nu se ştie cum scrisă şi nici când,
biblia eşti tu, eşti lumea în sine,
lumea prin ea însăşi măsoară anii în yarzi,
imagini din toate părţile ţi se-nvălmăşesc în creier,
dinăuntrul şi din afara lumii.

Postumă a taţilor postmoderni
(Postumi i etërve postmodernë)

Paternitatea este aidoma literei A sau o cârjă dublă
originea şi acoperişul unei case genomice
nimic mai mult.
Răutăcioasă, lumina lunii se varsă din cer
peste livezile de măslini gri ale lui Odiseu peste care se uită
dubios Telemah
măsurând din ochi împărăţia sa vulnerabilă.
Paternitatea este un blestem necesar
o ştampilare a viitorului vieţii
cal şi nutreţ şi grajd sigur.
Cu sudoare şi sânge
se hrănesc hormonii curajoşi ai generaţiei viitoare.
Dacă alunecă
sau cad
sau se pierd
se transformă din nume în ID-uri
precum mărcile pe etichetele mărfurilor industriale.
Am cunoscut taţi atât de fericiţi
precum aerul sub forma lămâii încreţite.
Taţi înşelaţi fără limită
care hrănesc prin sudoarea şi sângele lor
copiii bastarzi ai taţilor necunoscuţi
taţi care mestecă pâinea cu sare şi orgasm
odihni-se-vor în pace, răbdarea înseamnă bunătate veşnică
taţi care n-au înţeles niciodată rolul lor în fanteziile
serii când în casă-i înconjoară dragostea
soţii visătoare, copii flămânzi în obor
apariţii misterioase şi inexplicabile
tăcere, degete trosnite, confuzie deplină
fum de ţigară, rachiu tare, piper,
orori masochiste ca însăşi condiţia de TATĂ.
Curând, taţii vor fi vagabonzi precum câinii
sau nu va mai exista tată sub aureola calmei maternităţi.
Aruncând o privire verticală în timp
pricepi cauza pentru care s-au inventat mărturisirile
alfabetul, cântecele, poezia, teatrul, filosofia,
politica, trădarea, necredinţa, minciuna
banii, drogurile, miturile şi cultele.
Paternitatea, este un simplu A literar
fără îndoială total suspect
în alfabetul trunchiat postmodern.
Cum astăzi dubioasă
este chiar existenţa lui Dumnezeu şi a istoriei.

Valeria MANTA TĂICUȚU

Cântecul de lebădă al iernii

câteodată, soarele își aduce aminte de primăvară
și devine mai tandru cu frunzele de caprifoi,
le șterge rănile ca și când pe el l-ar durea
toate acele urme ale războiului cu zăpada.
sus încă mai pândește un ochi nemilos,
bolnav de cataractă și sătul de rugăciunile prelinse
odată cu limbile de foc ale atâtor biserici arse.
corul sutanelor, atât de sever sub jaf, atât de
perfid insinuat, cu fumul de tămâie, și lemn,
și icoane învelite în jar, sună pierdut ca
vântul prin caprifoi.
aici florile mici, să încapă – corăbioare de zahăr
în mâna pufoasă a Maicii – încă dorm ostenite
sub pleoapele frigului.
ochiul de sus nu le vede încă, înșelat de
puzderia albă a ghioceilor, de cântecul de lebădă
al iernii – atât de grațioasă cândva, atât de
îndurerată și hâdă acum.
în preajma astronomicei morți a înaltului ei.

Penitență

în miercurea cenușii miroase a flori și a pene arse,
lacrimile trec din ochi în ochi,
în secundele dinaintea rugăciunii;
aici nicio privire nu mai e limpede,
nici gândul – izvor a toată slăbiciunea și teama –
ardem flori, ne presărăm cenușă în păr
pentru domolirea poftelor de primăvară.
sus, clopotele sună a mustrare,
umbrele lor se rostogolesc peste crucile din cimitir,
peste cuvintele din penitența domestică a infernului;
cenușa din păr naște vrăbii și porumbei
de îmblânzit văzduhul.
suntem de sticlă sub vămi, sub poruncă,
de-aceea rugăciunea e transparentă,
fragilă în ziua ce crește încet, ca o boală în trup;
în miercurea cenușii, sufletul e gol,
poți scrie versuri pe el,
cât să-l minți, cât să-l îmbraci, cât să nu-l crezi.

