Spații culturale nr. 62 (7)

Lucian Mănăilescu

cochilia

Nu mai învaţă nimeni arta samurailor,
– nobila artă de a muri – se moare pur şi simplu
ca la o numărătoare inversă, amestecând
lucruri şi întâmplări, amintiri şi picturi rupestre,
zile şi nopţi şi anotimpuri…

Se moare de foame, de plictiseală,
de tristeţe, dimineaţa şi seara, se moare
frenetic, nimeni nu mai are timp
să trăiască ziua de mâine, totul se transmite
în direct, se clonează dinozauri şi păsări Arheopterix,
internetul zbârnâie, bombele cad nevăzute
şi nu mai e loc în morminte şi nici în America.

Stephen Hawking credea că, de fapt,
am fost exilaţi într-un univers paralel,
acolo unde vom descoperii, foarte curând,
cochilia goală de melc în care a locuit Dumnezeu.

Metroul care plânge

Nu mai ştiu cum ne-am pierdut
unul pe altul, parcă eram
într-o staţie de metrou şi ne loveam
de o mulţime de oameni
grăbiţi şi ei să se caute, alergând
şi recunoscându-se în arcadele
gotice ale tăcerii.

Tu mă ţineai de mână şi spuneai cu tandreţe:
„Nu eşti aici, câinele ăla
seamănă cu tine, dar nu eşti tu,
nu eşti nici băieţelul cu bicicletă albastră,
nici bătrânul înzăpezit în lună,
nici singurătatea care traversează strada
printre maşinile grăbite…”

Pe urmă erai în America şi
scriai scrisori nesfârşite, stoluri
de porumbei care zburau aiurea,
spre insulele de mărgean şi purpură
de la marginea lumii.

Eu rătăceam prin oglinzi şi eram străveziu,
îţi desenam umbra în gând,
te visam aşteptând-te, dar nu erai tu,
şi seara, ultima garnitură de metrou,
trecea prin staţie plângând.

Emil NICULESCU

„Deriva toamnei-i tot mai evidentă”