Istorie literară

Ionel POPA

SPAŢIUL LITERAR în ROMANUL ROMÂNESC*
(inventar fenomenologic)
Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi și noi”(1863): Spațiul bazar

Din prima pagină a romanului ne întâmpină un semn spaţial: scara; urcarea şi coborârea ei au conotaţii simbolice:
„Într-o dimineaţă [atenţie la momentul temporal] din luna octombrie, anul 1814, un june de 22 de ani […] sta în scara caselor marelui postelnic Andronache Tuzluc, rezimat de stâlpii intrării şi absorbit în nişte meditaţiuni […]”, (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, Ed.Minerva, col.Patrimoniu, 1985, p.13). În vreme ce el medita, „uşa scării se deschise şi se arătă înainte un arnăut îmbrăcat numai în fir, cu pistoale şi iatagan la brâu”[azi i-am spune bodygard]; ca în basmul popular, obiectul vesteşte sosirea stăpânului. Apoi se auziră „paşii cei leneşi şi gravi ai marelui postelnic, care cobora scara cu o cadenţă simetrică” (p.13). După protocolul prezentării şi primirea „darurilor”, tânărul Dinu Păturică, urmând pe vătaf, urcă scara pe care coboară boierul fanariot, trece printr-o „sală” şi o „galerie cam întunecoasă”. Vătaful se opreşte în faţa unei uşi şi zise lui Dinu: „- Iată odaia ce ţi-am găsit pentru locuinţă” (p.16). În această odaie îşi petrece cea mai mare parte a timpului: „După ce pleca boierul la curte, se ducea la vătaf şi-i făcea o mulţime de linguşiri; apoi [..] se închidea în camera sa şi se da cu totul la citit şi la meditaţiuni” (p.33), citea pe Plutarh, Cesar şi… „Machiavel”.
După ce inspectează „repede şi dispreţuitor” odaia, Dinu „deschide fereastra” şi se uită în curte: „o văzu plină de găini, gâşte, raţe, claponi”, iar din bucătărie i se înfăţişează înaintea ochilor „mulţimea de tingiri de diferite capacităţi în care se pregăteau cele mai gustoase bucate din Fanar”. În curtea boierului nu vede nici o altă construcţie, ci doar obiecte care arată bogăţia şi lăcomia, adică numai ceea ce este trecător în viaţă. Privind toate astea, Dinu îşi zice în sinea sa: „Iată-mă, în sfârşit, ajuns în pământul făgăduinţei; am pus mâna pe pâne şi cuţit; curagiu şi răbdare, prefăcătorie şi iuşchiuzarlâc, şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca ale acestui fanariot” (p.17). La nivelul romanului lui Filimon, ceea ce¬-şi zice în sinea sa Dinu este echivalentul celebrelor vorbe ale nu mai puţin celebrului personaj al lui Balzac: Rastignac de pe culmea cimitirului Pere Lachaise se adresează Parisului „- Între noi, acum!”.
Pentru Dinu Păturică începe urcuşul pe scara materială şi socială. Dar pentru a ajunge ca fanariotul, Dinu va trebui să urce şi scara femeii. Dinu (în calitate de păzitor al Duducăi la porunca lui Andronache, „iubitul” acesteia) ajungând la casa Duducăi „intră pe portiţa cea mică, sui scara şi se puse jos, în pritvor, pe un pat de scânduri” (p.47) în aşteptare. Interioarele casei Duducăi dau seama de condiţia ei de amantă a boierului fanariot. Fiecare obiect şi fiecare gest sau vorbă reflectă viaţa de lux a femeii lipsite de orice principiu moral. Semnificativ e felul, dar mai ales ordinea în care Dinu cunoaşte odăile reşedinţei Duducăi. Această ordine sugerează scara pe care urcă Dinu de la situaţia de păzitor al femeii, la cea de amant şi părtaş în pactul pentru ruinarea boierului. Ultima treaptă a acestei scări este „camera de culcare” a Duducăi, unde cei doi pecetluiesc pactul.
Pe simbolistica scării e construit teribilul blestem „biblic” pe care Ghinea Păturică îl aruncă asupra fiului care îl reneagă şi îl alungă când vine la el în Bucureşti: „- Dumnezeu, care cunoaşte şi vede toate, să nu-ţi ajute, fiu blestemat ce eşti! El, care te-a înălţat atât de mult, te va pogorî mult mai jos decât unde te afli. Aceste bogăţii câştigate prin nelegiuiri ţi le va risipi cum risipeşte vântul praful după arie. Cum mă goneşti tu pe mine, să te gonească îngerul Domnului în toată viaţa; să nu ai prieteni în nenorocire, să umbli din casă în casă cerşind pâne, ca să-ţi astâmperi foamea, şi o treanţă, ca să-ţi acoperi goliciunea; să linguşeşti toate tarafurile şi toţi să-şi bată joc de tine. În chinurile boalei tale să nu aibi pe nimeni care să te mângâie şi în vedeniile tale să-ţi stea dinainte toate fărdelegile tale. Amin! Fie, fie…” (p.182-183). Blestemul părintesc se va împlini: Dinu moare întemniţat în „ocna părăsită”.
Curtea boierului pământean, banul C., se înfăţişează în opoziţie cu cea a fanariotului. Când trăsura lui Tuzluc intră în curtea banului C., „slugile bătrânului boier şedeau pe treptele scării [s.n.] şi îşi petreceau timpul vorbind şi râzând; iar banul […] şedea în pritvorul (balconul) casei, pe un colţ al unui pat lung şi citea din tetravanghel” (p.92).
Spaţiile în care sunt prezenţi Tuzluc, Dinu, Duduca poartă semnele corupţiei şi desfrâului. În aceste spaţii se pun la cale toate ticăloşiile posibile până la trădare de ţară (Dinu e actor principal în prinderea şi uciderea lui Tudor Vladimirescu). La polul opus, spaţiile în care sunt prezenţi banul C., Maria, fiica acestuia, Gheorghe, fostul vătaf al al fanariotului acum aflat în slujba banului, viitorul ginere, poartă semnele cinstei, generozităţii, bunei-cuviinţe, linişti şi fericirii.
Descrierea interioarelor este luxuriantă. Scriitorul insistă asupra „obiectelor cele mai apropiate şi mai uzuale” care, alături de alte detalii, sugerează nivelul economic, [moral], cultural” al personajului (Aurel Martin). Acest tip de descriere, prin simplu inventar, desfăşurată pe pagini întregi devine de la un punct încolo obositoare şi afectează construcţia şi naraţiunea. Ca exemplu menţionez capitolele „Scene de viaţă socială” şi „ Fă-te om de lume nouă, să furi cloşca după ouă!”, aşezate în „oglindă” (N.Manolescu). Sunt două tablouri care au acelaşi subiect: petrecerile sardanapalice, unul sus în odăile fanariotului Andronache, celălalt în „beciurile” lui Păturică. Sus e desfrâu şi risipă, jos slugile imită pe stăpâni. Odăile de sus poartă semnele unui crepuscul, domneşte iluzia statorniciei în bogăţie şi putere; „beciul” de jos are semnele grabei şi vicleniei slugilor de „a se ajunge”, speranţa ciocoiască. În capitolul „Ce dai să te fac ispravnic”, autorul configurează un spaţiu al corupţiei şi jafului.
În logica tezismului programat al romanului nu putea lipsi spaţiul judecăţii şi al pedepsei. Unul este „Ocna părăsită” unde, întemniţat de noul vodă pământean, Dinu moare; celălalt este piaţa publică în care este pedepsit cămătarul Costea Chiorul, tovarăşul de nelegiuiri al lui Păturică şi Duducăi, prin flagelare şi ţintuirea de stâlp. Vinovatul e purtat pe uliţele Bucureştiului până la locul execuţiei, „când esecutorul ridicase pe paţient în vârful picioarelor şi se pregătea să-i ţintuiască urechile la stâlp, clopotele de la câteva biserici ajunse până la auzul mulţimii”. În uliţa execuţiei, venind din