George Lixandru este, datorită „sinergiei faptelor și meandrelor realității”, de un timp, mai puțin cunoscut ca poet, deși ritmul de apariție al volumelor sale de versuri nu este suficient de avar pentru asta, precât ca gazetar (clasic și pe internet). Faptul că, din când în când, se întoarce la uneltele sale de junețe, nu are a fi decât salutar, câtă vreme confirmă că „abandonul” nu a intervenit datorită epuizării gazului lampant (Esenin – O, capul meu în goana ta albastră/ De ce mă faci să sufăr fără rost?). Lipsa de reacție rapidă a poetului la provocările muzei, ignorarea unei riguroase condici de prezență sunt cumva explicitate și de activismul agresiv, pregnant al „valului” nou de poeți ce-și datoresc „cariera” like-rilor și selfie-urilor cu Creatorul, conjugat cu binecuvântările aferente ale formatorilor de imagine/ bursă literară: De repezită viață să te-acuze/ toți nenăscuții, cei fără de nume,/ să te înjure strâmb, să înduri glume/ și să nu zici nimic, să-ți ceri doar scuze// că ai îmbătrânit așa cu graba/ bând tu în locul lumii-ntregi otrava („Poet răstignit”). Martiriul (cam excesiv asumat) este, poate, o revenire la normalitatea ce, prin fostul echinoxist Adrian Popescu, cutează a se întreaba: câte like-uri trebuie pentru o singură frunză de laur din cununa vechilor poeți? (citat aproximativ). Nu știm și chiar ne-ar jigni aproape orice fel de estimare, pentru că ar conjuga voit și cu rea credință o lume inexistentă, dar prezentă în istoria culturii și în biblioteci, cu alta extrem de vie și de harnică, autoadulatoare, cu vocație herostată, ce luptă împotriva oricărei memorii oneste.
Stampe buzoiene (Editura „Editgraph”, 2018, 126 p.) este o carte de sonete, gen cu care a mai conviețuit în cuprinsul câtorva din plachetele sale, formă lirică cu antecesori celebri în istoriile literaturilor, nu mai puțin în cea română, beneficiar de antologii și exegeze, între acestea din urmă prenumărându-se și două volume botezate Cartea sonetului (Editura „Cartea românească”, 1987; 1990) aparținând unui redutabil profesionist al genului, boemul Tudor George (zis Ahoe), între coperțile cărora se află lume de la Dante, Michelangelo, Petrarca, Ronsard, Du Bellay, Shakespeare, Sidney, la Mateiu I. Caragiale și V. Voiculescu.
Sunt texte (stampe sau doar crochiuri) ce coboară din Doina eminesciană (Și cum vin cu drum de fier,/ Toate păsările pier) semn că, uneori, când este încurajată politic, istoria se repetă: Ca-ntr-o ceremonie funerară/ ne lăcrimează munții, rânduri, rânduri/ dinspre Nehoiu coborând în scânduri/ și-n mobile de o esență rară.// Oh, câte bocete mi-aduc aminte/ de gatere ce retezau iluzii/ și-o Gura-a Teghii fără nici un dinte.// Un ștreang are pe umeri Penteleul/ țesut parcă din ceața cea mai pură,/ coboară lemnul și-i legat la gură/ cu crivățul ce bate, teleleul.// Cu acte îndulcită-i mai ușoară/ această moarte ce spre noi coboară („Bocet de lemn”).
Dacă ne gândim că linia de cale ferată a ajuns la Nehoiu, mai apoi la Varlaam (cea de decauville), în 1909, fiind construită de Societatea „Goetz”, ce arendase exploatarea pădurilor de pe munții Buzăului, atunci n-ar trebui să uităm că D. Serbescu-Lopătari, învățător, gazetar, istoric, scriitor și combatant (în Regimentul 7 Artilerie Buzău) în campania pentru realizarea României Mari, tipărea, în 1944, Legendele Penteleului (carte reeditată de Alex. Oproescu), în care se afla același filon și același „mesaj” – refuzul raptului pădurilor noastre dinspre Ardeal, cândva proprietate (uzurpată) a obștilor moșnenești. Nu de mult, un președinte al Consiliului județean a trecut din fața legii la pușcărie, pentru același mod de manipulare ca al fraților Maican, măsluitorii de acum un veac și-un sfert de acte și istorie.
Recuperarea acestei clase „istorice”, talpa țării, imposibilă după meteoritul tungus pe care l-a reprezentat comunismul, prilejuiește câte un simpatetic crochiu, poate chiar de o zi de târg la Cislău, obârșia lui George Lixandru: Miroase a frig, a pământ și a cai/ miroase a mămăligă țăranul,/ râde de el pâinea ori banul,/ De n-ar fi infern, n-ar mai fi rai („Târg de țărani”); sau, cu un aer polemic-dezabuzat: Să aibă șobolanii ce mai roade,/ țăranului dă-i, Doamne, veșnic roade („Țărani și avocați”). Un sonet cazon, dedicat lui Nicolae Tăutu, scriitor și colonel născut la Cislău, unde a existat un serviciu de remontă al armatei și o cazarmă, devoalează cumva această condiție de voluntar al unei cauze pierdute: Aici sunt tranșee, uniforme de mort/ Pe care, soldat, viu încă, le port; este conștiința unei apartenențe, pe care spiritul șuietar/ ștrengăresc al celui ce scrie și sonete de palavragiu, nu l-a putut sufoca.