direcţii opuse, se încrucișează două procesiuni mortuare. Răposaţii sunt Andronache Tuzluc şi Dinu Păturică. „Iată cum îşi terminară cariera vieţii aceşti trei sceleraţi. Întâmplarea voise ca ei să se mai întâlnească încă o dată, înainte de a se prezenta lui Dumnezeu spre a-şi da seama de relele ce săvârşiseră pe acest pământ.” (p.228), exclamă scriitorul mulţumit de ilustrarea moralei romanului său. Duduca fuge cu un turc dincolo de Dunăre. Pentru că a încercat să ducă aceeaşi viaţă ca înainte, turcul o leagă într-un sac şi îi dă drumul în Dunăre. Ca morala să fie completă, fără dubii, scriitorul opune spaţiului judecăţii şi pedepsirii pe cel al dreptăţii și răsplatei: Biserica Mănăstirii Mihai-vodă unde se săvârșeşte cununia religioasă a lui Gheorghe cu Maria. Gheorghe e răsplătit cu rangul de mare spătar de către noul domnitor pământean Grigore Ghica. Naş nu este altcineva decât vodă. Ceremonia are loc în ziua de 23 aprilie (s.n.)
Antiteza dintre cele două spaţii rămâne tezistă, fără nici un efect estetic: „ocna părăsită nu se metamorfozează într-un spaţiu al căinţei, iar cel al ceremonialului căsătoriei rămâne un mic document etnografic de epocă”.
Spaţiile exterioare, peisajele, atâtea câte există, şi ca imagine în sine, cât şi ca semnificaţii sunt la limita locului comun. Un posibil exemplu este descrierea unei nopţi de vară (p.53). Tabloului, în afară de obiecte, îi lipsesc culorile şi emoţia. Din descrierea de 17 rânduri poţi extrage o singură frază cât de cât literar-artistică: bolta cerească „era plină de o lumină magică, luna, a cărei palidă şi dulce faţă împle de dor şi ardoare inimile simţitoare, sta atârnată printre turlele mitropoliei […] Această maiestoasă şi dulce tăcere era întreruptă câteodată de suspinele unei privighetori, care cânta durerile sale ascunsă într-o dumbravă de lilieci din grădina Mănăstirii Antim”. Mă despart de opinia lui Tudor Vianu care afirma: „Sunt, în Ciocoii vechi şi noi, câteva tablouri de natură prinse de un penel dibaci”. Nicolae Filimon e un citadin imun la fiorul liric ce-l poate trezi „maiestoasa” şi „dulcea” natură, în dimensiunea ei terestră ori cosmică.
„Ciocoii… sunt un roman al Bucureştilor, un roman citadin”. Aprecierea lui Şerban Cioculescu e cam exagerată, dar vorba aceea: ce-i al cezarului trebuie dat cezarului. Pionieratul trebuie respectat şi preţuit, dar până la Bucureştiul lui Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Cezar Petrescu mai e cale de străbătut. Venerabilul critic notează mai departe: „Bucureştean prin naştere, scriitorului i-a fost dat să lase o neuitată imagine a Capitalei […], Bucureştilor de altădată! În arhitectura lui pestriţă […] în multiplicitatea aspectelor sociale dintre anii 1814-1825, aceasta este imaginea obiectivă, cu aparenţă de fantastică dioramă[…]”. Dintre cei din siajul lui Cioculescu citez pe Teodor Vârgolici: „[Filimon] a surprins cu un adevărat realism culoarea locală, atmosfera specifică. De la aspectul vestimentar al personajelor şi până la descrierea Bucureştiului cu grădinile şi edificiile publice, cu ambianţa şi decorul sălilor de spectacol, cu mahalalele lui, totul este notat cu precizie, cu un fin spirit de observaţie , cu un remarcabil talent descriptiv, în imagini vii, autentice […]”. Criticul a uitat să treacă printre „imaginile vii” bucătăria cu tot ce produce ea! Diorama pe care o presupunea Cioculescu, imaginile vii identificate de Vârgolici e/ sunt de fapt doar o înşiruire de stampe. Descrierile, realizate prin simpla enumeraţie, sunt saturate de fotografierea amănuntelor de arhitectură şi geografie urbană. Exemplară pentru tehnica descrierii şi valoarea strict documentară rămâne descrierea palatului domnesc al lui Caragea-vodă (p.23-24). Această descriere [ca şi altele, vezi de pildă p.226-226] e curat hartă topografică. Ceva mai animate sunt tablourile cu „scene din viaţa socială”: petrecerile bucureştenilor la „iarbă verde” sau la „grădină”, plimbările familiilor boiereşti cu trăsura pe „Podul Mogoşoaiei” şi la „Tărgul din Afară”, şi bairamurile, ca cel de la Andronache Tuzluc.
„Filimon are, afirmă George Călinescu, pe alocuri intuiţii balzaciene. Îndeosebi e remarcabilă la el preocuparea de precizie topografică, în care pune minuţie şi acel realism fantastic tipic la Balzac”. Preluând observaţia lui Călinescu, critica postbelică (mai ales cea epigonică) a bătut monedă pe realismul lui Filimon. Acest avânt a mai fost temperat de Mircea Anghelescu la a cărui opinie mă raliez: „Ceea ce a fost interpretat ca realism şi un punct important pentru care cercetătorii l-au apropiat de Balzac, este de fapt consecinţa unei vocaţii neînfrânate de istoric, căci nu poate fi numit realism, în sensul obişnuit [literar-estetic] al cuvântului, efortul de investigare, minuţia cercetătorului şi geniul sintetic al scriitorului care recompune o epocă întreagă […] din elemente disparate ale unor informaţii adunate, controlate şi coroborate cu un desăvârşit spirit critic [şi de observaţie]. Istoricului, şi nu scriitorului realist, îi aparţin descrierile de interioare, de ceremonii şi obiceiuri uitate […]”. Observaţiile lui Mircea Anghelescu îşi găsesc suport şi în numeroasele note şi explicaţii ale autorului din subsolul paginii, şi în prezenţa documentului în textul romanului, spre exemplu „Catastih de dosolipsie, al Casei, Dumnealui Marele Postelnic Andronache Tuzluc, Leatul 1818, septembrie, Primiţi – Cheltuiţi pe leatul 1818” (p.141) şi unul imaginat (fabricat pe loc) de Dinu Păturică pentru a demonstra şi a învăţa pe amicii săi întru ciocoism cum se pot îmbogăţi pe seama stăpânilor: Foaie de socoteală a curţii marelui postelnic A.Tuzluc (p.112-113).
În 1913, Eugen Lovinescu observa aceleaşi limite ale realismului lui Filimon. Observaţiile făcute din perspectiva pur literar-estetică semnalau deficienţele romanului: „Fără a fi un moment estetic, Ciocoii lui Filimon sunt o operă viabilă, o frescă neisprăvită, dar încă destul de vastă, străbătută de o acţiune epică nu îndeajuns de ferită de invazia amănuntelor; o frescă în care semnificativul înăbuşă esteticul, iar cronologia dăunează compoziţiei.” În concluzie, realismul lui Filimon nu reuşeşte deplin trecerea de la fotografie (realism nud, de document) la imaginea realistă literar-artistică.
Între spaţiile exterioare şi cele interioare din romanul lui Filimon există o deosebire funcţională: cele exterioare staţionează la valoarea de document; cele interioare, conform tezismului moral inoculat romanului, sunt pline de semnele răului (corupţie imoralitate, desfrâu). Descrierile lui Filimon vor să informeze şi să instruiască. Spaţiile sunt selectate şi orânduite conform tezei morale care culminează în final cu inevitabila pedepsire a răului şi triumful binelui.
Prin Ciocoii vechi şi noi, Nicolae Filimon (ne)învaţă cum nu se scrie un roman.