Arar se mai insinuează câte o imagine „pastorală”, ca o „ilustrată cu flori de câmp”, ce nu-și mai află, decât stingheră, locul: Coboară Penteleul la Varlaam/ să afle ce se mai întâmplă-n lume/ și clopote de ceață și de hume/ pe vii toți i-adună într-un hram// Și nu-i încape zarea – curtea noastră – / de-atâta veșnicie verde-albastră („Penteleul la Varlaam”). De acolo și exersarea talentul său oximoronic, pe un colț de album de artă insertat naturii: Cei care vin din curiozitate/ să te admire sau să te conteste,/ îți mai adaugă înc-o poveste,/ tu-ți mai adaugi o eternitate.// Îmbătrânind, să-ți stingi duios aleanul/ în piatra moartă, vie la Ciolanu („Dor de Ciolanu”). De forță plastică dispune și „Seară la Pâclele Berca”, despre care, în altă gamă, au scris și Odobescu, și Iorga, și geologii: Cu luciu vine dinspre Negoșina,/ amurgul călărind barbar pe vânt/ și stelele pe sonde se aprind,/ planeta Pâcle suferind lumina// Bolborosește-a plâns etern stingher/ noroiul lumii înspumat spre cer; cazul acestui monument al naturii nu a scăpat nici scornitorilor de folclor nou, care pe marginea unor atlase/ albume cu legendă plurilingvă, pentru încurajarea turismului județean, observă cu pretinse calificări de oftalmologi: Iar vulcanii noroioși/ Sunt ca niște ochi frumoși!
În descendența (argheziană) a ramurii obscure/ Ieșite la iveală din pădure, se înscrie și interogația: Să-ți lăcrimeze munții chihlimbare/ câtă durere-i necesară, oare? („Lacrimile pământului la Colți”). Același empatic spirit al compasiunii față de cei umili răzbate (ca sângele prin fașă) fie și drapat în „recuperarea” unei imagini livrești, a unei amintiri culturale, tratată aparent topârcenizant prin afectata degajare: Deriva toamnei-i tot mai evidentă/ mor florile pe buze dulci de teascuri,/ mai cară-o fefeleagă-un braț de vreascuri,/ având în ham mârțoaga aferentă („Viață în derivă”).
Într-un timp în care dualul nostru (și antonpannesc și nichitian sau, cum formula Laurențiu Ulici: Mitică versus Luceafărul) râs-plâns își face autocritica, George Lixandru se simte depășit de vremuri, element de rezervație, exponat muzeal, o lacrimă fosilă din rășină de la Colți, pentru care condiție ofensatoare plata compensatorie n-o mai așteaptă de la justiția mundană: Îți plânge-un ochi și celălalt nu-ți râde,/ te-or transforma de-acuma în muzeu/ turmând în ceară botnițe mereu./ Căci în străfunduri țarna se aude// Cum geme surd și urcă-n brânci spre noi/ la ceasul judecății tale de apoi („Palavre”, 26). Deșertăciune a deșertăciunilor, totul devine o imitație de vindecare, simulacre, pentru a căror validare devenim martori mincinoși, complici ai neantului: Și nu mai face coajă nici o rană/ ci doar o imitație profană („Palavre”, 20).
Sentimentul de prea târziu se cumpănește cu arari alinuri, proiecții autoiluzioniste, cărora numai refuzul capitulării definitive din dignitatea de scutier al Venerei îi mai alimentează elanul, atins, totuși, de acizii autoironiei: Cum șuieră în iarbă coasa, duso,/ ca șerpii drăgostindu-se-n trifoi/ și cade parcă cerul peste noi/ în pliuri verzi, ca iarba ce-am răpus-o.// Oh, verile pe care le aștept/ Să-mi umble aurii prin stinsa-mi carne,/ eu care-am pus tristeții veșnic coarne/ și bătrânețea o trăgeam în piept („Cum șuieră în iarbă coasa, duso”).
După cutumele (post)trubadurești ale amorului profan, se simte mai puțin amator de a parcurge sinuoasele capricii pe care cochetăria le dezvoltă ca pe un ritual de curte: Scoțându-i nucii miezul fi-va seacă/ așa și tu rotindu-mă-n mărgele/ ce-ți înconjoară gâtul ușurele,/ mă lași pustiu de toate, neagră teacă,// O scorbură în care turbă iele/ nemaigăsind nimica să le placă („O ghionoaie-mi umblă-n suflet parcă”).