Sandu TUDOR
Poet monah din secolul al XX-lea,
închis politic şi mort în închisoare.

SPRE MAREA CĂLĂTORIE

Peste creştetul meu, din afunzimi de zenit,
se-nvârteşte în zodii magic licurit
de stelară stihie.
De patruzeci de zile şi nopţi spre pustiu,
spre locuri roşii de pustnicie,
tălpile-mi sună
ca peste un vrăjit pod de sicrie.
Caut să aflu comorile Celui viu.
Port fluierul bucuriei în mână.
Unde este Acela? Cel pe care îl ştiu
din ruginită slovă bătrână?
Dar din toată bogăţia dăruită pământului
nu mi-a picat în seară de pe căile vântului,
decât o pană mare de corb,
dintr-un fâlfâit de aripi, scund şi orb.
Merg. Şi-n nesfârşirea de drum
trec prevestiri de furtună în destrămări de fum.
Semne şi umbre viclene mi-arată ispita
înspre Diavoliţă sau spre Balaur.
Şi blestemul în neţărmuritele câmpii
creşte gras peste ascunse cazane cu aur,
în paloşe verzi de bălării.
Din ele răsar muiate în apele lunii
cu răsuciri spre vâzduh, florile mătrăgunii.
Din ele în cetăţi îşi trag îmbătarea nebunii.
Merg. Şi-n singurătate o-ntraripată
ţipă peste mine speriată
ceva din desnădejdea de Dumnezeu.
Unde să-L aflu pe Cel ce-L iubeşte sufletul meu?
Aci unde şerpii luncilor la lună se-mbrăţişează?
Aci unde fiarele câmpului la umbră se-mperechează?
Semnele timpului sunt pentru suflet învins.
Să fac dară din răbdare funie groasă de încins.
Să-mi trag gluga aspră de rugă peste faţă
pentru călătoria cea mare de peste viaţă.

STIH SMERIT

Pe râpa rugăciunii, urzită în uitare
Să-ţi afli marea schimă a gândului călit.
Şi la un schit de vis, pe drumul ocolit
Dintre dezgustul vieţii şi binecuvântare.
Cu îngerul tău frate, la Locul cel sfinţit
S-ajungi să hodineşti în blânda răsuflare.
Şi să-nţelegi în har ce-ţi dă spre dezlegare
Cu pustnicesc îndemn, acest stih smerit.