Cabotineriilor din ars amandi le preferă atitudinea cinic-împăcată a lui François Villon din „Balada gureșei Margot”: Sunt zilele mai reci, parc-o derivă/ ne poartă-n certuri vălurind amar/ eu sunt din ce în ce mai solitar,/ tu ești din ce în ce mai colectivă („Sunt zilele mai reci, parc-o derivă”). Sau ca, tot de la poetul-derbedeu în „Balada bătrânei coifărese”, ceva mai abrupt, insinuând că, dincolo de racilele caracteriale, mântuirea păcătoasei rezidă în aceea de a primi poeme cu dedicație, ce se vor rostui cândva-ntr-o carte (ars moriendi față cu ars scribendi): O, iarna visurilor numai rele/ ce-mi umblă-n carne cu dorinți deșarte/ te voi păstra nebun în astă carte/ uitând că treci candidă prin bordele.// Frumoasă ești – urâtă vei fi, lele!/ atuncea să te văd cum râzi de toate! („Ca iarna care rece n-are milă”); aici s-ar cuveni o băgare de seamă asupra licențelor nu puține, dar uneori de o anumită stridență, mai ales că presupun oarecari modificări de accent sau se bazează pe asonanțe cumva forțate (doliu/ bigudiu; agresivă/ etuvă; clasă/ nevastă; flintic/ eretic; profetic/ nimic; sorocul/ ologul; Romă/ dogmă; paloșul/ roșu; zgardă/ coadă; comandă/ sfadă; sitarul/ canalul; insecte/ perete, zugravul/ cadavrul; oraș/ adidași; cupoane/ foame), în ideea că un „poeta faber/ artifex”, cum deseori probează a fi autorul, le-ar fi putut destul de lesne evita, fără numai dacă nu cumva, la capătul acestor licențe, vizează un masterat.
Cu o tragică conștiință a limitelor caracteriale și, mai ales, biologice, George Lixandru oferă, cu superbie, și magnanimitate, și ironie, „spațiu vital” cuplurilor de îndrăgostiți (mai naivi) ce vor mai fi să se perinde: Suntem noi doi pastilele cu care/ ne vindecăm la modul reciproc,/ să facem, deci, iubito, cu noi troc/ și să-i aducem lumii alinare.// Sub soarele iubirii este loc/ singurătății voastre viitoare („Singurătăți între două vârste”). O eternă pierdere este mascată de spiritul negociator/ precupeț în care, și dacă „mai dă jupânul, mai lasă stăpânul”, perdantul se uită în oglindă, dar nu este sigur că se recunoaște (perfect), pare a mai avea dubii: E lumea asta un ciudat pomelnic/ de părăsiri și-ntoarceri efemere,/ e bucurie doar după durere/ și toate-s un sălciu drapaj sfielnic.// Ba ne iubește viața, ba ne-njură/ și din ce-avem neîncetat ne fură („Duplicitara viață”).
Condiția de abonat la ghinion o mărturisește franc, în limbaj „plebeu”, fără false precauții, este cumva seniorial în felul lui Emil Botta (când declara cu aer de edict: „Noi, Stan Pățitul…”): Io nu-s ca alții subțire la belele/ ba-s chiar mai pricopsit, cu ceva stare,/ nu scap de una că mă-nfig mai tare/ în labirintul altei tinichele („Palavre”, 1). Nu este dezamăgit; unei lumi unde modestia nu prețuiește nici cât o ceapă degerată, îi dă, fără menajamente, goliardic, cu tifla: N-am învățat nimic din câte-am tras./ m-am mulțumit să șlefui câte-un os/ și searbădul, câineștele meu ros/ m-a dat mereu în urmă cu un pas („Palavre”, 2); fiindcă, rațiune suficientă, te înveți cu soarta și etichetele ce ți se lipesc precum țiganul cu scânteia: Încet, încet, se intră chiar frivol/ în pielea personajului, în rol („Roluri”). De aici un soi de beatitudine (în vecinătate cu aceea a numitului Serghei Esenin: Binecuvântat să fie deci/ Că trăiesc și că mă duc spre moarte sau a lui Ion Nicolescu: Pușculița mea de zile/ Se golește fără greș/ Se pare că pân-la urmă/ Am să-mi fac cadou un leș), George Lixandru este fericit de a fi fost poet (poate și boem!), așa cum alții mulțumeau zeilor că s-au născut greci, iar nu barbari: Eu oi plodi poem după poem/ după-un orar anume, sfinte cicle,/ s-or strânge-n juru-mi mii și mii de sticle/ ca un ciudat și-mpestrițat harem („Palavre”, 30).
Voi împrumuta, dintr-o „planetă de poet” a lui Gheorghe Istrate, observația: Un cer moral și etic deschide și închide altarele acestei poezii „vetuste”, înțelesul deplin și nobil al poftei de a conserva lirismul în sonicitatea lui clasică în care a fost exersat secole de-a rândul, cum și un sonet selectat de regretatul nostru maestru și prieten: Ne spune cineva cine mai moare/ fiincă noi nu vom putea, nicicând,/ decapitați ne suferim pe rând/ și nu mai știm cine pe cine doare.// Un joc ciudat: un cap fără picioare,/ îndepărtat de trupul lui pesemne,/ trecea pe drum făcând cu ochii semne/ și ne-ntreba dacă nu știm ce-l doare.// Trupul acuză capul ce nu-l are,/ iar capul spune doar despre tulpină,/ un joc periculos cu multă vină/ e-n acest vis ce somnul îl tresare!// E un blestem ca să nu știm nicicum/ nici tâlcul lui nici ceea ce văzum! („Ceea ce doare”).

FAPTE CULTURALE

ECOURI….

Liviu Ioan Stoiciu laureat al premiului Eminescu, ediția a XXVIII-a

Liviu Ioan Stoiciu, membru al Filialei București-Poezie a Uniunii Scriitorilor din România a fost laureat cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”.
În acest an Liviu Ioan Stoiciu a mai primit Premiul FestLit la Cluj și „Cununa de Lauri” a Turnirului poetic de la Alexandropolis.
Calde felicitări colegului nostru!

*
Poetul Liviu Ioan Stoiciu a fost desemnat, marţi seară, laureat al Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, în cadrul unei gale speciale care a avut loc la Casa Tineretului din municipiul Botoşani.
El a devenit astfel cel de-al 28-lea laureat al celui mai mare premiu de poezie din România, decizia fiind luată de un juriu condus de preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu.
Marele premiu i-a fost înmânat câştigătorului de viceprimarul Botoşaniului, Marian Murariu. „Nu merit, dar mă bucur. Toată viaţa m-am considerat un outsider. Aşa am văzut eu că sunt privit. Am avut critici, am critici care mă contestă, cu jumătate de gură sau cu gura plină, dar… mă rog. Motiv să rămân la aceeaşi impresie că sunt un outsider, chiar dacă primesc marele premiu absolut extraordinar la Botoşani. Credeţi-mă, sunt compleşit!”, a afirmat Stoiciu după înmânarea premiului.
„Până la ultimele versuri, Liviu Ioan Stoiciu s-a dovedit că poate rămâne acelaşi poet de înaltă clasă, o voce nescrisă în catalogul poeziei celei mai bune, celei mai expresive şi celei mai reprezentative nu numai a generaţiei sale, ci şi a literaturii române în general”, a spus profesorul universitar Ion Pop, membru al juriului de acordare a premiului.
Pentru marele premiu au mai fost nominalizaţi poeţii Matei Vişniec, Constantin Abăluţă, Nichita Danilov, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan şi Ioan Es. Pop.
Pe lângă trofeu, Liviu Ioan Stoiciu a intrat în posesia unui premiu susţinut în integralitate din bugetul local al municipiului Botoşani, dar şi a titlului de cetăţean de onoare al municipiului Botoşani.
(publicat de Horia Gârbea pe
site-ul Filiala Bucuresti- poezie)

***
Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia 2019
Cel mai mare premiu pentru al doilea clasat…
sau Premii mari pentru poeți mici

Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia a fost acordat în acest an nu primului clasat, poetul Constantin Abăluţă, care a primit cele mai multe voturi din partea juriului, ci poetului de pe locul al doilea, Liviu Ioan Stoiciu, care a fost de acord să îl ridice în locul favoritului.
Motivul pentru care primul ales al juriului, Constantin Abăluţă, nu a primit marele trofeu a fost acela că nu s-a putut prezenta, din cauza sănătății șubrede, la festivitatea de premiere. Așa încât el a trebuit să restituie suma de 35.000 de lei deja primită poștal pentru premiu.
Premiul a fost acordat de Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene”, având ca parteneri Primăria Municipiului Botoşani, Consiliul Local Botoşani, Teatrul „Mihai Eminescu” Botoşani și Uniunea Scriitorilor din România.
Festivalul şi Premiul Național „Mihai Eminescu” nu sunt organizate de Uniunea Scriitorilor din România, deși juriul care, în data de 15 ianuarie 2019, a decis acordarea premiului poetului Constantin Abăluţă și mai apoi lui L.I. Stoiciu a fost condus de preşedintele Uniunii Scriitorilor, Nicolae Manolescu. Din juriu au mai făcut parte Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Ioan Holban, Mircea A. Diaconu, Al. Cistelecan.
La Botoșani, de ziua Eminescului, au fost nominalizaţi în acest an poeţii Constantin Abăluţă, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vişniec, Nichita Danilov, Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan şi Ioan Es. Pop.
„Nu merit, dar mă bucur. Toată viaţa m-am considerat un outsider. Am critici care mă contestă…”, a declarat, între altele, Stoiciu, pe scenă, în fața camerelor de luat vederi.
Stoiciu s-a evaluat foarte bine – nu merită acest premiu, pentru că poezia pe care o scrie nu este, pur și simplu, o poezie de premiu. Iată ce declară el despre calitatea poeziei sale în interesanta revistă Expres cultural (nr. 3, martie 2017), unde are rubrică permanentă:
„N-am nicio rețetă de «carte bună». Personal, mă dau cu capul de pereți să găsesc o «formulă de carte». Am tot mărturisit: eu scriu spontan și scriu numai pentru sertar, de aceea nu am nicio presiune atunci când scriu, scriu slab, cel mai adesea mă repet exasperant, rar pot să aleg un poem bun, care să fi rezistat în timp. Pentru o carte, normal că dau buzna peste poemele din sertar (…), le recitesc și constat că e dezastru, n-am ce să pun deoparte… În această situație sunt și azi, motiv să intru în depresie. Ratez apariția unui nou volum de versuri. (…). Totuși, am 67 de ani, poate e cazul să pun uneltele în cui, dacă în sertar am numai maculatură. Sufăr enorm că am pierdut vremea scriind versuri care nu-mi mai spun nimic la recitire.”
Dar dacă Stoiciu scrie atât de slab, dacă el recunoaște că „am pierdut vremea scriind versuri care nu-mi mai spun nimic la recitire”, cum este totuși posibil ca el să obțină premiul care este considerat, în general, ca fiind cel mai important premiu ce se acordă la noi pentru poezie?! Sau, dacă acest premiu se acordă unui poet atât de modest ca Stoiciu, atunci el nici nu mai poate să fie un premiu atât de important.
Orice om de litere care citește și se pricepe cât de cât la poezie știe că dintre poeții nominalizați pentru acest premiu Stoiciu este cel mai slab (sau singurul!). Și atunci, cum este totuși posibil ca un astfel de poet să obțină marele premiu?! Iată o enigmă pe care generațiile viitoare o vor dezlega, dacă nu vor uita cumva cu totul de anomaliile premiilor literare de astăzi.
Până atunci, rămâne ca Liviu Ioan Stoiciu să se bucure de cei 35.000 de lei, adică aproximativ 7500 de euro, primiți pentru premiu, iar poezia română să se recunoască păcălită și de această dată…
P.S. 1. După scrierea celor de mai sus, primesc de la un prieten mai multe lămuriri legate de Premiul Eminescu, culese din grădina mare a internetului.
Cristian Cosma, pe Facebook: „Până acum, repet ca să se știe, Nora Iuga e singurul poet care a avut curajul să spună că va refuza (încă din 2007 a afirmat asta!) acest premiu emblematic pentru caracterul și palmaresul local al scriitorului român.”
Comentariu Ștefan Agopian: „Explicația e simplă: poetul a explicat că nu poate fi prezent la Botoșani, din motive de boală. Nici la Premiul Nobel nu se retrag banii, dacă nu te prezinți la Stockholm. Ăia de la Botoșani sunt mai ai dracului!”
În Cotidianul (www.cotidianul.ro) din 19 ianuarie, R.C. semnează un scurt articol în care putem citi următoarele:
„Ieșit câștigător al Premiului Eminescu pe 2019, conform opțiunii juriului, cu banii aferenți trofeului virați în contul personal, 31.000 lei, poetul Constantin Abăluță a fost scos abuziv din poziția în care se afla, în ultimul moment, pe motiv că este foarte bolnav și nu s-a putut deplasa la festivitatea de decernare.
Premiul Eminescu este susținut din bani publici, ai C.J. Botoșani, la fel activitatea juriului al cărui președinte este, de aproape 15 ani neîntrerupți, Nicolae Manolescu, de numele căruia se leagă mai multe scandaluri în lumea literară, inclusiv cele privind decernarea Premiului Eminescu contrar votului.
Contactat de redacția «Cotidianul», poetul Constantin Abăluță a confirmat informațiile apărute în spațiul public.”
PS. 2. O bună parte din informațiile prezente în acest articol sunt confirmate de mediafax.ro, din 21 ianuarie 2019.
Virgil DIACONU