Ion ROȘIORU

Pantumuri

949
Apoteca armenească a intrat în renovare
Şi frumoasa farmacistă cu ochi verzi s-a măritat.
Golului imens de tine nu-i mai aflu alinare
Oricât căile deşarte cu năduf i le străbat!
950
Uşa pompelor funebre azi e dată de perete.
La intrarea-n urbea veche s-a produs un accident.
Moartea mea de la o vreme nu mai vine pe-ndelete,
Nici eu nu mai am răbdare s-o întâmpin indolent!
951
În spatele clădirii Poliţiei Locale
Se ruginesc cu anii maşini făcute zob.
Mă simt exclus cu totul din visurile tale
Pe care cu tristeţe culpabilă le-aprob!
952
Soldatul sare gardul spre-a se-ntâlni cu fata
Care-o să se mărite cu altul în curând.
Ţi-asociez de-a pururi figura cu armata
Unde-am făcut atâtea plantoane peste rând!
953
Cocleala de pe turla bisericii o spală
Zăpada spulberată de crivăţul acerb.
Când răutatea lumii spre mine dă năvală
Îmi fac apotropaic un adăpost din Verb!
954
Să traverseze digul îşi bate hoţul calul
Pe care-n toiul nopţii l-a potcovit invers.
Să nu mi se deoache în faşă idealul
Ii pervertesc strategic direcţia de mers!
955
Mai mult sau mai puţin celebru,
Bibliotecă vie-i cimitirul.
Silabisind mesajul lui funebru,
Ignor că Parca stă să-mi taie firul!
956
Adastă-n ploaie banca verde lângă bătrânul minaret
Şi-şi aminteşte o poveste din scurta vară ce s-a dus.
Mă străduiesc să reconstitui poemu-acela desuet
Pe care-n noaptea vinovată din limba turcă l-ai tradus!
957
Hambarele nemţeşti uitate pe mal din ultimul război
Devin moloz pe care grabnic îl iau scaieţii în primire.
Nu-i de mirare că iubirea ce ne implică pe-amândoi
Se estompează şi dispare treptat din orice amintire!
958
Această casă dichisită respiră încă veşnicie,
Deşi stăpânii ei în lumea fără de-ntoarcere s-au dus.
Pantunul scris în clipa asta mă va uita întru vecie
De-ndată ce, cu bucurie, punctul final i-l voi fi pus!
959
Biserici aciuate sub bulbii lor enormi
Se profilează-n stepă pe dâmburi hialine.
În şaua ta rusească de-atâta mers adormi
Şi îngerul de pază să-ţi mâne calul vine!
960
Se buluceşte crâncen zăpada în rambleu
Şi viscolu-nvârteşte enormele palete.
Către niciunde-n noapte mă duc cu Dumnezeu
S-aud urlând a moarte toţi lupii iernii gete!
961
Nonagenarul nu-şi mai plimbă de astăzi inima cu ceas
Pe drumul de pe firul gârlei să se închine la o poartă.
Dintr-o iubire blestemată deduc că-i tot ce-a mai rămas
Şi-mi amintesc de fata care cândva a fost găsită moartă!
962
Orice vis premonitoriu dă o raită prin astral
Înainte să revină pe pământ spre împlinire.
Se făcea că arnăutul mă lăsase fără cal
Şi că tinerei hangiţe îi cerusem găzduire!
963
În foaia ei de zestre mireasa niciodată
Nu trece boli latente sau un nărav ascuns.
Ulterior concludem că soarta-i vinovată
Şi că e-n van la toate să le aflăm răspuns!
964
Spre oraşul unde ţipă pescăruşii noaptea-ntreagă
În afară de-al Selenei nici un drum nu duce drept.
Toate gândurile mele de venirea ta se leagă
Şi de unsprezece lustri fără preget te aştept!
965
Merceologul tânăr era îndrăgostit
De-o vânzătoare proaspăt măritată.
M-am bucurat când el s-a otrăvit
Şi-am plâns când ea a fost încarcerată!
966
Muşcatele din geamul bătrânei căzute la pat înfloresc
Stropite, din greşeală, de preot cu apă sfinţită.
Cât timp în visul meu nădejdea se va insinua firesc
Am şanse să-mi salvez fiinţa de la căderea în ispită!
967
Doi pescăruşi coboară tainic pe o capelă nupţială
Şi plopii scuturându-ş frunza se înfioară a prohod.
Nici nu apucă se ne cadă destinele la învoială
Că ni se cere deja vamă să trecem cel din urmă pod!
968
Acelaşi lac aşteaptă ochii ilustrului poet latin
Să-i scape lebedele prinse-n strânsoarea gheţurilor scite.
În pragul iernii vieţii mele te-aştept la Pontul Euxin
Şi-mi textualizez pustiul ce fără milă mă înghite!