***

CONTROVERSE: Premiul Eminescu 2019, acordat poetului care a ieşit pe locul doi în voturile juriului. Organizatorii îi cer câştigătorului iniţial înapoi cei 7.500 de euro primiţi

Premiul „Mihai Eminescu” pe 2019 a fost acordat poetului de pe locul al doilea în voturile juriului, iar cei 7.500 de euro trimişi celui care câştigase iniţial, fără să poată să ajungă la premiere, au fost ceruţi înapoi de organizatori, care au spus că regulamentul cere prezenţa la ceremonie.
La scurt timp după ce s-au stins ecourile festivităţii, au apărut primele semne că nici în acest an acordarea premiului nu este ferită de controverse. Unul dintre poeţii nominalizaţi, Constantin Abăluţă, primise deja în cont cei 35.000 de lei (aproximativ 7.500 de euro), banii ce se cuveneau câştigătorului, când organizatorii au constatat că regulamentul îi împiedică să acorde distincţia unui autor care nu este prezent la ceremonie.
(Sursă: Mediafax)

Elisabeta IOSIF

Jurnaliști iluștri, scriitorii celebri de mai târziu – epoca interbelică –

Într-un secol de existență și activitate neîntreruptă, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România a demonstrat utilitatea sa publică, mereu în slujba societății românești.
La începutul fiecărui an ne reamintim chemarea aparte pe care a avut-o Eminescu în epoca sa, de forța sa jurnalistică. Să nu uităm că și atunci când era inspector școlar, inspectând 159 de școli de două ori pe an, publica la revistele vremii problemele ivite în zona școlară, încercând să îndrepte unele nereguli. Atâtea condeie care luau atitudine au fost recunoscute în epoca sa. Să nu uităm și de marii gazetari care i-au urmat, demonstrând că ,,Nu se poate scrie istoria României fără istoria presei”, cum afirma academicianul Răzvan Teodorescu. Talentații jurnaliști au fost sau au devenit scriitori renumiți. Ca și Eminescu ei și-au înmuiat pana în sentimente de indignare, de exasperare. Atunci, când căutau adevărul, se susțineau în renumite cotidiene sau erau chiar ei ,,făcătorii” de ziare în care luptau cu nedreptatea. Dar asta nu însemna că nu aveau dispute. De cele mai multe ori se despărțeau prieteni, respectând punctul de vedere al celuilalt. Erau spirite ascuțite dar valoarea lor scriitoricească, chiar dacă își arătau ironia sau sarcasmul față de un confrate, nu se transforma în ură. Așa cum se întâmpla, cu unele excepții, în perioada interbelică, atunci, când s-au format o parte dintre jurnaliștii iluștri ai epocii, în același timp, mari scriitori. Mulți au rămas în istorie și printr-o vorbă de duh sau printr-o frază de neuitat. Dar și prin opere memorabile. Și nu numai.
Exemplul lui Eminescu rămâne unic și incomparabil, prin concepții impunătoare și ireproșabilă ținută etică, o ,,fericită simbioză a esteticului cu eticul.” Eminescu ne-a creat limba, Arghezi, întâiul după Eminescu, a făcut din ea un spectacol”, spunea Ion Caraion. Și Arghezi a fost un fenomen irepetabil, obținându-și dreptul de a moraliza, avea postură de pamfletar, era un ziarist caustic, folosind forța verbului, cunoașterea amănunțită a anatomiei limbii române, pentru care a mai întemeiat o dată limba română” sublinia Ion Caraion, unul dintre exegeții poeziei argheziene. Avea rubrică la Timpul, cu redacția în Sărindar și la ziarul Ecoul, scosese zilnic, ani la rând ,,Bilete de papagal”, unde au debutat zeci de poeți cunoscuți, iar cititorii îl întâlneau la ”Contemporanul” și la ,,Gazeta literară”. Și totuși era atacat de Nicolae Iorga, atunci când ”amnarele lui de odinioară nu mai scăpărau sau de M. R. Paraschivescu. Ei continuau să vorbească, Arghezi asculta privind și privea tăcut, izbucnind din când în când, spunând despre Nicolae Iorga că este ,,un mare om de stat și de șezut”, iar pe M.R.P. nu-l scotea din ,,cioară”, referindu-se și la volumul său ,,Cântice țigănești”. În cele din urmă, istoricul Nicolae Iorga, supranumit ,,Apostolul”, ziaristul, considerat demolatorul poeziei argheziene, a realizat valoarea și talentul lui Arghezi. Poetul, care devenise un fenomen inconfundabil, știa să-și apere colegii. El este mereu pomenit cu o replică rămasă din epocă: ,,de, ideile evoluează sub condei”, frază cu care apără un gazetar de valoare aflat în instanță.
M-a fascinat în aceeași măsură toată perioada anilor *30, plină de condeie impunătoare, cum se întâmplă în puține epoci, cu mutații și metamorfoze intelectuale, personalități complexe, ieșind din comodele tipare ale obișnuitului. Erau atât ziariști virulenți, polemiști sau analiști incomozi, cât și talentați poeți sau romancieri, o generație tânără care a dat o parte dintre scriitorii clasici de mai târziu. Ei conduceau sau aveau rubrici la cotidiene renumite, cum era ,,Reporter”, unde N.D. Cocea veghea și ca director dar și ca analist la rubrica politică, făcând un tablou al societății românești din acea perioadă, atacând incultura, brutalitatea individului, susținând alături de Pericle Martinescu, Octav Șuluțiu, cărțile apărute, fiind cronicari literari apreciați, apoi ,,Facla”, considerată” un mic centru magnetic”. Alți gazetari conduceau sau scriau cronici în revistele literare și de opinie, cum era ,,Revista scriitoarelor române” condusă de Aida Vrioni, Agata Grigorescu, Hortensia Papadat Bengescu, Margareta Miller, urmărind evoluția scrisului feminin.
Unii dintre jurnaliști, scriitori ai epocii interbelice se întâlneau la Capșa sau la altă boemă literară. Era un cadru în care se ironizau, se atacau cu replici acide și de neuitat. Printre ei: Ion Minulescu, N.D. Cocea, Ion Barbu, Damian Stănoiu, Sidonia Drăgușanu, Sergiu Dan, dar mai de temut era Eugen Ionescu, care răsturnase toate estimările, citez: ,,La Cezar Petrescu, mărturisesc, nu îmi amintesc să fi întâlnit la vreun alt scriitor român un mai acut simț al tristeții, al păcatului. Nici în ,,Duminica orbului” – nu e o dramă de voințe, de conflicte de ciocniri, ci numai de căderi sau ratări. Oamenii lui Cezar Petrescu sunt oamenii cei mai înspăimântători, care se distrug unii pe alții, cei mai demoralizați, urmăriți de o fatalitate tragică pe care o merită.” Sau o altă tușă critică: ,,Ionel Teodoreanu, frumosul romancier sentimental este înlocuit astăzi de Mircea Eliade, romancier filosofic, mai mult sau mai puțin frumos, deși tot atât de liric, de sentimental. Ionel Teodoreanu este victima lui.” Dându-i o replică lui Eugen Ionescu, renumitul jurnalist, poetul Sașa Pană, sub titlul cronicii ,,Sadismul adevărului” îi caracterizează opiniile destul de dur: ,,sunt aflate sub automatism psihologic, constituind tehnica și metoda suprarealismului. Vrând să sfarme logica, sentimentele și canoanele, nu s-a ridicat peste ele către spirit, ci a căzut în stăpânirea forțelor obscure ale subconștientului. Eliberarea nu se va petrece în spirit, ci tocmai în materie.” Aș mai aminti de un alt reprezentant al acestei perioade: tumultosul Țuțea, căruia i se ceruse să susțină o rubrică la un cotidian renumit. Cu gesturi și răspunsuri repezite, Țuțea i-a comunicat: ,,Eu de-abia îmi duc boema mea literară și s-o mai țin în cârcă și pe-a dumitale?”
La începutul anilor *30 Eugen Lovinescu scrie un volum intitulat ,,Memorii”, în care fiecare scriitor este prins, înfățișat în câteva cuvinte. Autorul, critic literar, cu un surâs benevol dă fiecărei personalități din carte câte o poreclă, o caracterizare, care a trăit mai mult decât opera: Nicolae Iorga ,,E stâlpul de foc premergător, care mistuie tot în cale”. N-am citit o frază mai succintă pentru caracterizarea unei personalități, care a încercat să-l ,,mistuie” pe Tudor Arghezi. Dar memorabilă mi se pare și concluzia plină de spirit a cititoarei volumului, de data aceasta a scriitoarei Margarett Miller – Verghi: ,,În Memorialul său Eugen Lovinescu a făcut din literatură un soi de Muntele Athos, unde picior de femeie nu pare să fi călcat pe acolo – nici măcar o pisicuță”… Nimic nu scăpa marilor spirite interbelice.