969
Singurătatea se coboară tiptil din farul genovez
Şi se ascunde-n Cazinoul ferestrelor întunecate.
Stând sprijinit de balustradă cu ochii larg deschişi visez
Că ţi-ai făcut din lună-o luntre ce taie valurile toate!
970
Clădirea părăsită are cartoane ude-n cercevele
Pe unde se întorc stăpânii în Noaptea Sfântului Andrei.
Prin amintiri demult amorfe apari în gândurile mele
De dincolo de Valea Morţii când vii cu tine să mă iei!
971
Vin în zbor tangent cu valul plin de spume scufundacii
Ce se-ntorc subit din cale când s-apropie de mal.
Inerentă-i clipa sumbră când mă părăsesc ortacii
Şi mă văd ţinându-i singur piept destinului fatal!
972
În plin amurg s-a stins lumina electrică în catedrală,
Dar preotul intrat în transă cânta cu patos necurmat.
Lângă icoana Preacuratei te-am prins de mână cu sfială
Şi m-a străfulgerat ideea ciudată că ne-am cununat!
973
Se uzează centrifuga părăsită în stupină
De când pomii din livadă se usucă nefiresc.
La fântâna teoforă invoc ploile să vină
Cu miresmele fecunde după care jinduiesc!
974
Se umflă spulberul astmatic
În geamul hanului pustiu.
Mi-administrez un citostatic
Şi-aprind iluzia că-s viu!
975
Atinsă de Alzheimer, bătrâna profesoară
Dă vina pe pendula din lemn masiv de nuc.
Mi-admonestez izvodul că nu s-a pus de poară
Când insistam pe drumuri umblate să apuc!
976
Iarna-i este aşteptării unitate de măsură
Când îşi dă bătrânul Caron luntrea veche la vopsit.
Pun buşteni în soba-ncinsă şi privesc prin ambrazură
Cum atraşi de fum vin lupii să mă urle-n asfinţit!
977
Dacă pădurea e o carte, copacii-s paginile ei
Cu note la subsol rescrise profund de fiecare dată.
Păstrez în versurile mele esenţa florilor de tei
Şi fac ca susurul din faguri să nu se stingă niciodată!
978
Barca ghidului goneşte pe canalele salmastre
Spre-a-şi strivi carena veche de pilonul unui pod.
Cascadorul care joacă-n serialul vieţii noastre
Nu mai vrea să mă dubleze-n cel din urmă episod!
979
S-a aşternut de-un deget colbul pe clavecinul din chilia
Unde improviza romanţe albastre tânărul oblat.
Uitarea tot mai concertată îmi protejează poezia
Pe care n-am găsit răgazul s-o trec cu sânge pe curat!
980
Cu pliscurile roşii stăncuţele alpine
Dezgroapă din zăpada albastră ghiocei.
Forez avid sub crusta pustiului de tine
Până ţâşneşti aievea s-astâmperi ochii mei!
981
Să-mpartă, când va fi, aceleaşi astre,
Le e, prin cele două religii, interzis.
De-acum încolo drumurile noastre
Întru vecie paralele ni-s!
982
Pe stâncă şipotu-şi perlează
Zglobiii stropi de apă vie.
Poemul meu vă fascinează
Cât Dumnezeu prin mine-l scrie!
983
Estuarul fără capăt s-a umplut de graminee
Revărsate-n el de stepa ce din matcă şi-a ieşit.
Zimbrii de la carul nostru trag pârdalnic în resteie
Că ajung să ne bifurce drumul care ne-a unit!
984
Ţigăncile-ncotoşmănate pătrund cu iarna în aul
Să vândă bluze de diftină rusoaicelor cândva bogate.
Mătuşa mea-l oprea la masă pe marchidanul din Stambul,
Apoi îmi cumpăra tăcerea cu acadele parfumate!
985
Apa scade şi valsează cu tristeţe geamandura –
Ştimă ce-a uitat să-l prindă pe luntraş în mreaja ei.
Scrisul meu cândva energic şi-a pierdut dezinvoltura
Şi-n pustiul meu de tine saxaulii pier şi ei!
986
Lângă hanul ars de-un secol dănţuiesc colindătorii
Până ce, cântând, cocoşul sparge toată vraja lor.
Frică mi-i de toamna-n care n-o să mai aud cocorii
Căci spre alte zări mai bune-i voi fi devansat c-un zbor!
987
Solomonarul face semne cu băţul magic de alun
Şi de îndată-i se iveşte dragonul înşeuat din apă.
Potrivnica furtună-a sorţii o-nfrunt cu zborul meu nebun
S-ajung la timp cu jar în palmă şi apă vie în năstrapă!
988
Pe propriile-i urme se-ntoarce iarna-n toamnă
De cât se lasă ceasu-n oglindă scufundat.
Te urmăresc cu gândul, misterioasă doamnă,
Dansând când trece trenul pe care l-am ratat!
989
Era un frig din altă lume şi îngerul de foc dansa
Într-o oglindă încadrată de stalactite lungi de ceară.
Nu-i noapte magică în care să nu mă isc în faţa ta
Şi-o fac de fiecare dată când trag fantomele să moară!
990
Frumoasei NordaEla i-a mai murit un soţ
Şi-acum singurătatea îi pare şi mai groasă.
Sunt nopţi apăsătoare când până şi un hoţ
Te face să te bucuri că ţi-a intrat în casă!

(Din volumul „Verigheta cu safire”)