Tudor CICU

de ce se împușcă păsările?

cum se deschidea mai larg fereastra
copilul auzea un fel de foșnet al frunzelor
și numai cântecul păsărilor în depărtare.
tocmai pe acesta și l-ar fi dorit
când clopotul bisericii din sat acoperea totul a jelanie.
„tată ce este poezia?” a întrebat
„cred că e o pasăre care zboară de la lună la pământ
pe care nimeni n-a văzut-o
dar o vânează prin păduri și izvoare ale îndoielii
prin stepele ori munții celor patru zări
spre mirarea trecătorilor, cei cu arcul de aur ”
a spus tatăl
deși vedea și el că mai întâi păsările trec prin nori
saltă deasupra munților și apoi stârnesc frunza pădurii.
copilul zâmbea
încerca să se cațere fără piroane şi fără frânghii
în piscul munților pentru a le vedea mai de aproape
şi uneori se trezea în aer
crucificat printre nori.
mama i-a spus că poezia e un car
în care băieți și fete de la ei din sat
au pornit spre poiana zânelor
pentru a împleti coronițe din flori de câmp.
toate cotloanele pădurii
au fost răscolite
la fiecare răscruce copilul s-a oprit să asculte,
dar carul mamei nu era nicăieri.
a întrebat păsările tatălui
și păsările au promis
că se vor aduna la un loc şi vor căuta și ele
dar carul tot nu s-a zărit.
bunicul la care a fugit într-o după-amiază
după ce a tras un fum din lulea
i-a zis că poezia e un fel de mânz înaripat.
odată a venit și la el să-l mângâie
să-i șteargă sudoarea și să-l încurajeze să stea pe picioare
își amintește și-acum cum ningea
și cu inima străpunsă de trădare
un înger mic aprindea cu o făclie candela cerului.
se purta cu el de parcă bunicul era mânzul lui.
să zboare spre acesta, acolo sus, să-i mai spună
cum e să adormi în sufletul unei păsări era prea târziu.
în icoana unde El era crucificat și se ruga seară de seară
păsările, în fundal, deveniseră agitate
poate unde apăruse ea în viața lui și i-a spus:
„aseară luna mi-a fugit din brațe
când am vrut să-ți cuprind trupul de pasăre”.
„te cunosc, ești poet, de altfel și plopii
străjeri neclintiți te salută”…
a ținut el să o întrebe și pe ea „ce e poezia?”
„vezi? uită-te în adâncul ochilor mei
așa sunt acum.
între visare și timp și dincolo și poezie”
și între zilele acestea mici și doar uneori,
mai deschide el fereastra căutând mereu alte răspunsuri:
„ce valoare are un om dacă doar păsările
au rămas în tablou să-i smulgă Lui, piroanele…
atunci, de ce se împușcă păsările, tată? ar fi strigat.
ai lui nu mai sunt, păsările în aer
au amuțit și peste pădure cineva a aruncat gresia.
candela cerului licărește acum tare departe
doar uneori cu ceva ce seamănă a fericire.